32 Frageda fire.

Pare un semn de înţelepciune să vezi fragilitatea lucrurilor făcute de om; dar mai înţelept este să vezi frăgezimea lor. Există o expresie a lui Cantemir în Istoria ieroglifică, frageda fire, care ar putea descrie tot ce e creaţie şi frumos. Sunt fragede întruchipările noastre, întocmai celor ale naturii înnoite; nu atât fragile, cât fragede. Dacă ceea ce făureşti se poate frânge într-adevăr, în schimb ceea ce făptuieşti, lucrezi cu toată fiinţa ta, săvârşeşti, desăvârşeşti şi întruchipezi nu se poate fărâma; se poate pierde doar, se stinge ca o pâlpâire.

Există o fragedă fire a culturii – dacă nu şi a făpturilor civilizaţiei –, care face toată gingăşia vieţii istorice. Chiar atunci când omul pune bloc de piatră peste bloc de piatră, ca la catedrale, de nu ştii bine dacă şi peste câte secole ele se vor surpa, ceva fraged şi gingaş este acolo. Piramidele, ele însele, despre care se spune că vor rămâne în fiinţă până la sfârşitul pământului, în timp ce munţi falnici vor ajunge ca munţii noştri din Dobrogea, dacă nu se vor roade de-a binelea, chiar şi ele sunt fragede, într-un sens. Iar întreagă această Terra, pe care din văzduh unii au şi cuprins-o toată dintr-o privire, apare celor reveniţi din pustiurile cosomosului ca o fragedă fire.

Fraged vine totuşi de la „fragilis" (care se frânge, se sfărâmă; frango, de unde fractură), ce ar fi dat – ni se spune – cu schimbare de sufix „fragidus". Câtorva filologi le-a părut atât de stranie această trecere de la ideea de tărie şi friabil la cea de moliciune şi slăbiciune, încât au încercat altă etimologie. Tiktin spune, în minunatul său dicţionar, unde adesea admite că e vorba de „schimbări de sens surprinzătoare" când cuvintele trec în limba română, că aici totuşi sensul lui fraged se opune derivării din fragilis şi că el trebuie să vină de la „fracidus" = moale (vorbind de fructe şi cărnuri, sau „putred", în legătură cu măslinele). Dar nu numai sensul special şi restrâns al lui fracidus pare să lase valabilă tot prima etimologie, ci şi împrejurarea că există o curioasă tendinţă, în spiritul nostru ca şi în limba noastră, de-a împleti lucruri şi situaţii opuse, adesea de-a îmblânzi de-neâmpăcatul.

În câteva din cuvintele noastre se petrece un proces cu totul deosebit: nu o compunere, ci o contopire de sensuri. Nu avem defel – şi este o lipsă a limbii noastre – darul compunerii, dar îl avem pe cel al contopirii. Astfel, în cuvântul „fraged", s-a contopit înţelesul strict material de frângere, sfărâmare în bucăţi, al anorganicului, cu înţelesul organicului de-a nu admite îmbucătăţire şi unde nu se poate vorbi de slăbiciune decât în sens de crud, delicat, proaspăt, gingaş. O asemenea contopire, sau mai degrabă o trecere şi alunecare de la un plan la altul, este caracteristică pentru noi şi în conţinutul ei: ni s-a părut că uneori se preia anorganicul în organic în cadrul artei noastre, aşa cum a făcut Ţuculescu în pictura sa din ultima fază, sau cum făcuse Brâncuşi. Dar modalitatea contopirii sau trecerii se petrece şi la alte cuvinte.

Unul din cele mai stranii exemple este cuvântul „îndurare", în care se face trecerea fără salt, de la sensul de rigiditate la cel de blândeţe; căci la origine a (se) îndura însemna la propriu şi la figurat a (se) întări, a face să fie dur, tare – deci şi aspru, nemilos –, cu un înţeles care s-a păstrat în: a fi rezistent, a răbda ceva, în timp ce la reflexiv verbul exprimă acum exact contrariul lui a fi aspru şi nemilos: a fi bun, milos, „îndurător". O contopire de sensuri este şi în „către", care putea însemna şi contra şi pentru, sau în atâtea alte cuvinte ale limbii noastre – şi este mai ales în cuvântul „dor", de care aminteam şi vom mai aminti.

Când, la începutul dialogului platonic Fedon, Socrate descrie prietenilor, pe patul său de condamnat la moarte, plăcerea pe care o simte să-şi frece piciorul ce suferise până atunci sub lanţuri, el exclamă (la 60 b.): „Ce lucru ciudat pare, dragii mei, ceea ce oamenii numesc plăcere! Ca printr-o minune, ea se naşte firesc în legătură cu ce pare contrar ei." Şi într-adevăr, aci plăcerea se naşte din durere, aşa cum la Platon orice lucru se va naşte din contrariul său, în acest dialog. E ca şi cum zeul, neputând să împace aceste două lucruri, spune filosoful, le-a legat cap la cap.

Dar e poate mai puţin surprinzător ca opuşii să se provoace unul pe altul, decât să treacă pe nesimţite unul într-altul; aşadar, e mai degrabă ceva demn de isprava unui zeu ca opuşii să se împace efectiv, cum se întâmplă în „dor", decât să se înlănţuiască sau înserieze pur şi simplu. Ceva care frânge gândul în două a devenit acum o frăgezime de gând.

Însuşi procesul de contopire are o frăgezime în el şi vine să arate, pe cazuri vii în limbă, care e frageda fire a câtorva din cuvintele româneşti, alături de tot ce e viaţă spirituală şi creaţie de cultură. Dar o lume în care fuziunile, contopirile, coexistenţele de contrarii sunt atât de lesne cu putinţă, nu va fi aşa numai în ce priveşte viaţa câtorva cuvinte. Nu poate fi doar un fel de-a îmblânzi tensiunea opoziţiilor dintre sensuri. Trebuie să fie, la noi şi un fel de-a simţi aşa viaţa, de-a veni cu o anumită frăgezime şi blândeţe în mijlocul lucrurilor.

Aceeaşi pornire de-a anula tensiunea şi de-a arunca punţi între situaţii opuse s-ar putea desprinde dintr-un simplu capitol de gramatică, dacă am coborî o clipă la ea: din capitolul adversativelor. Noi avem pe „dar" şi avem pe „însă", care opun cu adevărat rostirile una alteia. Dar mai avem pe ci, care pare să nuanţeze în fel şi chip opoziţia; şi mai ales avem pe iar, care slăbeşte opoziţia atât de mult, încât poate face legătura aproape fără ideea de opoziţie, apropiindu-şi înţelesul de un „şi" sortit să lege doar, să arunce punţi şi să pună în fluiditate lucrurile. In adversative s-ar putea aşadar descifra indirect ceva din pornirea către fuziune şi coexistenţă a contrariilor, pe care o manifestă de-a dreptul termenii contopirii.

Înţelepciunea aceasta, de a vedea nu ostilitatea lucrurilor, nici fragilitatea lor în cadrul universalei duşmănii, ci frăgezimea vieţii şi a legăturilor dintre ele, este poate mai adâncă decât înţelepciunea obişnuită, a marilor tristeţi.

Într-unui din ultimele capitole ale învăţăturilor lui Neagoe Basarab stă scris: „. Că aşa iaste rândul şi obiceaiul lumii acesteia. Şi toată veselia şi bucuria ei nu poate fi într-alt chip, până nu să umple cu jale; aşijderea şi jalea să umple cu veselie şi bucurie." Nu este ceva aci din înţelepciunea dorului? Dar ea nu rămâne simplă înţelepciune, ci poate fi o treaptă spre creaţie – de gândire şi artă – a sensibilităţii româneşti. E adevărat, ostilitatea lucrurilor poate duce, ca la Platon în exemplul citat, la admirabile construcţii speculative, pe bază de joc al contrariilor. Dar arta nu se face din alb şi negru; poate nici câte o construcţie speculativă, întotdeauna.