VIII

BIBLIOGRAFIE CINEGETICĂ A SECOLULUI DE MIJLOC. ÎNȘIRĂ-TE MĂRGĂRITE ARTISTIC ȘI VÂNĂTORESC. MISTREȚUL DE SNYDERS. WOUWERMAN ȘI CALUL BĂLAN. VĂZUT-AI LA LUVRU PE BONNE, NONNE ȘI PONNE, SAU PE MITTE ȘI TURLU, ADICĂ PE DESPORTES ȘI PE OUDRY? PRINȚIȘORII NEMȚI DE MULT VISAU A VERSALIA. RIDINGER ȘI BABIȚA. TOT RIDINGER ȘI MARCHIZUL DE CARABAS. TOT RIDINGER ȘI SIR EDWIN LANDSEER. CUM TE DAU DE GOL BĂIEȚII DE LA NOI. CUM UMBLU EU SĂ TE ADUC PE TINE A DEVENI UN SPORTMAN FASHIONABIL.

În acest șir de artiști, care se destinde peste un spațiu de trei sute de ani, avem ca și o istorie întreagă a picturii vânătorești, a deosebitelor faze prin care ea a trecut; se pare că destinele au voit ca, în timpii moderni, această ramură a artei, bogată și variată în identitatea ei caracteristică, să încolțească pe rând și să poarte rod treptat în fiecare din țările culte ale nordului Europei, fără ca într-însa să se ivească vreun interval de amorțire. Ca ramura aurită a zeiței de sub pământ, abia un penel consacrat Dianei începea a șovăi în mâna artistului îmbătrânit, și altul răsărea subt o climă vecină, ca să întrețină tot vie admirațiunea pentru estetica vânătorească:

Primo avulso non deficit alter

Aureus, et simili frondescit virga metallo.Virgilii, Aeneid<a>, VI, v. 143-144:

Rupând una, nu lipsea alta

Tot de aur, și ramura înfrunzea de același metal!

- (n. a.). După ce, în timp de mai mulți secoli, vânătoria n-a avut alți interpreți plastici decât pe migăloșii miniaturiști, care înluminau cu poleiele și cu vopsele cleioase mulțimea de manuscripte, după care castelanii secolului de mijloc învățau, prin citire și prin exemple zugrăvite, regulile însemnate în cărți vestite pe acele vremuri, precum De arte venandi cum avibus, scrisă de împăratul Germaniei Frideric al II-lea, Le livre du roy Modus et de la royne Racio, El libro de la Monteria que mandň escriver el rey Don Alonso de Castilla y Leon, Les déduitz de la chasse des bestes sauvaiges de Gaston Phoebus, pe care nu l-ai trecut nici tu cu vederea, și încă alteleCartea împăratului Frederic al II-lea (1191-1250), fiul lui Frederic Barbă-Roșă, a fost mai întâi tipărită la 1596 de Vesler (Augusta Vindelicorum, adică Augsburg), 1 vol., in-8o, și, mai completă, de Joh<ann> Gott<lob> Schneider, la Lipsca, 1788<17>89, 2 vol., in-4o. Le livre du roy Modus (et de la royne Racio), tipărit<ă> mai întâi în Chambéry, la 1486, in fol. got., a fost reprodus<ă>, cu o prefață de d<omnu>l Elzéar Blaze, Paris, 1859, in-8o, cu 50 stampe. Am menționat mai sus opera lui Gaston Phoebus, comite de Foix. Cartea spaniolă Libro de la Monteria, scrisă după ordinele regelui Alfons al XI-lea, învingătorul maurilor la batalla del Salado, a fost tipărită de Gonz. Argote de Molina, la Sevilia, 1582, in fol. Voi mai adăuga la această listă de bibliografie archeologică a vânătoriei încă două cărți curioase: una, fiindcă este opera unui rege al Franciei și vânător vestit, La chasse royale, par Charles IX, roi de France, Paris, 1625, in-8o, cu stampe; și alta, fiindcă ne descrie vânătorile cu șoimii, nu numai în Occident, dar și la grecii bizantini, și la turci: Falknerktee, bestehend in drey ungedruckten Werken, über die Falknerey, nämlich:

Das Falkenbuch (türkish); IeraosojŻon, das ist die Habischtslehre; Kaisers Maximilians Handschrift über die Falknerey... aus dem türkishen und griechischen verdeutscht und herausgegeben von Hammer Purgstall, Wien, 1840, in-8o, cu stampe (n. a.). , care au constituit mult timp toată literatura și toată arta vânătorilor, apoi tocmai în secolul al XVI-lea, artiști adevărați începură a se inspira din subiecte vânătorești.

Am spus în ce mod mistic sau dramatic, Albert Dürer și P. Rubens au conceput asemenea subiecte. Ei au fost fără îndoială bărbați de geniu, dar nu se pot numi curat pictori de vânătoare.

Altora, mai puțin geniali, dar nu mai fără talent, li se cuvine un titlu așa special.

Sunt aceia chiar despre care am zis adineaori că, în răstimpul de trei secoli, din al XVI-lea și până acum, și-au trecut din mână în mână fitilul învăpăiat al operelor de artă cinegetică, Et, quasi cursores, vitae lampada tradunt.Lucretii, De rerum natura, II, v. 79:

Și ca alergătorii își trec facla vieții.

Această vestită și frumoasă imagine o prezentase mai nainte Platon, Leg<es>, VI: aJˇper lampˇda t©n bi©n paradid¨ntox Łlloią Ľx Łllwn (n. a.). În fruntea lor timpul a pus pe flamandul Francis Snyders ¹⁰⁵ , cel care a lucrat alături cu marele Rubens și a împărțit cu dânsul meritul multor pictori în care Rubens făcea figurile omenești, iar Snyders animalele, fără ca acestea să dea de rușine productele ieșite din mâna faimosului maestru. Viața care fierbe în oamenii lui Rubens, mișcă cu aceeași vigoare și pe fiarele lui Snyders. Ochii lor scânteiază, nările lor răsuflă, fălcile lor spumegă, botul lor căscat e jilav de sânge, și când artistul ne arată câini întărâtați dând năvală asupra unui mistreț, rupându-i șalele, mușcându-l de urechi, lăsând pe unii dintr-înșii spintecați la pământ, pare că se și aude răsunetul lătrăturii lor, chelălăitul lor de bucurie sau de durere, grohăitul fiarei și sunetul cornului de vânătoare. Mai bine decât așa nu se poate reproduce cu pensula impresiunea ce resimte câmpeanul care, trecând prin pădure, vede deodată strecurându-se pe lângă dânsul un dobitoc mare și negru, cu haita lui de dulăi, urlând în urmă-i cu turbare.

Aci se poate mai cu seamă pricepe deosebirea ce există între Snyders, pictor din școala flamandă, și artiștii din școala olandeză, care au tratat asemenea subiecte. Filip Wouwerman ¹⁰⁶ , spre exemplu, în loc de a ne duce chiar pe scena dramelor vânătorești, ne preumblă numai în preajma lor, arătându-ne când pregătirile de vânătoare în curtea castelului seniorial, când popasul în rariștea pădurii, când vesela întoarcere a vânătorilor izbânditori. El foarte rar ne face să fim față chiar la întâmplările luptei; acelea pentru noi rămân afundate în zarea aburoasă a peisajului. Din contra, Snyders ne mână mereu pe câmpul de bătaie, în mijlocul vânătorii, în sânul codrilor. Cerbul și câinii sunt actorii de căpetenie al tabelului său; minutul ce-i place mai mult a alege este acela când animalul, zădărât de haita primenită, își ia inima în dinți și se apără cu disperare sau sare d-asupra câinilor sângerați, pe care i-a spintecat cu coarnele sale. Acela e și momentul cel mai dramatic, cel mai interesant al vânătorii; neștiind încă bine cum are să se aleagă urma, privitorul își închipuie că dobitocul, sprinten, ușor, pe care-l împodobesc chiar armele sale, va izbuti poate să scape și de dinții aprigi ai dulăilor, și de jungherul vânătorului care se apropie.

Wouwerman a fost cel dintâi pictor care a știut să scoată la iveală grația călăriei și care, reprezentând mai adesea scene cu nobili de la țară, cu cavaleri galanți, cu vânători, a făcut ca în pânzele sale calul să fie întotdeauna figura de căpetenie; în mulțimea cea mare de producțiuni ale lui nu se găsește o singură pictură în care să nu se zărească măcar un șold de cal, iar mai cu deosebire un cal bălan. Așa de mult i-a plăcut a da cailor rolul principal, încât chiar și în vânătorile sale, pictorul maestru, temându-se a răschira interesul, mai niciodată nu s-a ispitit a înfățișa cerbul în lupta sa disperată cu câinii, precum au făcut Snyders, Oudry și chiar marele Rubens; el a înțeles că atunci când cerbul, în fuga sa minunată, se avântă ca în zbor, d-asupra rovinelor, sau iese din crâng și se ivește un minut prin câmpie, cu capul ușor plecat pe umeri, cu trupul șui și elegant, cu părul plăviț, încântător de grație și de iuțeală, a înțeles că ar fi peste putință ca atunci toți ochii să nu se țintească asupră-i și ca el să nu soarbă la sine tot interesul priveliștii. De aceea Wouwerman mai adesea lasă a se bănui vânătoarea, sau o schițează în depărtare, chemând vederea spectatorilor asupra pregătirilor și urmărilor acestei plăceri; el îi poftește să asiste la Plecare, la Băutură, la Popas sau la acea veselă gustare ce se cheamă Întoarcerea de la vânat.

Vânătorii, aci înghit un pahar mai nainte de a se porni, aci se odihnesc pe iarbă verde, cu caii lângă dânșii, aci iar sosesc voioși, sunând fanfarele lor de izbândă. Damele, grațios plecate pe șeile lor de catifea neagră, se uită cum șoimii se reped în aer pe păsărelele spăimântate; una din ele s-a depărtat în taină spre pădure, și după dânsa aleargă, în fuga calului său alb, un galant cavaler, ducându-i vălul pe care ea l-a uitat atârnat de craca unui copac; tocmai în fund, pe marginea pădurii, se zăresc, prin ceața umedei Olande, câinii urmărind un cerb abia profilat.

Pictorul din Harlem, ca odinioară francezul Jean Goujon, sculptorul Dianei de Poitiers, a privit vânătoarea, nu ca Snyders, pasionatul iubitor al sălbaticei naturi, ci oglindită prin razele mai line ale unui prism de elegantă curtenie.

Tot astfel, învățăturile mândrului amic al lui Rubens, trecând peste o generațiune în mintea unui alt pictor de vânătoare, francezului François Desportes ¹⁰⁷ , au luat și aci un caracter mai puțin sălbatic, mai potolit. Pornirile impetuoase ale lui Snyders se preschimbară în mișcare, sub penelul lui Desportes; furia ce întipări acela în chipurile de animale, se prefăcu, la acesta, într-o vioiciune tot așa de veridică, dar mai puțin întărâtată.

Ce era foc și zor pe pânzele maestrului flamand, deveni grație naturală și vioaie pe ale discipolului francez. Snyders zugrăvise, alături cu amicul său Rubens, vânători la care se cerea o inimă de viteaz. Desportes reprezintă petrecerile vânătorești ale Curții și ale domnilor ce o înconjurau. Cu toate acestea, în tabelurile lui, caracterul vânătoresc este cu mult mai bine marcat decât în ale lui Wouwerman; el nu se sfiește a umple un cadru întreg cu chipul zbârlit al unui lup, apărându-se crâncen în contra unei întregi droaie de câini, care îl înhață de gât, de urechi, de coamă, de pulpe, de pre unde-l pot apuca. Botu-i rânjit le arată colți amenințători, și limba, de goană multă, îi iese uscată din gâtlej.

Negreșit, amice, că pe când te aflai școlar în Paris, vei fi rătăcit uneori duminica când ploua afară sau mai ales când vântul fluiera în pungă prin lungile săli ale Luvrului, căptușite cu tabeluri din școala franceză. Nu se poate atunci ca tu, având fără îndoială de copil instinctul vânătoriei, să nu te fi oprit câteodată dinaintea vreunei pânze pe care se văd frumoși câini de vânătoare, prepelicari, copoi și alte soiuri, stând cu îngrijare prin bălării un stol de potârnichi, sau sculând repede o pereche de fazani cu penele aurii. Acela a fost un Desportes, dacă nu cumva va fi fost o operă a lui Oudry, căci amândoi acești pictori și-au împărțit, în lunga lor viață, favoarele Curții Franciei, zugrăvind toate vânătorile regale și portretând pe rând toți câinii cei mai aleși din haitele de la St.-Germain, de la Fontainebleau, de la Rambouillet și de la Compiègne. Se zice că Ludovic al XIV-lea, ba și strămoșul său, marele Ludovic al XIV-lea, se veseleau foarte când li se aduceau acele portrete, și le plăcea să recunoască și să-și aducă aminte numele fiecăruia din câinii lor de vânătoare: Acestea sunt Bonne, Nonne și Ponne! va fi zis cu gravitate Ludovic cel Mare, văzând cele trei cățele negre și albe, zugrăvite de Desportes. Aceștia sunt Mitte și Turlu! va fi strigat râzând Ludovic Mult-iubitul, recunoscând copoii săi, portretați de Oudry.

J.B. Oudry ¹⁰⁸ , care luă hotărârea de a deveni pictor de vânătoare din momentul când într-o zi profesorul lui îi zise, văzând cum schițase un câine: Tu n-ai să fii altceva decât un zugrav de câini!, Oudry, care a ilustrat cu așa mult spirit și talent fabulele lui La Fontaine, Oudry fu contemporanul sau oarecum urmașul lui Desportes. Nu este tocmai lesne a deosebi unul de altul pe acești doi artiști; modul de a vâna și întâmplările vânătorii fiind, pe timpul lor, mai tot mereu aceleași, subiectele lor de tabeluri se repețesc neîncetat; apoi, amândoi fusese mai la aceeași școală, adică învățase de la elevi ai maeștrilor flamanzi. Cu toate acestea, observându-i bine, se văd și deosebiri în spiritul lor. Desportes are un talent lesnicios și îmbelșugat; el vede, pricepe și imită natura mai mult cu o grație naivă decât cu știință și precugetare. Din contra, Oudry este cu mult mai priceput, mai dibaci în meșteșugurile artei; el știe să împartă mai bine lumina, să întocmească mai frumos o grupă; el este, într-un cuvânt, mai academic. Dar prin aceasta chiar, inspirațiunile-i sunt mai puțin vioaie și coloritu-i mai ofilit decât ale lui Desportes. Pentru dânsul natura e dominată de artă; tigrul, sub pensula lui, se îmblânzește, pantera se înmoaie, leul se domesticește; dar cerbul își păstrează toată a lui eleganță, căprioara, toată gingășia ei, și, în genere, el știe, să aleagă minunat priveliști plăcute pentru a grupa într-însele scene de vânătoare.

Amândoi acești pictori au trăit foarte bătrâni și se poate zice că ei au fost analiștii plastici ai vânătorilor din secolul de mărire al regalității franceze. Pe atunci plăcerile cinegetice ale regilor costau Statului milioane pe fiecare an; slujitorii vânătoriei, mari și mici, formau o întreagă armată; câinii erau crescuți și hrăniți cu miile; pădurile erau păzite cu îngrijire ca să fie mereu pline de cerbi, de căprioare, de lupi și de mistreți.

Toate acestea se făceau cu lux, cu pompă, cu o solemnă maiestate. Așa se cădea marelui rege!

Înțeleptul La Fontaine, pentru care Oudry a lucrat minunate gravuri, povestind despre brotăcelul care

atât s-a umflat

încât a crapat,

a zis, sfârșind această jalnică, dar nefolositoare istorie:

Le monde est plein de gens qui ne sont pas plus sages.

Tout bourgeois veut bâtir comme les grands seigneurs;

Tout petit prince a des ambassadeurs;

Tout marquis veut avoir des pages.La Fontaine, La grenouille qui se veut faire aussi grosse que le boeuf:

Lumea este plină de oameni care sunt tot așa de nebuni.

Fieșce negustoraș vrea să clădească ca boierii cei mari;

Fieșce prințișor are ambasadori;

Fieșce marchiz vrea să aibă pagi.

D<omnu>l G. Sion <1822-1892> a localizat această fabulă în fabule, București, 1869, p. 108, Broscoiul și boul (n. a.).

Potrivit cu această slăbiciune a omenirii, prințișorii și margrafii nemțești, cei despre care, fără îndoială, fabulistul zice că se umflau cât puteau ca să aibă ambasadori și pagi, voiră să țină și ei haite luxoase de vânătoare, ba și un pictor ca să-i ilustreze, ca Desportes și Oudry pe regii de la Versalia.

Acesta se întâmplă să fie un om plin de talent în naivitatea lui, precum se găsesc adesea oameni printre nemți. Johann Elias Ridinger ¹⁰⁹ , născut la Ulm, printre șvabi, lucră neobosit mai mult de o jumătate de secol, când cu pensula pictorului, când cu plumbul desenatorului, când cu dăltița gravorului, ca să reprezinte cerbii vânați de nobilii lui patroni și animale sălbatice de prin menagerii, și ilustrațiuni la fabule copilărești compuse de dânsul, și figuri de călărie și de vânătoare cu câinii și cu șoimii. Călătorind din loc în loc, el făcea pretutindeni chipul animalelor ce întâlnea, însemnând cu scrupulozitate proveniența lor; astfel, nu uită chiar a scrie pe portretul unei babițe gușate: am împușcat această pasăre pe Dunăre, între Peterwardin și Belgrad. P-aci, p-aci Ridinger era să vie și până la noi!

Dar la nimic el nu fu mai meșter decât la reprezentarea vânătorilor de cerbi, pe care le-a înfățișat cu o artă admirabilă în toate peripețiile lor variate. A trebuit ca în secolul nostru să apară pictorul englez Landseer ¹¹⁰ , cu mărețele sale figuri de cerbi, dominând printr-o nespusă putere dramatică peisajele neguroase ale munților Scoției, pentru ca tabelurile și gravurile în care Ridinger a scris epopeea cerbului să aibă rivali vrednici de dânsele.

Dar Ridinger, sub a cărui mână de meșter natura sălbatică a fiarelor s-a destăinuit într-un chip așa de măreț, a fost totdeodată și artistul care, cu o deplină naivitate, a făcut, cum am zice, și catagrafia de răposare a vânaturilor senioriale din continentul Europei; numai în stampele și în albumurile lui se mai văd încă astăzi tipurile și costumele acelor slujitori, pușcași, hăitari, bătăiași, șoimari, care compuneau personalul vânătorilor din secolul trecut. Când răsfoiește cineva acele pagini, pe care stau figurați numai oameni în livrele galonate și cu peruci pudrate, trubaci găitănați, cu cornul de vânătoare încolăcit sub umere, păsărari înzorzonați, cu șoimul pe mână, pare că și aude fanfarele cântate pe ton pițigăiat de corul vânătorilor din oratoriul bătrânului Haydn.

În timpul de acum, cu tot talentul artistului ce le-a gravat, acele imagini, a căror vreme a trecut, ne aduc aminte pe faimosul marchiz al lui Beranger, care, în secolul nostru egalitar, visează scutiri și drepturi ce au fost de mult spulberate de suflarea limpezitoare a timpului.

Vivons donc en repos,

Mais lon mose parler dimpôts!

A lÉtat, pour son bien,

Un gentilhomme ne doit rien!

Vous, pages et varlets,

Guerre aux vilains, et rossez-les!

Et toi, peuple animal,

Porte encore le bât féodal.

Seuls nous chasserons

Et tous vos tendrons,

Subiront lhonneur

Du droit du seigneur.

Chapeau bas! Chapeau bas!

Gloire au marquis de Carabas!Chansons de Beranger: Le marquis de Carabas:

Să trăim dar în pace.

Dar ce! Vine să-mi ceară mie biruri?

Aflați că pentru averea sa

Un nobil nu datorește nimic Statului.

Voi, poslușnici și scutelnici,

Bateți pe mojici și-i prăpădiți!

Iar tu, popor dobitoc,

Vin de te pleacă sub jugul boieresc.

Numai noi vom avea dreptul de a vâna,

Iar toate codanele voastre

Vor avea marea onoare

A ne plăti dreptul [fecioriei datorit] stăpânului.

Jos căciula! Jos căciula!

Faceți cinste marchizului de Carabas!

- (n. a.). Dacă în aceste pagini învălmășite am făcut o parte așa de însemnată bătrânului Ridinger, pe care cele mai multe cataloage de muzee și pinacoteci îl trec în tăcere, cauza a fost că am găsit în capul biografiei lui, scrisă de neobositul istoric al pictorilor din toate Școalele, de Charles Blanc ¹¹¹ , câteva cuvinte care cu gândul la tine mi l-au semnalat într-un mod cu totul particular.

Dar mai nainte de a copia după Charles Blanc, să nu uit a mărturisi un păcat în care am picat, zău, numai din dorința ce m-a pătruns ca să mă supun, în sfârșit, și eu prețioasei și puțin urmatei povețe a lui Orațiu:

Semper ad eventum festina!Horatii Ars poetica, v. 148:

Mereu grăbește către sfârșit!

- (n. a.).

Știi, frate, c-au ajuns băieții să te dea de primejdie în țară la noi! Nu poți să mai scrii un rând, fără ca să te descoasă și să-ți ia socoteala că adică de unde ai furat cutare idee și de unde ai tradus cutare pasaj? Ce plăcere mai poate gusta atunci un biet român care și-ar fi pus binișor numele său pe o carte sau pe o cuvântare, rumegate de altul și scrise în vreo limbă străină, scrieri pe care el, mintosul, le-ar fi scos frumușel pe românește, curate și luminate și numai bune de deochi, ca apa ne-ncepută?

S-au deprins să stea mereu la pândă, drăcoșii, ca și când altă treabă n-ar mai avea; caută, miros, se furișează prin cărți și dibuiesc, mai rău decât copoiul când adulmecă dâra fiarei prin țărână, și bine n-apuci să te bucuri de vreo nevinovată haiducie ce te-ai ispitit a face prin codrii literaturii, când, fără veste, te și pomenești dovedit. Atunci se fac Dunăre de mânie, d<om>nialor, pare că i-ai fi jefuit chiar pe dânșii, de averea lor.

La noi în țară însă a dat Dumnezeu că n-avem lege care să ne proptească de a vâna pe moșia altuia, și până acum nu s-a întâmplat ca vreun proprietar să facă pretențiune că l-ai despuiat de vânatul său. Dar neamul scriitorilor, totdeauna și pretutindeni mai arțăgos, nu numai că-și apără morțiș toate ale sale, dar încă duce și grija autorilor de peste șapte țări și șapte mări. Îndată ce te-a călcat focul ca să te dovedească vreun colțat din școala nouă că ai făcut în carte-ți oarecare împrumuturi tăinuite, adică, cum am zice, vreo ciupeală, fericirea lui e să te scoată în vileag. Se grăbește, păgânul, a da sfoară în țară că te-a prins cu mâna în sac; te așterne prin gazete, cu frazele originale ale hoțului de păgubaș de gât; te batjocorește cum îi vine la gură și la pană; te pune la rând cu pungașii, cu controbonzii, cu calpuzanii... Vai de lume!

Văd că tu, șiretule, te-ai ferit de asemenea neajunsuri și, judecând după vorba românului, că paza bună întrece primejdia rea, ai înșirat o listă de toți autorii cinegetici pe care i-ai consultat pentru Manualul tău. Ia să vedem și eu dacă se va găsi vreunul destul de priceput ca să ghicească cum că am tradus, de pe Charles Blanc, rânduri întregi din viețile lui Snyders, Wouwerman, Desportes și Oudry? Cât despre Ridinger, iată, mă dau singur prins și încep a traduce de unde-ți spusei:

Dacă ești vânător, trebuie să cunoști pe Ridinger, căci toți vânătorii-l cunosc, prea puțin, în adevăr, prin pânzele sale, ce sunt rare, dar foarte mult prin numeroasele stampe ce s-au gravat de pe dânsul sau pe care le-a gravat însuși el, de pre desenele sale. Numai de le vei vedea, acele gravuri, te apucă gustul vânătoriei; căci într-însele se simte miresmele răcoroase ale codrilor, și, ca să zic așa, abureala pătrunzătoare a fiarelor sălbatice. Toate cunoștințele vânătorului stau cuprinse în opera numeroasă și variată a lui Ridinger...

Negreșit, că tu, ca și mine, vei fi văzut adesea, în treacăt, gravuri de ale lui Ridinger, precum ai văzut, la Luvru, tabeluri vânătorești de Oudry și de Desportes, ba chiar de Wouwerman și de Snyders, precum încă nu este prin putință ca să nu fi văzut și să nu fi admirat cerbi și câini zugrăviți de Landseer.

Acest artist eminent, răsfățat acum de o jumătate de secol de toată acea spumă a societății britanice care poartă numele de high-life, a avut meritul de a însinui gustul frumoaselor arte printre petrecerile sportului englez și a creat astfel o întreagă școală de artiști contemporani, ce s-ar putea numi fașionabili, și printre care s-a deosebit mai cu seamă, pe continent, francezul Alfred Dedreux, pictorul elegant al cavalcadelor și al vânătorilor du beaumonde parizian.

În urma acestora, furnică astăzi prin capitalele Europei apusene o gloată de zugravi, care, pe toată ziua, aștern, pe pânză și pe carton, sau chipuri diafane de cai de alergătoare, race-horse, și de jokey pestriți, expuși la vederea amatorilor pe înverzitul turf, unde ei se întrec la steeple-chase, sau portrete de dulăi, de câini și de căței din toate acele felurite rase, cu care englezii și imitatorii lor petrec sau se serv spre a goni și a prinde tot soiul de vânat, începând de la mândrul foxhound, care s-aține nemiluit pe urma fiarelor din codru, până la ciuful de pinch, care sucește gâtul chițcanilor, și de la vârtosul bulldog, cu botul cârn și turtit, până la delicatul king-Charles, cu părul flocos și moale ca mătasea.

Dar vânătoarea, privită din punctul de vedere artistic al pasionaților sportmen, își are azi literatura ei, precum își are și artele sale. Aș repeta nume de autori cuprinși în lista întocmită de tine, dacă m-aș încerca să fac o analiză critică, demnă de a figura în gazeta numită Sporting-Magazine, și apoi vicomtele Adolf dHoudetot și d<omnu>l Elzéar BlazeVicomte Adolphe dHoudetot, Chasses exceptionnelles, Paris, 1849.

Elzear Blaze, Le chasseur conteur ou Chronique de la chasse, contenant des histoires, des contes, des anecdotes, depuis Charlemagne jusquà nos jours, Paris, 1840 (n. a.). au luat de mult asemenea sarcini, pe care știi bine cu câtă știință, talent și spirit le-au îndeplinit. D-aș fi mai vânător, sau dacă noi toți am avea materie și mijloace, mai bine ar fi să facem, pentru țara noastră, un album sau un keepsake luxos, ca acela pe care o companie de nemeși maghiari, având în fruntea lor pe comitele Em. Andrássy, omul politic de astăzi, l-au publicat, sunt scum câțiva ani, sub titlul: Vânătoarea și sportul în Ungaria ¹¹² .