ISinele şi sinea

Tu eşti o noapte, eu sunt o stea, iubita mea!

EMINESCU – Replici „In lumea limbilor se întâlnesc perechi cu destin ales. In limba greacă au existat Logos şi Eros. Despre Animus şi Anima, din limba latină, s-a scris până şi în zilele noastre, iar în general despre spirit şi suflet, cu neînţelegerea sau alteori armonia lor, ştiu să spună câte ceva mai toate limbile europene. La rândul lor limbile Orientului îndepărtat par a rosti gânduri adânci despre un principiu masculin şi unul feminin. Dar limba română păstrează pentru ea o pereche deosebită, sinele şi sinea, care este poate mai grăitoare, în unele privinţe, decât altele.

Logos şi Eros sunt prea abstracte şi indiferente unul faţă de «altul. Animus şi anima spun prea mult în uman şi prea puţin despre lume. Un principiu masculin şi cel feminin au, ca principii, ceva absolut şi de dincolo de lume. In schimb, sinele şi sinea se ivesc din nemijlocitul lumii şi exprimă, în adânc, cununia omului cu lucrurile.

Cum a apărut perechea aceasta în limba română? Dar ea se alcătuieşte încă, sub ochii noştri. Reflexiunea filosofică, de dată recentă aici la noi, este cea care pune înainte subiectul acesta, sinele, iar spiritul limbii îi întovărăşeşte o făptură de mult zămislită în sânulei, dar care aştepta să fie trezită la viaţă: sinea.

Într-adevăr sinele, aşa substantivat, nu este un termen obişnuit al limbii nefilosofice. Cu o excepţie, dicţionarele noastre, chiar cele recente, nu-l dau defel drept o vocabulă de sine stătătoare a limbii. Dicţionarul limbii române moderne (1958), ca şi voi. IV din Dicţionarul limbii române literare contemporane spun doar că sine, ca pronume reflexiv, derivă din latină (în felul lui mine, tine) şi că reprezintă o formă accentuată de acuzativ, persoana a 3-a, pentru toate genurile şi numerele, el dând: 1) cu „pe" complementul direct reflexiv, „pe sine"; şi 2) cu prepoziţii, un atribut ori complement. Nici măcar despre prestigiosul „în sine", ca în lucrul în sine kantian ori în atâtea alte folosinţe speculative, nu ni se vorbeşte.

Dicţionarul lui Tiktin este ceva mai generos, ba chiar indică existenţa formei substantivate a sinelui, dar 0 face poate – filosofic – în chip impropriu. Îl traduce deopotrivă cu das Selbst şi das Ich (din exemplul: „sufletul, partea cea mai aleasă a sinelui său"), autorizând astfel confundarea sinelui cu eul, când tocmai deosebirea dintre ele va face preţul vocabulei celei noi. Altminteri, Tiktin scoate bine în relief sensurile variate ale pronumelui „sine": 1) ca echivalent al germanului sich, în expresii ca: pe sine, la sine, cu sine, întru sine, de la sine, dintru sine (adică propriu, independent^ de sine stătător; 2) ca echivalent al lui selbst: sine-mi, sine-ţi, sine-ne; 3) în expresii ca: din sine, fără sine, îmi vin în sine.

Dar încă de la folosinţele pronominale se poate uneori surprinde tendinţa sinelui de a se substantiva. În forme ca „a ieşi din sine", „a-şi veni în şine", sau mai ales în „fără sine" (= ca scos din fire), citate de Candrea, nu poţi tăgădui că este vorba mai mult decât de un pronume; că pronumele a devenit el însuşi nume. Iar lucrul se vede şi mai lămurit în zecile de fişe inedite, făcute probabil de Sextil Puşcariu în vederea articolului despre „sine" (la care Dicţionarul Academiei n-a ajuns încă *), unde substantivul sine figurează ca atare în exemple ca: „partea stăpânitoare a sinelui tău", „în sineşul său cel mai adânc", „patimile sineşului său", poate şi în acel îndemn: „să porneşti în pădure fără sine şi prin sat fără ruşine" (Şez. VII, 107, după indicaţia din fişe). La fel, sine este substantiv în formele vechi însoţite de posesiv, ca: sine-mi, sine-ţi, sine-ne, sine-vă.

Totuşi, sinele ca atare nu se desprindea încă desluşit în limba noastră, până la ivirea reflexiunii filosofice culte. In unele din exemplele de mai sus, el poate fi confundat şi mai departe cu eul („partea stăpânitoare a sinelui său"),

* In 1969 (n.a.).

După cum alteori ar părea că nu însemna decât sinea („în. Sineşul său cel mai adânc"). Însă tocmai delimitarea de eu va defini în propriu sinele şi tocmai opoziţia faţă de sinea, iar apoi întovărăşirea cu ea, îi va arăta destinul lui deosebit faţă de: dos Selbst, le soi, the seif, echivalentele lui în. Alte limbi.

Şinele şi eul într-adevăr, sinele nu este eul şi conştiinţa de sine nu e conştiinţa de mine. Şinele reprezintă desprinderea de eu, sau mai degrabă prinderea acestuia în ceva mai vast. Într-un sens, sinele înseamnă tocmai că „eu nu sunt eu", că sunt altceva, iar de aici poate începe filosofarea. Mirarea care generează cunoaşterea ştiinţifică este: „asta nu e asta", aşadar lucrul, fenomenul, procesul acesta e altceva, după chipul legii lui. În schimb, mirarea care generează filosof ia este că tu nu eşti tu, că există în noi ceva mai adânc decât noi înşine.

Nu cine eşti interesează, ci care-ţi este sinele. Căci sinele tău e mai vast decât tine şi adevărul tău devine, într-un sens, dezminţirea ta. Iar sinele, care a rupt cercul eului, este întotdeauna susceptibil de lărgire, ca fiind orizontul mişcător în care te adevereşti în adânc.

Întâi, sinele poate fi înţeles în pasivitatea eului, ca o conştiinţă mai adâncă a acestuia: ca familia lui spirituală, clasa, poporul, cultura, ceasul lui istoric. Este sinele ce stă sub semnul necesităţii şi care adesea nu ştie de „sine".

În al doilea rând, sinele poate ţine de alegerea eului, ca expresie activă a lui. Este ordinul în care te-ai încadrat, idealul tău, conştiinţa ta etică mai adâncă – libertatea ta.

În al treilea rând, sinele poate fi expresia lucidităţii eului şi atunci el ţine de libertatea care şi-a aflat necesitatea. Ai devenit conştient de relaţiile de producţie în care eşti prins, spune marxismul. Îţi deţii legea, s-a spus.

În toate aceste trei modalităţi, cum' se iveşte în istoria omului, sinele rie însoţeşte dintru început, în măsura în care omul este dintru început fiinţă comunitară. A fost totemul, în culturile primitive. A fost divinul, în cele religioase. Iar pentru gândirea indiană, a fost tot ce înseamnă viaţă sau realitate. „Şi tu eşti asta", spune gândirea indiană. Şi tu eşti piatră, arbore, Brahma.

Eul rămâne mut când îşi descoperă sinele său mai adânc. El îşi simte dezintegrarea, în sinele care vine tocmai să-i aducă integrarea; el contrazice sinele, care în schimb nu-l contrazice pe el, de vreme ce îl face cu putinţă. Eul ar voi să poată spune: eu sunt cel ce sunt; dar trebuie să spună: eii sunt ceea ce este o dată cu mine. Iar tot zbuciumul omului este, poate, pe plan formal, ca eul să ţină laolaltă cu sinele.

Căci întreaga cultură a omului ar putea fi înţeleasă ca ridicarea eului la sine. Criticul german Fr. Gundolf explică pe Goethe, în monografia sa asupră-i, tocmai prin dezbaterea dintre das Ich şi das Selbst. Dar nu numai la Goethe operează o asemenea polaritate, iar pendularea înăuntrul ei poate însemna deopotrivă soluţia şi disoluţia individualului în universal.

Dacă sinele a fost dintru început activ în culturile magice şi cele religioase, el este deopotrivă activ în cele profane. „Cunoaşte-te pe tine însuţi" înseamnă: recunoaş-te-te în sinele tău. „Deyino ceea ce eşti", vorba ce apare încă de la Pindar şi triumfă la Goethe, înseamnă: treci de la eu la sine. Educaţia nu pare să reprezinte altceva decât. Tehnica acestei treceri, iar umanismul a fost o altă modalitate, tipică, a ei. Şinele etic îţi aduce conştiinţa ta mai bună, fie că este a lumii din jurul tău, fie că e a legii morale din tine. La rândul său, sinele politic îţi pune înainte pe „noi", sau el însuşi apare ca noi („noi cei de ieri, noi cei de mâine"), faţă de care eul îşi simte puţinătatea, dar şi tăria de o clipă.

Eros-ul, care vine din adâncul firii şi se revarsă, cu omul, în atâtea forme de dragoste şi dăruire, reprezintă izbitor, la origine, tirania concretă exercitată de sinele elementar, cel al speciei, asupra individului, în timp ce practica omului şi creaţia lui sunt expresia libertăţii sinelui superior.

Tot-ce se mişcă în lumea omului se mişcă de la eu la sine. Restul rămâne ca şi pe loc, în devenirea întru devenire a firii şi a vieţii de rând. De aceea sinele, ca termen, nu poate lipsi în nici o limbă care s-a ridicat până la treapta gândirii filosofice. El apare limpede – independent de. Ceea ce spun dicţionarele – şi în vorbirea noastră' cultă. Numai că aici, în limba română, sinele are surprinderea să nu rămână singur.