10

Aşa grăia în sine Zarathustra, când soarele ajunse la amiază: atunci el se uită în sus – căci auzise-un strigăt ascuţit de pasăre deasupra lui. Şi iată! Un vultur se rotea în cercuri ample în văzduh, şi un şarpe atârna de el, dar nu ca o pradă, ci asemenea unui prieten: înfăşurat în jurul gâtului.

„Iată animalele mele!” îşi zise Zarathustra, bucurân-du-se din toată inima.

„Cel mai mândru animal de sub soare şi cel mai înţelept animal de sub soare – iată-i plecaţi în recunoaştere.

Ei vor să vadă dacă Zarathustra mai trăieşte. De fapt, mai sunt eu încă în viaţă?

Mai plină de primejdie e viaţa între oameni ca între animale, primejdioasă cale umblă Zarathustra. De m-ar conduce-aceste animale ale mele!”

Şi după ce grăi acestea, Zarathustra îşi aminti cuvintele bătrânului din codru, oftă şi zise-n sinea sa: „De-aş fi mai înţelept! De-aş fî din fire mai înţelept, asemenea şarpelui meu!

Dar iată – cer ceea ce nu e cu putinţă: am să mă rog mai bine ca mândria mea să meargă-n pas cu-nţe-lepciunea mea!

Iar când înţelepciunea într-o zi mă va lăsa – căci tare mult îi place să-şi ia zborul! – atunci mândria mea urmează-n zborul ei sminteala mea!” în felu-acesta şi-a-nceput apusul Zarathustra.