Despre cele trei metamorfoze

Vă voi vorbi deci despre cele trei metamorfoze ale spiritului: cum spiritul se schimbă în cămilă, cămila-n leu şi-n fine, leul în copil.

Cu multe greutăţi se întâlneşte spiritul, puternicul şi răbdătorul spirit, cel plin în sine de veneraţie; din ce e greu spre şi mai greu râvneşte forţa lui.

Ce este greu? aşa întreabă spiritul ce poartă greul, şi-ngenunchează, asemenea unei cămile, dorindu-se bine-împovărat.

Ce este cel mai greu, eroilor? aşa întreabă spiritul ce poartă greul, să-l iau asupra mea, ca să mă bucur de puterea mea.

Oare nu este aceasta: să te umileşti, ca să-ţi răneşti orgoliul? Să străluceşti în nebunia ta, ca să-ţi batjocoreşti înţelepciunea?

Sau nu-i aceasta: să te desparţi de lucrurile tale, când îşi sărbătoresc triumful? Să urci pe munţii cei mai-nalţi, spre-a-l ispiti chiar pe ispititor?

Sau nu-i aceasta: să te hrăneşti cu jirul şi cu ierbile cunoaşterii, iar sufletul să-ţi sufere, flămând de adevăr?

Sau nu-i aceasta: să fii bolnav şi să-i respingi pe cei care te consolează, făcându-te prieten cu cei surzi, care nu pot s-audă niciodată ce doreşti?

Sau nu-i aceasta: să te scufunzi în apa mocirloasă, dacă e apa adevărului, şi să nu te fereşti de broaşte reci, nici de broscoi fierbinţi?

Sau nu-i aceasta: să iubim pe toţi cei care ne dispreţuiesc şi să întindem mina stafiei care vrea să ne-nspăimânte?

Pe toate aceste greutăţi le ia asupră-şi spiritul cel răbdător; asemenea cămilei, care-ncărcată se grăbeşte spre pustiu, el se grăbeşte spre pustiul său.

Însă acolo, în pustiul cel mai depărtat, se-ntâmplă cea de-a doua transformare: spiritul se preface-n leu, vrea să-şi înşface libertatea, să fie stăpân în propriul său pustiu.

Acolo-şi caută el ultimul stăpân: duşman vrea să-i devină lui şi-acestui ultim Dumnezeu, luptând să-nvin-gă marele balaur.

Dar care-i marele balaur, pe care spiritul nu şi-l mai vrea stăpân şi Dumnezeu? „Tu-trebuie” e numele acestui crunt balaur. Spiritul leului însă-i răspunse scurt: „Eu vreau”.

„Tu-trebuie” îi sta în cale, strălucind în aur, o fia-ră-n solzi, şi pe fiecare solz îi străluceşte-n aur „Tu trebuie”.

Valori de mii de ani îi strălucesc pe solzi, şi-astfel vorbeşte cel mai crunt dintre balauri: „Toate valorile din lucruri – iată ce scânteiază-aici pe mine.” „Toate valorile au fost de mult create; valoarea a tot ce s-a creat sunt eu. Iată de ce nici un „Eu vreau„ n-ar trebui să mai existe!” Aşa grăieşte balaurul.

Voi, fraţi ai mei, spuneţi-mi: la ce bun să ai un leu în spirit? De ce nu ţi-ar ajunge o vită de povară, plină de resemnare şi respect?

Nici leul încă nu-i în stare să creeze noi valori: dar să-şi obţină libertatea, pentru-a crea – aceasta stă-n puterea leului.

Să-şi cucerească libertatea şi să întâmpine cu un sacru Nu chiar datoria: iată, o fraţi ai mei, de ce-i nevoie de un leu. -;

Să-ţi cucereşti dreptul la noi valori – iată cea mai cumplită sarcină pentru un spirit răbdător, plin de respect. într-adevăr, aceasta-i o prădare şi-un lucru propriu unui animal de pradă.

Tot ce iubea el mai mult, drept cel mai sacru lucru-al său era acest „Tu-trebuie”: acum el e chemat să-i afle deşertăciunea şi-arbitrarul, ca să-şi câştige libertatea de-a se smulge din iubirea sa: da, e nevoie să fii leu pentru-o asemenea prădare.

Dar spuneţi-mi, o fraţi ai mei, ce lucru stă-n puterile unui copil, de care însuşi leul nu-i în stare? De ce n-ar fi nevoie oare ca leul prădător să se preschimbe în copil?

Uitare este un copil, şi nevinovăţie, nou început şi joc, o roată ce se-nvârte prin ea însăşi, mişcare primă şi preasfântă afirmare.

Da, fraţi ai mei, pentru-a intra în jocul creatorilor, este nevoie de-o preasfântă afirmare: acuma spiritul îşi vrea doar vrerea sa, îşi cucereşte lumea sa, pierzân-du-şi lumea.

Despre trei preschimbări v-am povestit: cum spiritul devine-ntâi cămilă, cămila leu, iar leul la sfârşit copil. -

Aşa grăit-a Zarathustra. Şi-n timpu-acesta el sălăş-luia într-un oraş, ce se numea Vaca Bălţată.