CUVÂNT ÎNAINTE.

Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată. Căci orice cuvânt este o uitare şi în aproape oricare s-au îngropat înţelesuri de care nu mai ştii. Cum altfel am putea da folosinţă vie cuvintelor? Dar dacă în orice cuvânt există o parte de uitare, este totuşi vorba de uitarea noastră şi ea devine propria-ne amintire. Iar acesta e actul de cultură: să înveţi noutatea ca şi cum s-ar ivi din tine.

Am vroit să pătrundem în „uitarea" românească. Ce stă sub ea poate fi bun, dar trebuie făcut cu adevărat bun, trebuie răs-bunat. Cu istoria noastră, nu am avut întotdeauna răsunetul câtorva popoare mari; cu creaţia noastră de cultură, poate nu încă; dar cu rostirea, l-am putea avea. Ar merita să facem astfel încât să ne înfăţişăm, cu limba noastră, la judecata istoriei, atunci când năzuinţele de unificare ale oamenilor şi cerinţele de uniformizare ale lumii maşinilor. Vor chema limbile naturale să spună ce drept de viaţă mai au. Cu limba noastră, noi dăm acea „iscusită oglindă a minţii omeneşti", cum spunea despre scris Miron Costin, în care gânăul de totdeauna şi omul de pretutindeni să-şi vadă chipul. Şi o putem face în termeni proprii, uneori de netălmăcit în alte limbi.

Este însă acesta un lucru bun? Nu ar trebui ca universalul să fie universal? Gultura ştiinţifică spune că nu e un lucru bun: trebuie să vorbim toţi o singură limbă. Cultura umanistă spune că este totuşi un lucru bun: universalul trebuie să se întrupeze, de fiecare dată, în câte o limbă istorică. La rândul ei, cultura indiană spune că lipsa de unitate nu e un lucru bun: că trebuie să ne topim gândul şi fiinţa în Marele Tot, ca o statuie de sare cufundată în apă. Dar cultura europeană, în linii mari, spune că este un lucru bun: că statuile trebuie să rămână statui, persoana umană, persoană şi cuvântul propriu, cuvânt.

Nu cunoaştem zbucium mai frumos, în cugetul omului contemporan, decât acesta. De vreme ce zbucium este, să-Z sporim cu partea noastră românească. Dacă graiul nostru spune într-adevăr lucruri ce nu s-au rostit întotdeauna în alte limbi şi care le-ar putea îndemna pe acestea să se mlădieze după cuvântul nostru, atunci, în măsura în care există un rest românesc în cele ale gândului, suntem datori lumii cu acest rest.

Dar ne suntem datori nouă, ca purtători ai limbii acesteia şi lucrători în ea. Până ce va veni ceasul de judecată al limbilor, în care e despicată lumea, noi gândim şi creăm în cuvintele noastre, încă. Pentru noi ele sunt vii, chiar dacă s-au îngropat în uitare. Din această uitare – ce adesea e o uitare de sine, în măsura în care vorbirea omului este şi fiinţa lui –, noi le putem scoate, pe toate cele care ne par grăitoare: pe unele spre a ne desfăta numai, ca într-un muzeu (cine ar mai vpune astăzi „cu smerită mândrie", când mândrie a încetat să însemne înţelepciune?), pe altele, spre a ne reîmprospăta şi spori gândul, 'din neaşteptatele, uneori uimitoarele lor adâncimi de înţeles.

Cugetarea filosofică nu pare a fi avut şi a avea nevoie de limbaj simbolic sau cod; cu alte cuvinte, foloseşte nu limbajul, ci limba. Filosofia se întemeiază cel mai bine cu termeni ce au o tensiune în ei, în timp ce limbajele şi codurile se desfăşoară în siguranţa şi destinderea sensurilor univoce. Iar cugetarea filosofică se bucură, cum spunea Hegel, când întâlneşte în limbi cuvinte nu numai cu semnificaţii deosebite, dar şi opuse.

Despre această bucurie, încă nu pe deplin încercată de cultura noastră vie, vrea să vorbească lucrarea de faţă. Ea s-a născut din bucuria de-a vedea în prepoziţia „întru" unul din cele mai sugestive cuvinte-cheie pentru întemeierea filosofică şi a trecut peste cuvinte ca „sinea", „rostire" şi atâtea altele, peste unele cuvinte ale lui Eminescu, ale lui Varlaam, ale câtorva dieci, sau ale păstorilor şi mocăncuţelor din Ardeal (care spun troaş, de la Traian, troian, troiănaş), ca printr-o interminabilă sărbătoare a gândului. Dacă la început aceste cuvinte vor apărea cu adevărat ca statui într-un muzeu, gândul cărţii sau nădejdea ei ascunsă este ca unele dintre ele să nu rămână simple statui, dar nici să se topească în universalul culturii, ci să treacă pe nesimţite, din muzeul lor, în inimi şi cugete.

Ce e de făcut, la drept vorbind, cu asemenea cuvinte, nu ştim: un Eminescu al gândirii româneşti n-a apărut încă. Dar atâta vreme cât se vorbesc limbile popoarelor şi nu ale maşinilor, suntem datori să credem că s-ar putea ivi unul.»

AUTORUL