VII
ZWGRAFÍA PRIVITĂ DIN PUNCTUL DE VEDERE AL TEORIILOR LUI DARWIN. AMOR ȘI VÂNĂTOARE! CUM SE ÎNGROPAU LA ROMA URMAȘII BIETULUI OVID, RĂPOSAT, CA VAI DE DÂNSUL, CAM PE LA KIUSTENGè. PUSTIA DE OGLINDĂ, MULTE RELE FACE! RUBENS N-A FOST VÂNĂTOR, DAR HORACE VERNET FĂRĂ ÎNDOIALĂ. FILOZOFIA ABSOLUTĂ A ESTETICII VÂNĂTOREȘTI. ITALIA NE-A CAM DAT DE RUȘINE.
Dar iată acum, fără veste, un nou orizont artistic ce mi se deschide, tot pe tărâmul vânătoriei! Zău! când pleacă omul la vânătoare, nu știe de unde-i sare iepurele! Am zis până aci multe, ba chiar prea multe, despre litere și poezie, despre sculptură și muzică; am zis și câteva despre gravură, întrucât acestea toate se ating de arta cinegetică; dar nu știu cum s-a întâmplat de a rămas pictura cu totul înlăturată din cărarea mult cotitei mele colinde de vânător-hoinar. Cade-se oare să o lăsăm cu totul uitării?
N-ar fi o nedreptate, un afront, ce am face de buna noastră voie vânătoriei, când am nesocoti drepturile ce ea are la născarea a încă uneia din cele patru podoabe artistice ale geniului omenesc?
Am găsit prilej de a spune cum omul, înveselit sau jalnic la vânătoare, a simțit gustul de a cânta, în elegii și în ditirambe poetice, și în fanfare melodioase, vitejiile și neajunsurile sale, ba chiar și a-și aduce aminte cu dor sau cu mândrie de drăguța de acasă.
Am pomenit și de acei sălbatici ai perioadei glaciare care, în lungile lor răgazuri, au născocit arta sculpturii, zgâriind pe oase, pe pietre și pe coarne, profile de dobitoace antediluviane.
Uita-vom acum a zice că după cât se poate bănui tot o aplecare de același fel a făcut să se nască și pictura?
Dar, în cazul de față, nu din dovezi plastice vom putea culege o asemenea știință. Filologia ne vine aci în ajutor și ne arată că în limba elenilor, a națiunii celei mai artistice din antichitate, pictura se chema zografia, adică scrierea, grafia, animalelor, ton zoon.
Acum, dacă s-ar scula cineva și ar zice că așa vor fi toate acestea, dar că animal nu vrea să zică vânătoare, și că săpăturile din peșterile Acuitaniei, precum și denumirea caracteristică a picturii la eleni au raport numai la ființele însuflețite în genere, și nu, în particular, la luptele lor, care provin din instinctul vânătoriei, atunci ne-am vedea siliți să mutăm judecata la tribunalul lui Darwin, care, după teoriile sale fiziologice, ne va dovedi că lupta pentru existență, adică concurența vitală, este unul din cele două principii fundamentale ale universului și că orice ființă pre lume trăiește și se dezvoltă numai și numai fiindcă a biruit în această luptă, adică a fost vânător și nu vânat.
El va adauga, poate, spre a-și completa teoria, că vânătorului norocit îi rămâne și dreptul exclusiv de selecțiune naturală, adică de a-și alege, după al său plac, soție sau soții (precum se și simte), și că, scurt și cuprinzător, viața întreagă a universului se rezumă în aceste două cuvinte: Vânătoare și Amor!
Pornind d-aci, cum să nu credem că tot ce e bun, mândru și frumos pre lume s-a născut din avânturi amoroase și din porniri vânătorești?
Iată-ne dar asigurați și despre originea picturii.
Însă spre a nu abuza peste măsură de zicala grecească a împăratului August: speide vradeos! , să dăm îndată năvală în pictura cu subiecte vânătorești. Mi s-a urât mie scriind, dar ție citind!!!
Când vine vorba despre vreuna din frumoasele arte, și mai cu seamă despre pictură, noi, în lumea modernă, ne gândim numaidecât la Italia. Acolo pare că și-a găsit această artă și lumina cu care se împacă mai bine, și formele în care se răsfață mai bucuros, și tiparele după care se mlădie mai cu înlesnire.
Nu știu pentru ce răsunetul numelor lui Rafael, lui Correggio, lui Tițian, lui Paul Veronese pare că ajunge la auz cu vibrațiuni mai repezi și mai sonore decât ale lui Rubens, lui Rembrandt, lui Poussin și ale tuturor pictorilor de la nord.
Fără îndoială însă, aceasta este o nedreptate a minții noastre, și cei din noi care iubesc vânătoarea și artele ce au serbat-o, ar fi cei dântâi care s-ar căi și s-ar vindeca de o așa greșită aplecare, când ar cugeta că în toată acea grămadă de artiști iluștri, care au așternut, trei secoli de-a rândul, toți pereții Italiei cu nemuritoarele lor picturi, nu s-a găsit măcar unul care să se fi dedat a zugrăvi mai cu plăcere scene de vânătoare.
Spre a găsi în Italia picturi vânătorești de un merit oarecare, în număr mai considerabil, trebuie să ne repurtăm în timpii antici, pe când se vede că artiștii pompeieni și romani aflau mai multă mulțumire de a decora zidurile cu subiecte reprezentând luptele oamenilor cu fiarele și cursele ce ei le întindeau.
Printre picturile antice de această natură ce s-au păstrat până în timpii moderni, datorim o îndoită atențiune acelora din sala mormântală ce s-a descoperit la 1674, acum tocmai două sute de ani, într-un mal de pe Calea Flaminia, la o mică distanță de Roma, și în care se aflau sarcofagele lui Quintus Nasonius Ambrosius și al femeii sale, Nasonia Urbica, urmași, după cum se crede, ai nenorocitului poet Ovidiu Nasone, care a murit exilat pe țărmurile sălbatice ale Mării Negre, fără ca mâna-i, dibace pe coardele lirei latine, să se fi putut deprinde a încorda arcul sarmatic:
Moris an oblitus patrii, contendere discam Sarmaticos arcus, et trahat arte loci? Ovidii Pontica, I, V, v. 4950:
Uitând obiceele patriei, învăța-voi să încordez
Arcurile sarmatice și trăi-voi după chipul locului?
Poetul Ovidiu a petrecut anii săi de exil și a murit în cetatea Tomi, pe Marea Neagră, care, fără îndoială, era la satul Anadolkioi, aproape de Kiustengè. Vezi A. Papadopulo Vretos, La Bulgarie ancienne et moderne, St.-Petersburg, 1856, p. 119-146 și 186. S-a făcut multă dezbatere în trecut despre situațiunea cetății Tomi și despre mormântul lui Ovidiu, pe care mai mulți ar fi pretins a-l fi descoperit în deosebite locuri ale Ungariei, Podoliei și Rusiei meridionale. Vezi, pentru această cestiune, Viața lui Ovidiu, scrisă de J. Masson (Amsterdam, 1708), și de Cavalerul Rosmini (Milan, 1821); disertațiunile De Ovidii exsilio et sepulehro (de Rabener și de Villenaye) în edițiunea completă și adnotată a operelor poetului, publicată de N.E. Lemaire, Paris, 1824, vol. <al> VIII <-lea>; și A. Deville, Essai sur lexile dovide, Paris, 1859. În Demetrii Cantemirii Descriptio Moldaviae (edițiunea latină, tip<ărită> de Societatea Academ<ică> Român<ă>, București, 1872), sunt câteva fraze și mai multe note dezvoltate ale ilustrului autor asupra locului de exil al lui Ovidiu, pe care unii l-au crezut a fi Akermanul sau Cetatea-Albă, alții Chilia, amândouă în Buceagul Basarabiei. (Cap, III, p. 9; <Cap.> IV, p. 1921.) (n. a.).
Un interes îndoit se leagă de picturile din mormântul Nasonilor, fiindcă, pe de o parte ele sunt din cele mai bune printre puținele rămășițe ale artei picturale din antichitate, și, pe de altă parte, fiindcă scenele vânătorești reprezentate în ele ne pun dinaintea ochilor curioase moduri de vânătoare.
Aceste picturi ocupau patru compartimente pătrate pe tavanul boltei și corespundeau fiecare cu câte o grupă de două figuri alegorice, simbolizând cele patru timpuri ale anului. Cu primăvara se îmbina vânătoarea de cerbi; cu vara, cea de lei; cu toamna, cea de pantere, și-n fine, compartimentul iernii era ocupat de o vânătoare de mistreți.
Cele două dântâi, adică vânătoarea de cerbi și de lei, se petrec în păduri îngrădite cu zăbrele. Un câine gonește un cerb și o ciută, urmăriți și de un vânător pe jos, care oprește de zgarda numită copula pe un al doilea copoi. Alt vânător, cu sulița, pândește animalele la marginea țarcului.
Vânătorii de lei sunt mai numeroși; ei au toți paveze mari rotunde, dindosul cărora se ascund, lipiți unii de alții. Una din fiare se repede întărâtată asupra acelor mișcători pereți de metal; dar cealaltă a izbutit a doborî jos pe un vânător și-l strivește sub propriul lui scut, pe care ea calcă cu o fieroasă mândrie.
Tot cu paveze și cu țăpoaie, venabula, sunt înarmați și vânătorii de pantere, care închid și rostogolesc pe animal într-un cerc de scuturi late și solide; dar ei și mai mult se bizuie, spre a prinde și a ucide fiara, pe o cursă în formă de ladă pătrată, în fundul căreia au pus o oglindă. Pantera, turbată de mânie, își zărește deodată chipul răsfrânt pe fața lucioasă a sticlei; ea stă și se miră, ...Ea tresare, decât soțul ei Zefirul mai repede; mânia ei pe toate strălucitoarele ei pete se răsfiră și, gata a înghiți în adânca ei gură pe vânător, ea se oprește dinaintea chipului ei răsfrânt în oglindăClaudiani, De raptu Proserpinae, III, v. 262-265:
fremit illa marito
Mobilior Zephyro, totamque virentibus iram
Dispergit maculis, jamjamque hausura profunde
Ore virum, vitreae tardatur imagine formae.
- (n. a.), apoi se azvârlă repede spre dânsul, și iat-o prinsă în capcană, unde o ajunge la sigur darda vânătorului, care sta pitit d-asupra oglinzii.
În timpii noștri, oglinzile slujesc vânătorilor francezi ca să prindă nevinovate ciocârlii. Dovadă că, întotdauna și pretutindeni, oglinda, cu mincinoasele-i străluciri, amețește și pe vesela păsărică, și pe fiara sălbatică, și pe naiva Margareta a lui Faust,
- Ah! je ris
De me voir si belle en ce miroir!, Aceste versuri franceze <Ah! îmi vine să râd, când mă văd atât de frumoasă în această oglindă!> sunt din libretul operei Faust, pus pe muzică de Gounod; în drama originală, a lui Goethe, oglinda Margaretei este însemnată numai ca un joc de scenă; apoi, și vecina Marta deșteaptă cochetăria tinerei fete, cu aceste cuvinte:
Komm du nur oft zu mir, herüber,
Und leg den Schmuck hier heimlich an;
Spazier ein Stündchen lang dem Spiegelglas vorüber
Wir haben unsere Freude dran.
Vino tu mai des pe la mine încoace
Și pune aci, pe ascuns, podoabele pe tine;
Primblă-te ca o oră pe dinaintea oglindei,
Și să vezi ce mulțumire o să avem și dintr-atâta.
- (n. a.)
și pe bătrâna cochetă, care, în doru-i plin de parapon, trăncănește verzi și uscate, bunăoară ca versuri de acestea:
Plângi, oglindă, plângi cu mine!
Nu găsim ce mai cătăm!
Când mă văz acum în tine,
Amândouă ne-ntristăm.
Tu văzuși, văzuși, oglindă,
Frumusețea-mi răsărind,
Și cu-ncetul eclipsândă,
O vezi iarăși apuind!
În zadar colori silite,
Frumuseți de-mprumutat;
În zadar sunt îngrijite
Niște flori ce s-au uscat!Cocheta bătrână la oglindă, poezie pe care a publicat-o, nu prea știu de ce, lord Stanley, în eleganta sa carte, Fleurs de la Roumanie, Recueil de poesies anciennes et modernes, Hertfort (Angleterre), 1856. Se vede că filoromânul englez n-a voit să uite, printre florile României, nici chiar Niște flori ce s-au uscat!
(n. a.)
Dar ce stăm să ne bocim cu baba, în stihuri vrednice de ale ei colori silite, frumuseți de-mprumutat?! Dacă e vorba de oglindă și de amăgirile ei, să ascultăm mai bine cum ciripește muza plină de nuri și de dulceață a clucerului Alecu Văcărescu, luceafăr trecător din secolul din urmă, pe care s-au grăbit a-l stinge dușmanii gloriei românești, chiar în zorile vieții sale și în primul susur matutin al poeziei noastre naționale.
Poate că strofele ce am să transcriu nu vor fi tocmai la locul lor aci, în fumul de praf de pușcă cu care eu tămâiez deocamdată cartea ta, dar, în tot cazul, fragedul arhaism al acestui cântec de lume va fi o sorbitură de apă limpede și răcoroasă, după hapul de trudnică și băbească versificațiune ce te făcui să înghiți:
Oglinda când ți-ar arăta
Întreagă frumusețea ta,
Atunci și tu, ca mine,
Te-ai închina la tine.
N-ar fi mijloc să te privești
Asemenea după cum ești,
Și idololatrie
Să nu-ți aduci tu ție!
Ochii în ea când ți-i arunci,
De tot se-ntunecă atunci,
Și de te și arată,
Iar nu adevărată.
De-aceea nu da crezământ
Oglindei, ce cu scăzământ
Îți face-nșelăciune
Și tot minciuni îți spune,
Ci câtă ești să știi de vrei,
Dă crezământ ochilor mei,
Fiindcă nu te-nșeală,
Nici fac vre o greșeală;
În ei te cată să te vezi
Întocmai pe cât luminezi,
Și dintr-a lor vedere
Vezi câtă ai putere!
Crede-i, săracii, când îți spun
Că numai ție se supun,
Și că tu ești din fire
A lor dumnezeire!Poeziile lui Alecu Văcărescu <1762-1800?>, fiul banului Ienăchiță și tata lui Iancu Văcărescu, sunt cele mai multe inedite; abia dacă vreo câteva s-au păstrat în memoria vechilor lăutari. Însă fiul poetului le adunase și, dacă va vrea Dumnezeu, peste puțin voi izbuti a le publica. Viața acestui poet, pierdut, omorât, negreșit, în exil, în vreo cetate de peste Dunăre, la vârsta de 32 de ani, e un întreg romanț, pe care am de gând să-l povestesc când voi scoate la lumină poeziile ce au mai rămas de la dânsul. Nu mă tem a zice că până acum nici un poet român n-a avut mai mult foc și mai multă grație. Aceste calități răsar scânteietoare, prin limba învechită și, uneori, azi, chiar ridiculizată, a versurilor sale. (n. a.).
Acum, dacă lumina oglinzii, în nestatornicia reflectelor sale, ne-a preschimbat priveliștile vânătoriei în imagini amoroase, noi să profităm fără zăbavă de învățăturile lui Darwin și, din sfera selecțiunii naturale, să ne înapoiem iarăși privirile asupra concurenței vitale. Aceasta ne va fi cu atât mai lesne, cu cât al patrulea tabel antic, cel care reprezintă vânătoarea de mistreți, ne face să intrăm cu totul în focul acțiunii vânătorești, in medias res.
Un vier uriaș fuge urmărit de un călăreț cu două sulițe în mâini, de alți patru vânător cu țăpoaie și cu săgeți, de câini, unul liber, și altul oprit de zgardă; în fața vânatului se prezintă doi juni, unul cu arcul încordat, celălalt cu sulița îndreptată spre fiară. Toți aleargă, toți strigă, toți sunt aprinși de cea mai fieroasă turbare. De nu s-ar deosebi, pe sub această mișcare, sobrietatea de linii a artelor antice și oarecare imperfecțiuni de forme, care denotă o epocă de scădere, s-ar putea crede că acest episod a fost schițat de penelul energic al lui Rubens.
Căci și acest Domn al pictorilor flamanzi a zugrăvit scene de vânătorie, în care fiarele sălbatice, mistreți, tigri, lei, ba chiar ipopotami și crocodili, intră în luptă cu omul. Sunt însă mai ales scene fioroase, în care geniul semeț al maestrului a dat vânătorii un caracter cu totul eroic sau tragic, deșteptând admirațiunea atât prin spăimântătoarea încăierare a luptătorilor, cât și prin energia pozelor, prin vârtoșia musculaturii lor și prin vioiciunea coloritului.
Un fior îți trece prin vine când vezi, într-un tabel al lui Rubens, pe un cavaler numid sfâșiat de creștet și de umăr, de către un leu puternic, care i-a sărit în cârcă și s-a stârcit pe șoldul armăsarului negru ce se ridică îngrozit pe picioarele-i de dindărăt.
Fiara aurie mușcă din umărul călărețului; un răcnet groaznic iese din buzele căscate ale acestuia; fața-i e învinețită de spaimă și de durere; ochii îi sunt holbați; din mână-i scapă lancea.
Dar aci artistul a trecut peste hotarele vânătorești; căci ne-a pus sub ochi o dramă de cele care, și dacă ațâță vitejia eroilor, însă îngheață îndrăzneala simplilor vânători. Acestora le place ca cel puțin, printre primejdii, să se întrevadă izbânda lor. Numai în asemenea caz se poate aplica calificațiunea de curat vânătoresc unui tabel sau oricărui alt obiect de artă. Acolo unde fiara rămâne învingătoare și vânătorul este sacrificat, se poate zice că artistul a ieșit din sfera artelor vânătorești și opera lui inspiră un interes de groază care sfâșie toată armonia regulilor cinegetice; aceea este o notă discordantă în muzica vânătoriei, o greșeală de ortografie în gramatica ei.
În secolul nostru, un pictor francez cu talent de frunte, Horace Vernet, a reînnoit în pânzele pe care a zugrăvit vânătorile de lei și de mistreți din Algeria și din Sahara, emoțiunile unor scene în care primejdia situațiunilor joacă un rol de căpetenie; dar fiind însuși el vânător, s-a ferit de a comite incorecțiuni antivânătorești ca Rubens, și tabelurile lui, așa vrednice de admirat, au toate acel caracter care chezășuiește întotdeauna vânătorilor o superioritate măgulitoare asupra fiarelor vânate.
Un tabel de vânătoare africană a lui Horace Vernet e ca o povestire a vestitului ofițer francez Jules Gerard, care, în unsprezece ani petrecuți în Algeria, a împușcat douăzeci și cinci de lei și a câștigat astfel meritata poreclă de ucigătorul leilor.
Chiar basme d-ar fi câte povestește vânătorul și câte zugrăvește artistul, tot pare că te scuturi la ideea că omul se joacă așa lesne cu viața sa, pentru un simplu gust de vânător; dar când citești sau privești, mult nu trece și afli sau cel puțin ghicești că fiara cea primejdioasă este mai în pericol decât omul, că ea are să pice învinsă de al ei prigonitor, și atunci îndată, încrederea, bucuria, ba chiar și mândria se deșteaptă toate deodată în inima-ți, acum liniștită și mângâiată. Atunci zici cu încredințare: Iată un frumos tabel vânătoresc!
Aceste considerațiuni pot să-ți pară a fi idei metafizice cam confuze adică, cum am zice, după un termen inventat și pus la modă de un vesel și spirituos invalid al vânătoriei, cam filozofie absolutăFilozofia absolută! Această minunată știință nouă o cunosc și o prețuiesc câți au petrecut și au râs în vesela societate a d<omnu>lui Iancu R..., nepot al răposatului Eliad Rădulescu; din feluritele daruri ale unchiului, dânsul a moștenit pe acela neaoș românesc de a ști minunat să păcălească cu vorba pe cei slabi de îngeri. Dintre nenumăratele anecdote glumețe ale nepotului său, Eliad, într-un articol din Biblioteca portativă (vol <al> II <-lea>, București, 1860, p. 253 și urm.), ne povestește cum el a dat pe bete, într-o zi, pe unul din acei lingăi, nătângi și morocănoși de ardeleni, care trec uneori dincoace de munți, în calitate de profesori, proaspăt scăpați din câte un păcătos de gimnaziu unguresc, lăudându-se că li a fost succesu pe depleanu a absolvere prelectionile la filosofia, necum și cursurile teologali; ergo se recomândăluiesc că-s batăr teologi și filosofi absoluți, numai buni ca să tâmpească cu neștiința lor fumurată pe bieții copilași de pe aci. Cântărind numai dintr-o clipă arama filozofului său, păcălitorul nostru, viță de târgoviștean bun de gură, îl luă la refec, și, lăudându-se că și dânsul a studiat adânc filozofia, mai ales în limba engleză, începu, ca probă de știința și de sistema sa filozofică, să-i toarne, cu o limbuție modulată pe intonări de cele mai convingătoare, o vijelie de definițiuni și de formule cam de felul următoarei: Pentru mine, domnule filozof, simțirea este un fluid individual care, redus la cea mai simplă expresie, printr-o impulsie comunicativă, și făcând prin hipotenuză o tangentă prin fibrele simțitive străbate prin toate liniile paralele ce se unesc din natura lor într-un punct, și prin simțibilitate produc toate senzațiunile, toate simțămintele sentimentalismului celor cinci simțiri ce simțualmente funcționă prin cele cinci simțuri și cad toate în sinteza perpendicularei spre a se manifesta spiritului uman printr-o fosforescență supranaturală a intelectului simțitor...
După un valvârtej de felul acesta, bietul ungurean, zăpăcit și uluit, rămase însă bine încredințat, cum că onoratul și măritul domnu Iancu este apriat a fire cu mult mai profund și mai absolut filosof decât dânsul, de bună samă că încă știuse mintenaș a subșternere și a respicare certe materie filosofice tare încălcite, întru a cărora esenție perceperea intelighenței sale nece cum nu potuse bene a resbatere. Judicați, acum d-voastre, onorați cititori, care din doi era mai tare în filozofie absolută! (n. a.)
După cum se vede, dascălul Marius Chicoș Rostogan, din Momentele și schițele lui I.L. Caragiale, și-a făcut ucenicia de personaj literar în paginile Bibliotecii portative a bătrânului Ion Eliade Rădulescu.; eu însă stărui a crede că, și dacă nu știu eu bine să lămuresc aceste idei, s-ar putea totuși stabili în principiu că, precum arta vânătoriei consistă numai din reguli care fac pe vânător să învingă pe vânat, și nu viceversa, tot așa și operele literare sau plastice nu se pot califica cu titlul de cinegetice decât atunci numai când ele prevăd neîndoioasa victorie a vânătorului, chiar și dacă uneori ele ar atrage un oarecare interes de milă sau de admirațiune asupra vânatului persecutat.
Admițând o asemenea definițiune pentru toate ramurile de bele-arte care se ocupă cu ilustrarea vânătoriei, putem acum să trecem în revizuire pe toți acei pictori din diferite școli, care se numesc mai special pictori de vânătoare.
Dacă Italia și cu dânsa Spania, rămân mute la fanfarele de chemare ale vânătorilorZicând acestea nu voim a înțelege că niciodată, nici un pictor italian sau spaniol n-a reprezentat în vreun tabel al său scene de vânătoare. O asemenea aserțiune ar fi foarte lesne de răsturnat. Zicem numai că nici Italia, nici Spania n-au avut vreun pictor ilustru care să se fi dat într-un mod cu totul special la pictura vânătorilor.
Nu se poate numi pictori de vânători boloniezul Domenico Zampieri, ce-i zic și Dominichino (1581-1641), fiindcă într-o zi a avut grațioasa inspirațiune care a produs frumosul tabel, de un aspect cu totul antic, ce se numește Vânătoarea Dianei, și care se vede în Galeria Borghese din Roma. La marginea unui crâng și pe malul unei ape, în care se scaldă și se joacă două fragede zâne, șapte nimfe pădurețe se întrec cu săgețile, care de care să nimerească mai bine o porumbiță, pusă drept țel pe vârful unei prăjini. Diana stă, în fund, la mijlocul pânzei, și le arată prețurile luptei, care sunt un arc de aur și o faretră de purpură. Dindosu-i, alte nimfe privesc curioase; una, pe malul apei, se descalță; alta oprește în loc ogarii. În depărtare se văd mai multe figuri luptându-se, sunând din bucium, alergând și purtând, atârnată de bârnă, o căprioară ucisă. La o parte se zăresc capetele a doi păstori, pitiți în tufiș ca să asiste nevăzuți la jocul zeițelor. Opera Dominichinului e plină de grație, de frăgezime, de mișcare.
Nu se poate iar numi pictor de vânătoare nici spaniolul Don Diego Velasquez (1599-1660), pintor di camara, mareșal și amic al regelui Filip <al> IV <-lea>, fiindcă, în peisajul numit O vedere la Prado, din Museo de Rey de la Madrid, a zugrăvit cu penelul său energic și realist o încăierătură înfuriată de oameni, de cai și de câini, vânând mistrețul; nici fiindcă, într-un tabel din Galeria Națională din Londra, unde figurează regele călare cu toată Curtea sa, a schițat, asemeni, o vânătoare de vieri; nici fiindcă în mai multe alte portrete ale lui Filip <al> IV <-lea>, sau ale infantului Don Carlos Baltazar, i-a prezentat în costum de vânătoare, cu arme în mână și cu câini în preajma lor.
Acestea sunt flori gingașe, răsărite ici și colea, pe câmpul năpustit, în Spania și în Italia, al artelor vânătorești; dar cu o floare nu se face primăvara, nici cu un tabel sau două, o școală de pictură. (n. a.), apoi școlile flamandă, olandeză, franceză, germană și engleză răspund toate la apel, și fiecare din ele se prezintă cu unul sau mai mulți artiști însemnați, având această specialitate. În Flandra găsim pe Francis Snyders, amicul și conlucrătorul lui Rubens; în Olanda, pe Filip Wouwerman, pictorul de cai și mai ales al calului bălan; în Franța, pe François Desportes și pe J.B. Oudry, care au fost pictorii oficiali ai vânătorilor date de regii Ludovic al XIV-lea și al XV-lea; în Germania, pe J. Elias Ridinger, portretarul vânatului înjunghiat de prințișorii și de grofii nemțești din secolul din urmă; în Englitera trăiește încă Sir Edwin Henry Landseer, care a înfipt cu penelul pe pânză cele mai frumoase și mai originale tipuri de câini englezești și a poetizat moartea tragică a cerbilor măreți din poienile înnorate și din bălăriile fantastice ale Scoției.
