Revenirea la dor şi despărţirea de el.

Peste toată frageda fire a cuvintelor noastre privitoare la creaţie şi frumos pluteşte ceva de ordinul dorului. Toate cuvintele ar putea reprezenta o „introducere la dor" – aşa cum o spuneam, deschizând ciclul acesta de cuvinte –, în măsura în care cu fiecare din ele se creează un câmp, se deschide un orizont, sau rămâne în jurul Iu- • crurilor o zonă de nedeterminare şi de aspiraţie, una de dor. De aceea nici nu mai e nevoie de cuvântul din urmă; eşti pe urmele lui tot timpul şi rămâi, în creaţie şi frumos, sub durerea lui.

Creaţia începe diminutivând. Orice creaţie reduce lucrurile la altă scară, unde să poată avea loc întruchiparea; şi într-un fel, creaţia sporeşte lumea limitând-o. În uşurinţa, caracteristică limbii române, de a face diminutive, care la noi au funcţii mai variate decât cele obişnuite, am putea vedea astfel o înclinare spre configurare şi creaţie.

Nu e nevoie de altfel să te ridici la marea creaţie artistică, unde procesul de diminutivare e doar la figurat. Un simplu cuvânt din zonele imediate ale vieţii de sat, ca bădişor, putea sugera cât de vie e funcţia creatoare a diminutivului. Un altul, pe care el îl cheamă, depăr-tişor, îţi arată şi mai limpede cum poate diminutivarea reduce lucrurile la măsura omului şi a inimii, iar rima dintre ele, ca şi în genere atât de fericita dispoziţie pentru rimă a cuvintelor noastre, este expresia aceleiaşi creativităţi artistice prin îngrădire. În toate însă apare de la început o încărcătură de dor, ca şi cum, restrângând lucrurile pentru a le întruchipa, creaţia le-ar spori tensiunea intimă, ispita lăuntrică.

De la condiţia exterioară a creaţiei, putem atunci trece la condiţia ei interioară, pe care cuvintele noastre o descriu atât de expresiv. Tot ce e sortit să ducă la creaţie pleacă de la o ispitire. Ea exprimă -încercarea la care e supusă fiinţa de-a ieşi din cercul care-i e dat; şi dacă există în fiinţa umană, care e în adâncul ei gând, felurite ispite ale gândului, există deopotrivă, într-un ceas al maturităţii, un gând al ispitelor, adică un înţeles al solicitărilor, necesare omului spre a rămâne viu în lumea sa şi a nu se trezi în mijlocul minunăţiilor ei ca într-o lume fără ispitire. Dar mai e nevoie să se spună câtă încărcătură de dor este în „ispitire"?

Acum, pe treptele deschizătoare spre creaţia conştientă, dorul se rafinează, se iscuseşte. Ispitire, iscodire, iscusire vor fi trepte urcătoare, în care se prinde dorul de creaţie el însuşi. Trei iscusiri îi sunt date în mare omului creator, cea ştiinţific-tehnică, cea filosofică şi cea artistică, iar în toate trei aspiraţiile dorului de creaţie sunt active. Dar încă mai sugestiv pentru virtuţile limbii noastre este că iscusirile nu sunt doar ale omului, ci şi ale limbii, parcă, de vreme ce iscusirile lui a fi, în limba noastră şi în genere iscusirile verbului românesc sunt atât de neobişnuite. În puţine limbi s-a făcut sau s-a încercat a se face dreptate verbului, în aşa fel încât „modurile sufletului", aşadar celelalte moduri decât indicativul tuturor siguranţelor, să-şi desfăşoare liber căutările, aproximaţiile, aşteptările lor. Nu sunt însă ele moduri ale dorului, într-un fel? Şi nu aduc până şi iscusitele răsturnări ale verbului („veni-ne-vă") ceva din ethos-ul lui?

Pe toate aceste căi de iscusire, gândul creaţiei îşi obţine partea cea mai curată, lamura şi lămurirea lui în vederea faptei. Dar sunt bune de la sine toate felurile de-a făptui şi crea? Simpla cercetare a cuvintelor făptuirii îţi va arăta ce este stins şi ce este viu în ele. Pentru câteva din cuvintele creaţiei, în orice caz, trebuie o răs-bunare; ele sunt de făcut din nou bune – "în convingerea că un cuvânt bine gândit duce şi la un demers mai bun –, iar primul ce are nevoie de o asemenea renaştere dintru sine este însuşi cuvântul de a făptui. El este într-adevăr izvorul, ascuns ori viu, al oricărei făpturi, în care fapta nu-şi atinge capătul de drum decât spre a se deschide, cu făpturile vii, mai departe, sau a spori cu făpturile moarte mirarea făptuitorului.

La fel va fi şi cu lucru şi lucrare, cuvinte ce ne spun atât de puţin, dacă nu sunt răs-bunate, despre partea de „lucrum", câştig, adică despre sporul întru fiinţă pe care-l pot aduce ele. Dar e de ajuns să trimiţi cuvântul până la adjectivul lucrător, ca să vezi în adevărurile lucrătoare ale cunoaşterii de astăzi toată bogăţia lucrărilor şi în tinereţea lucrătoare toată suveranitatea lor asupra fiinţei umane. Şi totuşi, o umană aspiraţie, mai complexă decât toate, un dor, ce chinuie adesea pe om, îl fac să tindă către lucrarea proprie, creaţia proprie. Iar când biruit-au lucrarea asupra părţii de muncă, de trudă din activitatea omului, atunci biruie şi omenescul în aceasta.

Dar în tot ce făptuieşti şi lucrezi, în făptura aceea a mâinilor tale, care până la urmă se răsfrânge asupra ta şi te modelează, zona de dor reapare. Săvârşeşti ceva: dar ai şi desăvârşit ceva? A săvârşi, sfârşi, desăvârşi îţi arată orizontul oricărei fapte, un orizont pe care crezi că-l umpli de la sine cu sfârşitele omului, spre a vedea că nici ele nu sunt decât săvârşitele lui. Iar. Când ajungi la desăvârşire şi crezi că te poţi opri, vezi dimpotrivă că mai primejdioasă îi este omului desăvârşirea fără sâvâr-şire, înţelegând atunci că săvârşirea trebuie să circule ca sângele prin tot ce e împlinire, pentru ca omenescul tău să nu se dezmintă pe sine.

Căci întocmai adevărurilor noastre de astăzi, care înţeleg să rămână deschise, spre a putea însoţi, cu facerea şi refacerea lor, petrecerea necurmată a lumii, împlinirile omului năzuiesc spre şi se deschid către alte forme de împlinire. Ai crede atunci că dorul şi-a regăsit, cu prepoziţiile acestea, nedeterminarea iremediabilă, nostalgia aceea vană, care părea uneori să-l definească. Dar ambivalenţa dorului este de-a fi, întocmai ca Eros-ul descris de Platon în Banchetul, prunc deopotrivă al lipsei şi al bogăţiei; iar o nouă şi simplă prepoziţie, întru, e de ajuns spre a pune în ordine aspiraţiile libere şi a le scoate din deşertăciunea visului. Căci orice aspiraţie e întru ceva şi până la urmă de ceva, al cărui chip îl urmăreşti statornic; e de întruchipare.

Am trecut, aşadar, prin toate aceste cuvinte, cu umbra dorului peste ele. Fiecare din ele este ca şi o formă de manifestare a dorului şi toate la un loc ar putea schiţa o fenomenologie a lui. Să fi făcut noi, astfel, un elogiu indirect al dorului, prin cele câteva cuvinte ale creaţiei şi frumosului pe care le-am invocat? Să revenim acum asupra lui, spre a-l adânci în el însuşi şi să închipuim încă o dată o filosofie a dorului drept una a românescului?

Dar ar trebui să sfârşim cu dorul, să ne despărţim de el, poate. Nu există regi printre cuvinte; şi dacă există, ei trebuie detronaţi. Am vorbit prea mult despre el, de vreo sută de ani încoace, uitând de rest, de popoarele lui, de cuvintele limbii noastre. E adevărat, virtuţile lui sunt deosebite, cu-adevărat împărăteşti: e un cuvânt tipic de contopire a sensurilor, iar nu de simplă compunere a lor; e un cuvânt al deschiderii şi totodată închiderii într-un orizont; unul al intimităţii cu depărtările, al aflării şi căutării; al lui ce este şi ce nu este; al lui ce poate fi şi ce nu poate fi; un cuvânt ăl ştiutului şi neştiutului, al limitaţiei şi nelimitaţiei, al concretului şi abstractului, al atracţiei de ceva determinat şi al pierderii în ceva indeterminat. Are o splendidă suveranitate în el – dar e un cuvânt al inimii numai şi nu al gândului, după cum e un cuvânt al visului şi nu întotdeauna al faptei.

Aşa fiind, pendularea lui e prea adesea destrămă-toare; te poartă când spre trecut, când spre viitor, te încarcă şi de regret şi de speranţă, îţi face uneori de îndurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie şi e bine să înduri. A plecat, de altfel, de la durere şi a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar n-a trecut în spirit, a rămas prins în suflet. Rămână el deci un cuvânt al poeţilor. Dar şi ei l-au folosit şi slăvit atât de mult, încât probabil nici un poet nu va mai putea scrie un vers de simplitatea şi adevărul concret al lui:

Treci, dorule, Mureşul, Nu-mi mai rumpe sufletul.

Alte cuvinte româneşti, multe altele, poate, au în ele cioburi de-ale dorului. Am încercat să arătăm că se poate face şi pentru ele ceva din ce s-a făcut pentru „dor". Dar la capătul oricărei analize – a acestor făpturi vii, care sunt cuvintele, te întrebi dacă trebuie făcut mult mai mult pentru ele decât să le scoţi la lumină o clipă, să te bucuri de chipul şi nebănuita lor lucrătură, spre a le arunca apoi undeva, în pământuri rodnice, ca în:

Măi bădiţă, Onule, Semăna-ţi-aş numele In toate grădinile.

Despărţirea de cuvinte.

Din toate cuvintele pe care le-am petrecut cu gândul şi prin gând, am putea scoate patru sau cinci încheieri, cu privire la creaţie şi frumos, toate prinse parcă în orizontul dorului şi anume: că pentru noi orice creaţie înseamnă limpede reducerea la scara făpturii, aşa cum dorul reduce depărtările, făcându-le depărtişoare; că aşa fiind, actul creaţiei e totuşi încărcat de ispite şi trimiteri către lume, care scot pe om din orbirea şi subiectivismul creatorului; că până şi întruchiparea creată trebuie să păstreze în ea trimiteri mai departe, desăvârşirea nefiind bună fără o statornică săvârşire şi lucrare; că lucrarea e una din contopiri, mai degrabă decât de compuneri, întocmai unor cuvinte ca dor; că, dacă nu există în limbă durerea tragică a rupturii, în ce priveşte creaţia şi frumosul există un tragic difuz al durerii, ce stăruie sub şi poate în tot ce e creaţie, ca în cuvântul acesta de dor, pe care ai vrea să-l uiţi după ce i-ai furat lecţia.

Şi care-i e lecţia, pentru cuvinte? Că şi ele sunt o creaţie, una apropiată omului, gingaşă, neho'tărâtă şi totuşi punând atât de frumos hotare mişcătoare între lucruri. Nu sunt hotare între formă şi materie? Sau între frumos şi urât? Dar cuvântul nostru de frumos (de la formosus) exprimă forma contopită în materie. Nu forma, nu ce e formosus a precumpănit la noi; ochiul şi-a pierdut întâietatea, făcând loc simţurilor toate şi am uitat de claritatea conturului, trecând frumosul pe seama vieţii depline, până la a cuprinde câteodată şi strâmbătăţile ei. Şi totuşi, e frumos ce e frumos. Dar ce e frumos? Ce e eres şi dreaptă credinţă? Ce e ispită a gândului care să nu fie şi întruchipare a lui?

Când ne gândim la aşezarea omului faţă de cuvintele care-i sunt mai grăitoare şi pe care uneori le chinuieşte, parcă, spre a le face să-i spună ce nu ştie bine nici el, ne vine în minte un fragment de traducere veche, pe care îl folosim liber de orice context: „Şi veţi fi îm-blând în aleanul meu, eu încă voi îmbla în aleanul vostru". Răstălmăcind aproape în totul vorbele traducătorului, am putea spune: „Vom fi umblând noi ori-cât prin strădania şi. Aspiraţiile cuvântului către un înţeles, cuvintele încă rămân să ne pună la încercare strădania şi aspiraţiile proprii". Şi te poţi gândi să te desparţi de cuvinte, dar nu se despart ele de tine. Dacă fiecare om este cu adevărat un pachet de porniri, de ispite, adică până la urmă de gânduri, atunci prin noi umblă neîncetat cuvinteleDar ce fel de cuvinte sunt acestea de care nu ne putem desprinde? Nu sunt ale lingvistului, pentru care cuvintele ar trebui să aibă şi unicitate, de vreme ce se vor ştiinţifice. Nu sunt nici cuvintele ca mijloc de comunicaţie, căci atunci oricare alt cuvânt ar fi bun. Nu sunt de aceea cuvintele oricărei limbi, dar nici cuvintele unei limbi anumite, dacă ar însemna să ţi se refuze astfel accesul la universal. Cu folosirea acestor cuvinte deosebite, se întâmplă cum spunea -Hasdeu: în basm şi în vis deosebirile de limbă nu există. Poţi să te opreşti din când în când şi să-ţi aminteşti că e vorba de limba ta; dar este limba ţa devenită rostirea pură şi simplă.

Rostirea aceasta a omului are ea însăşi rosturi şi funcţii felurite, dincolo de funcţia comunicării. Rostirea putea fi expresie a mitului şi gândirii mitice, sau alteori a gândirii magice, expresie a gândirii religioase, cu oracolul, a vieţii morale, cu porunca şi norma, a relaţiilor juridice, ca lege, a gândirii filosofice, ca logos, aşa cum putea fi expresia gândirii ştiinţifice de dinaintea ştiinţei de simboluri şi semne, a cunoaşterii şi naraţiunii istorice, sau expresia gândirii literare şi poetice, care uneori reuşeşte să le cuprindă pe toate şi să regăsească începuturile. De fiecare dată cuvântul e altul decât cel obişnuit; sau e acelaşi, cu altă funcţie. Poate că pentru fiecare din folosinţele amintite cuvântul se împărtăşeşte, la diverse niveluri, din experienţa aceea originară despre care vorbesc istoricii culturii, când „no-mina" se pot preface în „numina", când aşadar numele date pot deveni zeităţi.

Nu spunem că trebuie să privim cuvintele, sau unele cuvinte privilegiate, drept zeităţi. Dar un anumit caracter numenal, aceasta înseamnă de-a deţine „puteri" deosebite, ele au câteodată. Este în unele cuvinte ceva din-tr-un „arheu", cum spunea Eminescu. Dacă stăpânul se ascunde în poruncile sale, cuvântul se poate ascunde în înţelesurile sale; şi, întocmai ca arheii de care vorbea poetul, prin câte un înţeles el poate pune în mişcare lumea, ca un principiu adânc al ei, niciodată pe deplin dezvăluit.

Când te apleci asupra unor astfel de cuvinte, vezi că au într-adevăr altă densitate. Un cuvânt e de obicei un mijloc de exprimare: o idee se exprimă prin cuvinte. Dar acum iată câte un cuvânt care se exprimă prin idei. Fraza se poate turna toată într-un cuvânt: întregi desfăşurări de gânduri se focalizează în el, iar limba însăşi din care cuvântul face parte se poate reflecta în el, ca într-un punct de acumulare. Procesul acesta, în care partea poate prelua asupra ei totul, se întâmplă în realitate peste tot în viaţa spiritului şi el este descris spectral de ştiinţa logicii, în înţelesul ei bun. Nu pleci de la concept, ci sfârşeşti, cu inferenţele adevărate şi judecata, la concept. La fel, nu pleci de la cuvânt, ci sfârşeşti la cuvânt, care este în definitiv conceptul întrupat în vorbire.

Dar întruparea aduce spor lumii; cuvântul poate purta în el o mai mare bogăţie decât conceptul. Acesta nu are decât sferă şi conţinut, pe când cuvântul are sferă şi câmp, aşa cum ne-au arătat-o cuvintele creaţiei şi frumosului din limba noastră. Sau şi mai mult, cuvântul are sferă şi câmp (însemnare şi înţeles) – dar şi libertate. Conceptul, care a înţeles să prindă lucrurile în unitatea lui, s-a prins el însuşi, ca tot ce e tiranic: abia cuvântul, care parcă explorează lumea, cu polipii şi antenele sale, poate scoate conceptul din îngheţ. „Daţi-mi voie să spun şi asta", te ispiteşte cuvântul. El trimite la altceva, se joacă, se dezminte şi până la urmă se contopeşte cu contradictoriul său, dacă-i place, cum făceau dorul şi atâtea cuvinte din limba noastră.

Am putut vedea lucrul acesta straniu, la unele cuvinte, că ele nu sunt simplu mijloc de expresie a gân-dului, aşa cum nici materia nu e simplu mijloc. Trupul nu e mijloc pentru spirit, e spiritul însuşi. În schimb, maşinile omului de astăzi, în care materia nu e decât mijloc pentru idei şi scheme, arată în chip neaşteptat şi într-un fel paradoxal, toată mizeria „spiritului pur". Cuvântul, care e purtat de conştiinţa vie a insului, de societate ca şi de istorie, este un numen cu tăria realului.

Atunci te întorci la formele de numenalitate, adică la puterile deosebite pe care le-a avut rostirea omenească în istorie şi te întrebi ce anume vine să învestească, în câteva cazuri, cuvântul gol: rostirea literară? Cea filosofică? Cea magică ori religioasă? Dar cuvântul gol, aşa cum ne-a stat înainte în cazul limbii noastre, urcă dincolo de acestea, la funcţia de ordin mitic a rostirii, însuşi „mythos" însemna la origine cuvânt, spusă, înainte de-a. fi spusă fabuloasă. Acum fabula este a cu-vântului însuşi. Şi se poate reveni la cuvântul mitului – spre a reda mitul cuvântului –, de rândul acesta nu cu naivitatea începutului, ci cu toată bogăţia de cunoştinţe pe care ţi le dau despre erou lingvistica, filologia, istoria culturii şi filosofia. Ce e fabulos în câteva cuvinte poate căpăta întemeiere ştiinţifică.

Dar caracterul de mit rămâne, în cuvintele astfel contemplate. Nu faci numai genealogia eroului şi nu-i desfăşori numai biografia; îi vezi şi aria posibilelor, zona lui de dor, cum ni se părea. Faptele şi spusele lui sunt laolaltă cu tăcerile lui. Iar aci încep basmul sau visul, de care vorbea Haşdeu. Când un cuvânt poate da mitului său atâta bogăţie, strângând în el atât de multe din înţelesurile lumii, el nu mai aparţine unei singure limbi, ci reprezintă mitul unei culturi sau al omului.

În câte un cuvânt sau câte o formulare se poate concentra o totalitate de înţelesuri. Şi nu e neapărat nevoie să te îndrepţi spre Orient spre a vedea pe indieni concentrând totul în silaba „Om", cu ce va fi însem-nând pentru ei. În Europa scientismului ea însăşi, poţi întâlni aceeaşi funcţie mitică a cuvântului sau a formei: căci în clipa când Euler spune că în ecuaţia eix = cos x + isin x vede „epura adevărului", ce altceva invocă el decât ceva de ordinul mitului?

Dacă însă într-o ecuaţie şi într-un cuvânt se închide întreaga lume, atunci despărţirea de cuvinte e cu putinţă. Poţi lua un cuvânt şi pleca în lume cu el. Am ales pe „întru" şi „întruchipare", prin care se încheie ciclul, cuvintelor despre creaţie şi frumos, spre a ne putea despărţi de cuvinte.

SFÂRŞIT