X

ÎNCĂ UN HOP! SUS PE PLAIUL BUZĂULUI. STUDIU ANTROPOLOGIC, LEXICOGRAFIC ȘI MORAL ASUPRA LOCUITORILOR DIN COMUNA BISOCA. BASMUL CU FATA DIN PIATRĂ ȘI CU FECIORUL DE ÎMPĂRAT, CEL CU NOROC LA VÂNAT. VULTUR, DIHOR ȘI RÂS, SAU ZAMFIR, SMARAND ȘI RUBIN. CÂTE SE POT ÎNTÂMPLA UNUI NEAMȚ, DACĂ NU PRICEPE ROMÂNEȘTE.

Pe o frumoasă zi de vară, mă odihnisem câteva ore la schitul Găvanul o minunată înfundătură călugătrească din munți, câteva colibe și o bisericuță de bârne, semănate printr-o pajiște smălțuită cu flori, pe care o încinge un semicerc de nalte stânci pestrițe, ce poartă numirea foarte nimerită de Curcubeata. De acolo plecai călare, ca să merg la Bisoca, sat în două chipuri interesant: mai întâi, fiindcă de sub dealul pe care el șade, izvorăște Peceneaga, un pârâu cu nume prețios pentru etnografii țării; al doilea, pentru că într-însul trăiesc și se prăsesc, din neam în neam, cei mai frumoși bărbați din tot plaiul împrejmuitor. Ca probă despre această din urmă particularitate a satului Bisoca particularitate pe care am putut mai târziu să o constat în toată întinderea ei avean cu mine, drept călăuză de la Găvanul până acolo, un voinic bisocean, un fel de oacheș Apolon muntenesc, carele cunoștea ca în palmă toate cotiturile munților și se mai pricepea și la multe altele, căci era și vânător, și cioban, și cosaș, și cântăreț la biserică, și cântăreț cu cavalul Doamne iartă! pare-mi-se că mai meșter era la fluier decât în strană ba încă știa să spună și basme de-ți era drag să-l asculți.

Cât a ținut calea, vreo șase ore, gurița nu i-a tăcut. D-apoi nici eu nu-i dam vreme să răsufle: Bădiță, ce livede e asta? îl întrebam, trecând prin niște guși de văi care mă îmbătau cu dulcele lor miros de fân proaspăt cosit. Cum se cheamă ierbile celea care par împletite și la vârf găitănite? Și el îmi spunea numirile tuturor florilor, ierbilor și buruienilor, arătându-mi chiar și pe acelea care sunt bune de leac: Ceea este dobrișor și cealaltă ghizdei; asta e laptele-stâncii și astălaltă, zârnămițoasă; ici iată brândușe și colea dediței; apoi lobodă și drob, vâzdroagă și siminoc, iarba-ciutei și piperig, pojarniță și sefterea și altele multe... Dar cine le mai ține minte! D-aș fi stat să le însemnez pe toate, poate că îmi da și mie Societatea Academică să lucrez, nu, vai de mine, la Dicționariulu cel cu vorbe numai plivite, alese și mai cu seamă croite de pe curata lătinie, ci la păgubașul de Glossariu, unde pricopsiții noștri lexicografi și scornitori de grai nou și pocit azvârle, ca borhot, mai bine de jumătate biată frumoasa noastră limbă românească.

Din norocire, bisoceanul meu nu știa nimic despre chipul cum ne batem noi joc în orașe de ce avem mai scump rămas de la părinți, și el, în limba sa pe care aș da ani din viață-mi ca s-o pot scrie întocmai după cum el o rostea, în acea limbă spornică, vârtoasă și limpede a țăranilor noștri, îmi povestea păsurile și plăcerile oamenilor de la munte.

Când ajunserăm pe muchea plaiului ce desparte văile despre Buzău de cele despre Râmnic, priveliștea, din veselă și plăcută ce era, se făcu deodată măreață.

În spate aveam culmea întinsă a Penteleului, starostele munților din Buzău, și pe sub dânsul se rânduiau, ca trepte ale unei scări de uriași, plaiul Răboiului, munții Neharnița, ambele Mușe, Macieșul, Brezeul, Piatra Penei, Carâmbul și multe altele mai așezate; dar drept în fața noastră, adăpostite sub piscurile semețe ale Furului și ale Steșicului, se înălțau, ca niște pereți suri și măcinați d-a lungul unei perdele de brădet, stâncile Năculelor, la poalele cărora se așternea, întocmai ca un lăicer verde și înflorat, o poiană largă și desfătată.

Într-adevăr ai fi zis, ca balada păstorească, că acel picior de plai este întocmai o gură de rai.

Stam și mă uitam cu acea uimire produsă adesea în noi de priveliștile neașteptate ce ne izbesc vederile pe unele culmi despărțitoare de văi. Călăuzul meu, care, cum am spus, avea sămânță multă de vorbă, mă deșteptă din acea mirare mută:

Așa-i, domnule, că-s mândre Pietrele Fetei de la Năcule? Văd c-ai rămas cu ochii la ele; darmite când ai ști și povestea lor!

– Apoi ce mai stai, voinice? îi răspunsei cu grabă; spune-o, dacă o știi. O să-mi țină de urât pe drum. Și bisoceanul meu, care atâta aștepta, începu a-mi spune următorul basm, povestindu-l în al său grai poetic și armonios, pe care în deșert mă voi sili eu a-l rechema în amintirile mele:

Basmul meu, boieri domnia-voastră (aveam cu mine pe un neamț care nu înțelegea românește), basmul meu e cam copilăros; dar pare-mi-se că nu e tocmai fără de folos!

Așa fu precuvântarea lui și, precum zice bătrânul Omer:

După a lui limbă decât mierea mai dulce curgea viersulHomeri, Iliad<a>, I, v. 249:

ToĐ a° Ąp© glĹsshV m¸litoV gluŻwu r¸en audŇ

- (n. a.)..

În vremea de demult, pe când oamenii de pe lumea asta știau și puteau mai mult decât ce pot și știu cei de acum, pe când pruncul de trei zile îți număra numai într-o clipă toate stelele de pre cer, și vedea cu ochișorii cum crește iarba câmpului și auzea cu urechile cum sfârâie fusele când toarce păianjenul... pe vremea de atunci trăia, în plaiurile Buzăului, o împărăteasă tare și mare, pe care o chema Doamna Neaga ¹²³ .

Ea își avea palatele tocmai colo, în codrii Cislăului, unde se văd și astăzi, pe o măgură mare, ocolită cu pâraie, temeliile de zid ale cetății ei, iar grădinile și livezile, în care ea se preumbla când i se făcea urât acasă, și le avea pe colnicele Lapoșului, unde stă și acum puțul ei cu colac de piatră, săpat cu slove, pe care, zău, nici cei mai cărturari din ziua de astăzi nu le mai pot ghici.

Din toți copiii câți Dumnezeu îi dase și-i luase înapoi la sine, Doamna Neaga rămăsese în văduvie numai cu un fecior pe care-l iubea ca lumina ochilor. Era și drăgălaș, bată-l fericea!

puil de împărat! Mândru ca strălucitul soarelui la amiazi, blând ca razele line și mângâioase ale lunii, sprinten ca luceafărul sclipitor al dimineții și înțelept ca și întreaga tăria cerurilor.

Nu știa maică-sa, nici lumea toată, cu ce să-l mai dezmierde, atât era tuturor de drag și de plăcut.

De micuț îl dase Doamna la carte, și, când abia începuse tuleiele bărbii să-i umbrească pielița copilărească, el vorbea pe de rost toate limbile de pe lume, ba încă înțelegea și graiurile tăinuite ale păsărilor și ale fiarelor.

Atunci Doamna, cu inima îngânată între dor și bucurie, îi vorbi așa: Fătul meu, cartea, câtă a fost, ai învățat-o toată, din scoarță până-n scoarță; acum ca să te faci om pe deplin și voinic cu temei, precum se cade unui bărbat și, mai ales, unui fecior de împărat, toți de toate părțile îmi spun că trebuie să te duci lumea să o colinzi, ca să încerci și să ispitești viața prin tine însuți, și să afli multe și mărunte ale lumii, care se vede că în carte nu se pot scrie. Du-te, copilul meu; mergi de vezi și de învață; dar cată a nu te prea depărta de pe aci; adu-ți aminte, voinicelul meu, că pre câtă vreme nu te va simți mama colea, în preajma ei, grija, chinul și mâhnirea din sânu-i nu vor lipsi.

A doua zi, din-zi-de-dimineață, feciorul de împărat, mai mult vesel decât duios, își luă ziua-bună de la Doamna maicăsa, care se silea, sărmana, pe cât putea, ca să-și stăpânească plânsul și obida ce o-necau. Era vesel voinicelul fiindcă în curțile palatului îl așteptau ca să-l însoțească în cale o sumă de

boieri mari ai oștilor,

puterea domniilor

și groaza dușmanilor,

toți călări și înarmați

cu săgeți, cu buzdugane,

și la brâie cu arcane;

gat-a merge după soare,

să înceapă-o vânătoare

după urși și căprioare,

după păsări gălbioare,

ce sunt bune la mâncare

și plăcute la cântare.

Apucară înspre miazănoapte și, trecând pe Scărișoară, unde-i lesne cui coboară, luară apa Buzăului în sus, tot cântând și veselind. Răsunau dealurile și văile și apele râului pe unde trecea mândra ceată de voinici. Dar când sosiră la înfurcitura Bâscei, acolo unde se așterne o poieniță verde umbrită de plopi, de stejari și de fagi, feciorul de împărat deodată își opri armăsarul în loc, și în gura mare strigă așa către soții săi: Măi frați! vedeți colo drept în sus muchea naltă și pleșuvă a Penteleului; acolo am să mă duc, tot în fuga calului. Cine poate, ție-se după mine! Și dând pinteni sprintenului său fugar, ca un fulger se repezi prin valea îngustă a pârâului. Sub copita pintenogului, pietrele scăpărau, apele colcoteau, pulberea în sus se înălța, cu norii s-amesteca, ș-apoi în jos iar cădea, vâlceaua înnegura, și pe voinic mi-l ascundea cu totul din vederile boierilor, care rămăsese departe, departe în urma lui.

Trecu el ca în zbor, cu fugarul spumegat, prin valea Rosilor, pe sub muchea Paltinului, pe la gura Teghii; sări ca un zmeu pe d-asupra Curselor de Piatră; își zări ca prin vis chipul oglindit în apele cătrănite ale Ghenunei Dracului, și printre brazi, printre molifzi, printre afini și ienuperi, sui mlaca Cernatului până în vârful muntelui. Zbura calul nebun, cu coama și cu nara în vânt; iar călărețul, cu mințile răpite de mulțumire, sorbind cu desfătare în piept mirosul răcoros al brazilor și al florilor, dor că se simțea dus ca vântul și ca gândul, peste stânci, peste verdeață, peste gol și iarbă creață.

Când fu la amiazul-mare, fugarul stătu locului, și feciorul de împărat se trezi singur-singurel chiar d-asupra Penteleului.

Jur-împrejur, cât cuprindea ochiul, zări numai creste de munți, care mai mari, care mai mărunți. Dar mai presus de toți se ridica creștetul gol, de pe care el privea și vedea, jos pământul cu verdețile, cufundându-se în toate părțile, iar sus, cerul limpede și senin, scăldat numai în raze de lumină. Soarele dogorea drept d-asupra, și, în arșița amiazului, pare că contenise orice adiere; nici o suflare nu se simțea, nici un sunet, nici o mișcare.

Sta mărmurit voinicul; nici că mai pomenise el așa tăcere, așa pustiu, așa mândrețe! când, deodată, pe sub roata aurită a soarelui, se ivi o pasăre măreață, un vultur negru cu aripile falnic întinse. Degrab puse voinicul mâna pe arc, îl încordă și gata era să repeadă săgeata, când, pe sus, auzi vulturul croncănind în limba sa cea păsărească:

Împărate luminate,

nu-mi lua zilele toate;

ia-mi-le pe jumătate;

că-ți voi da eu nestemate,

chiar piatra zamfirului,

limpezimea cerului!

Feciorul de împărat destrună arcul, minunat de așa cuvinte; iar pasărea, drept mulțumită că o iertase cu viață, lăsă să-i pice din cioc pe oblâncul șelei voinicelului o piatră de zamfir mare și frumoasă, limpede și albastră întocmai ca seninul cerului.

Din ceasul când căpătă această nestemată și o puse în sân, nu mai rămase pasăre pe cer care să nu fie robită la voința lui.

Pentru dânsul, toate zburătoarele: mândri păunași, sălbăticoși cocori, bufnițe cobitoare, șoimi dârji, găinușe moțate, dumbrăvence cu aripi verzi, pupeze cu creste bălțate, grauri pestriți, sitari, dropii și ierunci, toate picau ca fermecate când ieșea el la vânătoare; iar de se preumbla numai prin codri și prin livezi, mierlele și privighetorile, pitulicele și sticleții, presurele și sfranciocii, pietroșeii și sfredelușii, botgroșii și scatiii, țoii, țintezoii și pițigoii, toți îl întâmpinau peste tot locul cu dulcile lor cântări; cucul îi vestea la tot ceasul mulți ani cu noroc, și prigorii cu pene albastre îl însoțeau pretutindeni, chiuind și zburând vesel d-asupra capului său.

Trecu o zi, trecură două, ba mai trecură și alte nouă, și voinicelul nu se îndura ca să se înstrăineze de la mândrele plaiuri ale Buzăului, în care el domnea acum cu voie bună peste toată firea zburătoare câtă fâlfâie sub soare. Noaptea pe la cântători, până a nu se revărsa bine de zori, el era purces la vânătoare, și mai adesea seara îl apuca prin păduri, ucigând și stârpind alde păsări cobitoare ce se arată numai prin întuneric.

Rătăcea într-o zi pe culmea păduroasă a Istriței, tocmai colo jos, la curmătura dealurilor, sub care încep a se așterne câmpiile, când, deodată, fără veste, pe la sfințitul soarelui, se ridică din vale un vânt mare și turbat, care îndoia fagii, frângea plopii, smulgea ulmii și clătina cu urlet tot codrul și tot muntele. Într-o clipă norii de pretutindeni la un loc se adunară, negurile se îndesară, și preste tot cerul se destinse un pod întunecat de fier și de aramă, peste care trecea și se învârtea sfântul Ilie, încurându-și armăsarii cu tunete și cu plesnete, și scăpărând numai fulgere și trăsnete de sub roatele carului său.

Apoi, dintr-o năprasnică detunătură, se sparse deodată podul, brăzdat de mii de săgeți luminoase, și începu a curge pre pământ o ploaie groaznică,

ploaie cu șiroaie,

de făcea pâraie;

ploaie cu bășici,

de strica potici;

ploaie spumegată

neca lumea toată;

ploaie de potop

făcea lumea snop.

Când se mai potoli furtuna, feciorul de împărat cătă a se urni din scorbura unde stătuse pitulat; dar el nu mai știa încotro s-apuce, așa de tare era, în codru, și frunza deasă, și noaptea întunecoasă, și calea pietroasă; pe unde căta urma umblată, urma era ștearsă; pe sub atâtea tulpini surpate și în lapoviță înecate, pe sub atâtea frunzare căzute, toate cărările se făcuse nevăzute. Nu vedea, nu auzea, nici în greul pământului, nici în ușurelul vântului; numai când trăgea bine cu urechea, îi venea din depărtare la auz, chiotul ghionoaiei, ce-și ascuțea noaptea ciocul de coaja copacilor, și miorlăitul cucuvăilor care se chemau jalnic una pe alta prin mijlocul beznei; apoi, uneori îi trecea repede pe dinaintea ochilor și câte o umbră neagră de lăstun rătăcit, care cădea din văzduh, cu lungile-i aripi îngreuiate de ploaie.

Toată noaptea ar fi umblat el fără spor; dar noroc că avea cu sine pe coteiul lui cel mai bărbat, cel mai priceput, cel mai credincios,

Miclăuș, câine-nvățat;

știa seama la vânat;

el apucă spre colnic,

ușor, sprinten și voinic;

tot spre vale se lăsa

și cărarea căuta,

botul prin iarbă vârând,

urmele tot mirosind.

Urma-i ici, urma-i colea!

Miclăuș n-o mai pierdea,

prin tuneric o simțea,

Noaptea-ntocmai ca ziua.

Astfel, cu câinele călăuză bună, voinicul apucă, d-a lungul în jos, valea Orgoaiei. Prin volbura apelor ei se rostogoleau acum cu vuiet rădăcinile de copaci și bolovanii de piatră, surpați de la munte. Și câinele și stăpânul umblau încet și cu sfială pe costișul lunecos; dar când ajunseră tocmai d-asupra priporului de unde se văd, în poală, urmele unei cetăți de Uriași și brazda vladnică a Troianului, Miclăuș stătu în loc, mârâind ca în preajmă de vânat. Voinicelul sticli ochii. Flăcăraie alburii ieșeau pe acolo din pământ și zburau d-asupra tainiței unde stătură ascunse, atâta mare de vreme, comorile de la Pietroasa, cloșca cea vestită cu puii ei de aur; dar la lumina sclipitoare a văpaielor, vânătorul zări, printre ierburi și pietroaie, căpățâna lungăreață a unui dihor care, cu ochii răzleți, căta drept la dânsul. Trupul și coada, dobitocul și le încolăcise, le făcuse ghem în fața coteiului, cum fac dihorii când n-au loc de scăpare în vizuinile lor de sub pământ. Voinicul nostru era gata să azvârle într-însul ghioaga lui cu ținte poleite, ca să-l prăpădească, când dihorul începu a chițăi în limba lui de lighioană și a zice:

Împărate luminate,

nu-mi lua zilele toate;

ia-mi-le pe jumătate;

că-ți voi da eu nestemate,

chiar piatra smarandului,

verdeața pământului!

Feciorul de împărat, aducându-și aminte cât de bun augur îi fusese asemenea vorbe din graiul vulturului, lăsă ghioaga jos și goni câinele în lături; iar lighioana, bucuroasă de a se simți scăpată, începu să râcâie țărâna cu labele și scoase dinaintea voinicului o piatră de smarand, mare și frumoasă, de strălucea verde și rămurată ca spicul crud al grâului, ca rodul pământului.

Atâta fu voinicului, până ce ridică de jos smarandul fermecat și-l băgă în sân; ș-apoi de atunci înainte toate jivinile câte se târăsc prin țărână și câte se ascund pe sub pământ, toate îl cunoscură pe dânsul de stăpân. Viezurii cu perii suri, lungi și drepți ca țepele, și bursucii somnoroși, care ies numai noaptea din vizuini; jderii pădureți cu blana ruginie, deasă, moale și frumos netezită, și vidrele colțate de pe malul bălților; nevăstuicile cu trup prelung și mlădios și cu gușe albe, care se furișează printre răzoare, vânând cuiburi de păsărele, și veverițele șugubețe, cu coada vâlvoi, care sar zglobii pe crăcile copacilor ronțăind alune, ghindă și scorușe; pințele cu labe scurticele la piept, iar la spate cu picioroange, care când umblă se saltă ca locustele, și cățeii-pământului, de le zice și șuițe, care scot capul la amiazi din găuri, ca să latre la soare; apoi mișunii cei cu gropanele pline de grâne, și șobolanii din smârcuri; toate lighioanele, până și cârtițele orbețe și aricii ghimpoși, ba chiar șerpii, gușterii și șopârlele, toate i se arătau lui în cale, sau ca să-l slujească la vreo trebuință, sau ca să piară de mâna lui, când avea plăcere de vânat. Cu dânsul vulpile își cheltuiau de pomană și viclenia minții și iuțeala piciorului, căci, de fiecare minciună a vulpii, el afla prea lesne mijloace o mie ca să-i vină de hac. Apoi și cu ursul cel mai sălbatic el își făcea jucărie; fără secure, fără cuțit el intra semeț în vizuina lui, se lua cu dânsul la luptă dreaptă și întotdeauna ursul cădea mort la pământ.

Astfel prin văzduh, astfel pe sub pământ, el era mai tare, el era mai mare; de aceea și traiul lui era acum și mai mult pornit pe vânătoare.

Când feciorul de împărat trecea pe dealul Balaurului, d-a stânga Slănicului, lighioana cea înfricoșată, cu o falcă în cer și cu alta în pământ,

Șerpoaica cu solzii verzi,

să n-o vezi, să n-o visezi!

degrabă se zvârcolea, se pitula și se afunda până la gurile iadului, ca să nu o vadă viteazul vânător, să nu-i reteze cu paloșul șapte capete și să nu-i stingă șapte suflete. Oricât de mult se silea dânsul că să-i apuce înainte, iazma iadului prididea cu fuga, și voinicul rămânea mereu să-și scoată necazul pe păsările cerului și pe lighioanele pământului. Da zi peste zi și nu putea nimeri.

Așa mai păți într-o noapte; și a doua zi, de ciudă și de mânie, se porni de pe dealul Balaurului în jos, când abia se miji de ziuă, și ajunse deodată cu zorile, când se deschideau florile, la valea stearpă și pustie a Pâclelor de Glod.

Dacă nu știți și n-ați văzut, să vă spun eu că acolo și-a așezat Necuratul cazanele cu catran și cu smoală colcotită; pe sub pământ gâlgâie și fierbe glodul noroios, mai rece decât gheața, mai negru decât ceața; apoi, pe guri căscate prin tot ocolul acelei văi fără de scursoare, țâșnește tina în sus, când de o șchiopă, când de o palmă, când de un stânjen și mai mult; la fiecare gură împrejur s-a durat mușuroi, și balele cătrănite, pe care Ucigă-l-toaca le scuipă din văgăuni, se scurg năclăite d-a lungul movilițelor, se adună în nămol, se usucă de vânt, se crapă de soare și aștern tot fundul văii cu o humă sură și jilavă, pe care nu se prinde, Doamne ferește! nici troscot, nici ciulini.

Când, de pe culmea vecină, feciorul de împărat făcu ochii roată d-asupra văii urgisite, el văzu o biată căprioară rătăcită, călcând cu sfială prin nămolul urâcios al mocirlei; mai departe o fiară sălbatică, un râs sta stârcit la pândă; părul de pe dânsul, lung și subțire, alb și cu pete negre, se zbârlise în sus; urechile-i țuguiete cu pămătufuri de peri negri la vârf se ridicase drepte, și ochii lui, vii și pătrunzători ca ochii de femeie, scăpărau scântei. Numai în două-trei sărituri de pisică, el ajunse căprioara, se acăță cu ghearele de pieptul ei, își înfipse dinții în beregată și se gătea să-i sugă cu desfătare sângele din vine, când voinicelul învârti repede praștia ca să o izbească în fiară.

Dar ochii râsului, care văd și în miezul pietrelor, zăriră ce i se gătea; el se smulse de la pieptul căprioarei și începu să latre în limba lui de fiară:

Împărate luminate,

nu-mi lua zilele toate;

ia-mi-le pe jumătate;

că-ți voi da eu nestemate,

chiar piatra rubinului,

colcotirea sângelui!

Ș-acum, pentru a treia oară, feciorul de împărat iertă viața râsului, precum iertase pe a vulturului, precum iertase pe a dihorului; el strânse praștia pe mână, iar fiara, veselă și mulțumitoare că scăpase cu zile, scăpără din ochii ei o piatră de rubin, mare și frumoasă, roșie și vie, mai roșie decât fraga muntelui, mai vie decât para focului și întocmai ca sângele voinicului.

Când o luă voinicul în mână și o băgă în sân, pare că îi mai crescu de o șchioapă inima într-însul. De aci înainte toată firea cu suflare era prada lui. Toate fiarele pre care iuțeala sângelui le împinge, în fuga lor, a se așterne pământului ca iarba câmpului, la suflarea vântului, toate cele care trăiesc din vărsarea sângelui, toate câte din sânge își iau puterea și prin sânge o și pierd, toate se supuseră și ele la voințele voinicului, ca păsările cerului, cu lighioanele pământului.

Dinaintea unui așa minunat vânător,

cerbii de la munte

plecau a lor frunte,

mistreții colțați

cădeau împroșcați,

capra săltăreață

nu scăpa cu viață,

lupii din pădure

picau sub secure,

iepurii fricoși...

Cam pre aici ajunsese cu povestea bisoceanul meu, când deodată auzirăm, la spatele nostru, o detunătură de pușcă urmată de un Donner-Wetter-Saperment! exprimat cu o energie de adevărat granadir chesaro-crăiesc. Ne întorserăm iute ochii îndărăt; dar nu mai era nimeni; tovarășul meu neamțul se făcuse nevăzut.

– Sărăcuț de maica mea! strigă din băierile inimii bisoceanul, s-a răpus domnul Ininger. (Acest fel găsise el cu cale ca să localizeze titlul de inginer al tovarășului meu.) Alergarăm degrabă la locul de unde venise zgomotul și, sub o tufă, găsirăm pe neamț răsturnat pe spate, dând din mâini și din picioare ca să se scoale; alături era pușca lui din a cărei țeavă ieșea încă fum; puțin mai departe se tăvălea o păsărică printre fulgii ei risipiți pe iarbă. Calul, de pe care căzuse inginerul, se zărea departe în vale; cu șeaua pe dânsul, el apucase, vesel și în goana mare, drumul casei, lăsând călărețului libera facultate, sau de a rămâne unde căzuse, sau de a-și urma calea cu orice alt mijloc de locomoțiune.

– Bine, prietene, zisei în sfârșit eu pățitului, după ce constatarăm că nu se află în nici o primejdie, fă-mă să înțeleg, mai întâi, cum ai căzut de pe cal?... Apoi, pentru ce ai tras cu pușca?... În sfârșit, pentru ce te-ai depărtat de noi?

La toate aceste întrebări, el nu avea alt răspuns decât:

– Asta, zău, nu știu!

Călăuzul nostru nu era mai puțin curios decât mine ca să afle cum se petrecuse lucrurile, dar el cel puțin găsea însuși, pentru toate, câte un cuvânt de răspuns și de mângâiere.

– Lasă, domnule; nu e nimica, că ai căzut pe spate și te-ai rezemat în coate. Rău era dacă cădeai pe brânci, că puteai nasul să ți-l frângi.

Căutând apoi prin iarbă, el dete peste păsărica rănită și jumulită, care, sărmana, se zvârcolea ca vai de ea; era o biată ciocârlie. Bisoceanul, luând-o în mână, cunoscu îndată că era ucisă nu de alice, ci de ciocul gaiței.

– Cu bună seamă, domnule, dumneata ai vrut să tragi în pasărea răpitoare, și nu vei fi nemerit-o; dar lasă, că nu e nici o pagubă; vânatul cel bun tot al domniei-tale a rămas. Vorba românului: Nu e pentru cine se gătește, ci pentru cine se nimerește.

Dar neamțul se apără că el n-a tras defel cu pușca, că pușca s-a tras singură și că, din aceea, calul, speriindu-se, a sărit și l-a trântit jos, unde l-a și lăsat fără rușine, nici păcat.

– Lasă, domnule, că și așa e bine! zicea bisoceanul. Dumneata tot nu rămâi păgubaș, că, și dacă n-ai dat în vânat, vânatul ți-a picat din cer, jumulit gata. Ș-apoi, despre căzătură, să n-aibi vreo mâhniciune, că pământul nostru românesc e bun de obrânteală:

Cine cade pe el jos,

Se scoală mai sănătos.

Și, într-adevăr, domnul Ininger se ridicase teafăr și fără vătămare. Se vede că somnul îl podidise pe când bisoceanul îmi povestea basmul, pe care el nu putea pricepe, și astfel, pe nesimțite, rămăsese în urmă de noi. Pe când dar neamțul moțăia călare și calul își urma calea în tihnă, o veselă ciocârlie se legăna prin aer, ciripind la soare, întocmai ca și ciocârlia cea din grațioasele strofe ale glumei vechiului poet francez Ronsard, cel de viță româneascăVechiul poet francez Ronsard, cel de viță românească și urmașul banului Mărăcine sunt două aluzii ușor malițioase vizând legenda despre originea valahă a poetului francez, legendă pe care, în 1857, în toiul propagandei pentru unirea Țării Românești cu Moldova, o popularizase Vasile Alecsandri, încercând să dea și o justificare culturală sentimentelor de simpatie pentru Franța, nutrite de tinerii moldo-valahi ce studiaseră, în anii 1830-1850, la Paris. Legenda va fi părut, unora mai cu seamă celor lipsiți de umor și celor înclinați să confunde legendele cu adevărul istoric lesne de acreditat, nu numai la noi, ci chiar și în Franța, de vreme ce însuși Ronsard, într-o Elegie dedicată lui Remy Belleau, neîntrecut poet francez (Élegie a Remy Belleau, excellent poet François), scrisese că străbunul său se trăgea din părțile unde înghețatul Danubiu se-nvecinează cu Tracia, și scornise, probabil pentru a sa prețuire la Curtea regală a Franței, o poveste despre ascedența lui nobiliară, ale cărei obârșii se pierdeau în cețurile misteriosului și frigurosului Orient tracic. După această poveste, străbunul poetului francez, un boier numit marchizul de Ronsard, plin de aur și stăpân peste mulți oameni, multe oarșe și multe pământuri, undeva mai jos de Ungaria, într-un ținut al frigului, ar fi avut un fiu comandant de oști, viteaz ce-ndrăgise toiul luptelor, care, la un moment dat, părăsindu-și țara, plecă spre vestul Europei, în căutare de războaie.

Trecând prin Ungaria, Germania-de-Jos, Burgonia și ținutul Champagne, ajunse la Paris și își puse spada în slijba semețului rege Filip de Valois, care se războia pe-atunci (1346-1347) cu englezii regelui Eduard al III-lea (1327-1377). Distingându-se pe câmpurile de luptă, regele Franței îi dărui îndestulătoare averi pe malurile Loarei. Uitându-și frații, părinții și țara și căsătorindu-se după legea franceză, acest viteaz cavaler, ne-ncredințează poetul Ronsard, în încheierea legendei despre originea stirpei sale, născu strămoșii din care se trage tatăl ce mă făcu pe mine să văd pentru prima oară frumoasa lumină a zilei.

Plecând de la acest fantezist certificat de noblețe, și găsind în numele poetului francez o urmă românească lăsată de străbunul de pe tărâmurile Traciei ronce (fr.) ș mărăcine, Alecsandri a scris (în replică) balada Banului Mărăcine, care se încheie cu următorul distih rostit de regele Filip de Valois: Ține spada mea în dar, / Brav marchize de Ronsard actul poetic de înnobilare și indigenare a banului Mărăcine. Vrând parcă să dea un lustru de autenticitate istorică scornelii poetice, Alecsandri a agățat de baladă o notă subliniară: În timpul regelui Franței Philippe de Valois, strămoșul poetului francez Ronsar<d> s-a dus din România la Paris ca s-ajiute regelui în lupta sa cu englezii. Rămâind apoi în Franța și rudindu-se cu cele mai nobile familii, el și-a schimbat numele de Mărăcină în Ronsar<d>, de la cuvântul francez ronce, care însemnează mărăcină. :

Hei! Doamne, mult îmi sunt dragi

plăcerile dulcei tale vieți,

ciocârlie, care despre amor

cânți din-zi-de-dimineață,

scuturând în aer roua

cu care e stropită pana ta!

Mai nainte ca soarele să răsară,

tu înalți trupu-ți spălat

spre a-l șterge de nori,

clătinându-ți aripile mărunte

și săltându-te în mici sărituri.

Tu spui în aer așa dulci cântări

în a ta veselă ciripire,

încât orice amant ar dori,

când te aude cântând primăvara, ca tine să fie păsărică.P<ierre> de Ronsard, lAloüette, printre poeziile numite Gaités ou Gaillardises:

Hé! Dieu, que je porte denvie

Aux plaisirs de ta douce vie!

Aloüette, qui de lamour

Degoizes dès le poinct du jour

Secoüant eu lair la rosée

Dont ta plume est toute arrousée!

Devant que Phoebus soit levé,

Tu enlèves ton corps lavé,

Pour lessuyer près de la nüe,

Tremoussant dune aile menue;

Et te sourdant à petit bons,

Tu dis en lair de si doux sons

Composez de ta tirelire,

Quil nest amant qui ne désire

Toyant chanter au Renouveau

Comme toy devenir oyseau.

(n. a.)

S-a întâmplat însă ca, în loc de poetici amanți, ciocârlia noastră să fie auzită numai de o gaiță flămândă și, în cazul de față, urmașul banului Mărăcine se vede silit să treacă lira în mâna strămoșului său Virgiliu, ca să sfârșească această istorioară.

Pasărea vrăjmașă se repezi, zbierând prin aer, ca să prindă pe cântăreața, și aceasta, mititica, în zadar cercă să-i scape prin fugă. Pretutindeni unde dânsa, fugind ușurică, tăia văzduhul cu aripile ei, iată și dușmana, cruda gaiță o urmărea cu chiote mari prin aer.Virgilii, Georgic<a>, I, 405-S408:

Quacumque illa levem fugiens secat aethera pennis, Ecce inimicus atrox, magno stridore per auras Insequitur Nisus.

(n. a.)

La țipetele de bucurie ale gaiței, la văietările sărmanei ciocârlii, somnorosul, plecat pe oblâncul șeii, tresări și, în mișcarea-i zăpăcită, îi căzu pușca de pe umeri; cocoșul se lovi de scară; umplutura se descărcă cu zgomot; gaița și calul se speriară amândoi deodată; una lăsă prada să-i pice din cioc; celălalt trânti jos pe călăreț, și astfel vânătorul fără voie și vânatul neașteptat se întâlniră alături, pe iarba verde a plaiului.

Dar calul, ca și gaița, își văzu de calea sa, și tovarășul meu rămase pe jos. De aceea și bisoceanul, care era cam atins în amorul său propriu de povestitor, prin somnul inginerului, îi spunea drept mângâiere:

– Vezi, domnule Ininger, dacă dumneata știai românește și ascultai la basmul meu, nu erai să pați atâtea nevoi! Dar fie!

Când este vorba de vânătoare, apoi poți să mi te lauzi că ești născut cu tichia în cap, și,

Vânătorul norocos

umblă bucuros

pe jos.

Astfel ne urmarăm calea spre Bisoca.