IX

LA CARPAȚI MI-AM ADUS JALEA! POEZIE PRELINSĂ ȘI DICHISITĂ. PREPELICARUL ÎN GEANTĂ ȘI BICAȚINA ÎN VÂNT. LITERATURA CINEGETICĂ A MUSCALILOR. TIROLEZĂ FĂRĂ ACOMPANIAMENT DE MUZICĂ. STEEPLECHASE SISTEMATIC D-A CURMEZIȘUL ARTELOR VÂNĂTOREȘTI. UF! SĂ RĂSUFLĂM UN MOMENT SUBT UMBRARUL LUI KYR IONIȚĂ BUZDRUNĂ.

Dar la ce să ne suim așa de sus cu zădărniciile? La ce să călcăm orbește pragul semeț al trufașelor palate, unde o să ne întâlnim poate numai cu neajunsuri și cu umilințe? Nu suntem noi oare strănepoți ai poetului care a pus mai presus de toate auream mediocritatemHoratii, Carmin<a>, II, 10, v. 58:

Auream quisquis mediocritatem

Diligit, tutus caret obsoleti

Sordidus tecti, caret invidenda

Sobrius aula.

– Cel ce se mulțumește cu prețuita mediocritate, rămâne și ferit de rușinea unei locuințe ticăloase, și apărat cu înțelepciune de a râvni la palate (n. a.)., viața simplă, modestă și fericită, pe care tot omul și-o poate dobândi când știe să-și mărginească trebuințele și plăcerile după a sa putință?

Nu am învățat noi minte din zisele vechiului nostru letopiseț, când el ne vorbește despre deșănțatele pofte și râvniri ale Domnilor celor lacomi și necumpătați? O, nesățioasă hirea omului, spre lățire și avuție oarbă; pre cât se mai adaoge, pre atâta râhnește! Pohtele omului n-au hotar; având mult, cum n-are avea nimica îi pare; pre cât îi dă Dumnezeu nu se satură; având bun al său, și al altuia bun a-l cuprinde cască, și așa, lăcomind la al altuia, sosește de pierde și al său! ¹¹³ Și apoi, încă, n-am fost noi toți legănați din pruncie cu acele strofe primăvăroase, în care ni s-a spus cum omul poate să guste, sub poalele glorioșilor noștri Carpați, toate bunătățile vieții tihnite? Obosit, dezgustat de deșertăciunile, de vicleșugurile, de zavistiile lumești, care l-au făcut pentru un timp să-și oropsească chiar și citera favorită, scumpa moștenire de la glorioșii săi părinți, poetul român își aduce cu drag aminte de dulcea viață de la țară, de liniștitele priveliști ale câmpului, de învietoarele plăceri ale vânătoriei, și atunci, în versuri limpezi și lin legănate, el ne descrie traiul pacinic și fericit pe care noi, nesocotiții, îl jertfim pe toată ziua zgomotoaselor amăgiri ale vieții de oraș.

Ascultă-l și acuma, amice, cât de dulce șoptește, în vechea sa limbă:

Se întinde o câmpie

Pe sub poale de Carpați.

Câmp deschis de vitejie

La românii lăudați.

Surpături sunt deoparte

D-un oraș ce a domnit;

O gârliță-ncoaci desparte

Un crâng foarte-nveselit.

Acolo am eu cășcioară

Pe un vârf de delișor,

Curge-n vale-i o apșoară

Murmurând încetișor.

Împotrivă, smălțuite,

Dealuri altele se văd.

Și-n vâlcelele-nflorite

Mieii pasc, alerg și șăd.

Lăsând ale lumii mare

Cinsti, nădejdi și fumuri seci,

Amăgiri cu-ncredințare,

Vrăjmași calzi, prieteni reci;

Acolo cu sănătatea,

Cu odihna însoțit,

Toat-a vieții bunătatea

Dobândeam eu înmulțit.

Când la vie, la grădină,

Când la câmp, de multe ori,

Cu o muncă prea puțină,

Pildă dam la muncitori;

Când cu mreji amăgitoare

Vii prindeam păsări în zbor,

Când prin țevi fulgerătoare

Cu plumb le-azvârleam omor;

Când cu câinii prin pădure,

Vulpe, iepure fricos,

Lupul nărăvit să fure

Îl răneam mai cu prisos. ¹¹⁴

Astfel cânta citera împăcată a poetului nostu, la începutul acestui secol, de pe malurile târgoviștene ale Dâmboviței, cătând și el plăcerea lui acolo unde o arăți astăzi tu, acolo unde o aflase un alt amabil filozof și grațios versificator francez, nobil marchiz, d-asupra căruia furtunoasa revoluțiune de la trecu ca prin minune, fără ca să-l atingă. Saint-Lambert ¹¹⁵ , în poema sa didactică asupra Timpurilor anului, a descris, în cântul al treilea, consacrat toamnei, vânătoarea falnică și zgomotoasă de cerbi, cu tot alaiul ei de ogari, de vânători călări și de sunători de fanfare; dar el, ca iubitor al tainicelor și liniștitelor plăceri, și-a păstrat sieși un rol în vânătoarea cea singuratică cu prepelicarul, pe care o schițează în următoarele câteva versuri armonioase și plăcute:

Tantôt dans le taillis je vais, au point du jour,

Du lièvre ou du chevreuil attendre le retour;

Et tantot, parcourant les buissons des campagnes,

Je cherche la perdrix quappellent ses compagnes.

Mon chien bondit, sécarte et suit avec ardeur

L oiseau dont les zéphyrs vont lui porter lordeau;

Il lapproche, il le voit; transporté, mais docile,

Il me regarde alors et demeure immobile;

Javance, loiseau part; le plumb que loeil conduit

Le frappe dans les airs au moment quil senfuit;

Il tourne, en expirant, sur ses ailes tremblantes,

Et le chaume est jonché de ses plumes sanglantes. ¹¹⁶

Sper, amice, că acum cel puțin, după ce lăudai, poate cu ceva prisos, alexandrinele curat țesălate și frumos dichisite ale unui poet om de treabă, și astfel mă rostii chiar și în versuri copiate de la dânsul, asupra plăcerilor vânătorii cu prepelicarul, acum, zic, sper că-ți voi fi brodit gustul, îți voi fi intrat cu totul în plac și că deocamdată mă pot răsfăța plutind pe deplin în apele tale.

Dar aci trebuie să mărturisesc că de când sunt eu n-am avut câine de vânătoare și nici n-am vânat cu vreun câine de împrumut; astfel încât, de la mine însumi, adică din creierii și din inima mea n-ai să aștepți nimic întru lauda acestui fel de plăcere. Atâta pagubă! vei zice fără îndoială, și vei avea dreptate, căci, în așa prilejire, în loc de a spune de la mine, în loc de a îmbăiera cu anevoință eu însumi descrieri rău nimerite și cugetări prost îndrugate, mă văd silit a cere de la alții să-mi arate și mie cum se poate aprinde închipuirea omului din vânătoarea ta favorită, și cum condeiul și pensula au izbutit a ne destăinui farmecul ei.

În zadar însă caut în domeniul artelor imagini de acest fel, care să mă fi oprit în loc de mirare și să-mi fi strecurat în suflet acea plăcere, acel fior de mulțumire ce resimte cugetul și inima când o idee sau o simțire adânc încercată le este transmisă printr-o operă de artă, concepută cu putere și realizată cu talent. Nu tăgăduiesc că asemenea opere trebuie să existe prin mulțimea de picturi, reprezentând scene din vânătoarea cu prepelicarul, care pe tot anul înavuțesc colecțiunile de tabeluri și albumele amatorilor din Europa întreagă; dar mintea mea poznașă nu mă lasă deocamdată să mă gândesc la altele decât la păcăliturile prin care Philipon, Cham, Bertall, Daumier și tot veselul taraf al spornicilor caricaturiști de la Charivari, de la Journal pour rire, de la Monde illustré și de la alte atâtea foi glumețe, ilustrează în fiecare toamnă, la deschiderea vânătorii, pe bieții burghezi parizieni, negustori cinstiți ca și Burtă-Verde, Gură-Cască, Ton-Patera și alți nevinovați ipochimeni de la noi.

Pare că văd colo, pe un biet vânător, bondoc și pântecos, bălăcind ca vai de dânsul, pe ploaie și pe zloată, într-o luncă noroioasă, cu pământ clisos de o șchioapă pe încălțăminte și trecându-l mii de nădușeli ca să poarte în geanta îmbăierată de gâtu-i gheboșat, nu iepuri și potârnichi ucise cu grămada, ci chiar pe odorul său de prepelicar, căruia ostenit, se vede, de atâtea umblete pe jos ce i s-a părut? că, decât a sta vânatul, mai bine i-ar veni să stea să se odihnească în mijlocul mocirlei, pare c-ar fi chiar și la vatra cuinii de acasă.

Apoi mai uite și altul, slab și costeliv ca un cal de brac, cu ochelarii pe nas, cu gura căscată, descărcându-și pușca meargă unde o merge! în cocheta becațină ce se zărea pe malul bălții: Aport! strigă el cu îngâmfare prepelicarului, și acesta se întoarce, cam pe două cărări, cu o broască răscăcărată în bot, pe când pasărea fuge, leșinând de râs în zboru-i capricios.

Tot fabula cea veche:

Parturiunt montes, nascetur ridiculus mus. ¹¹⁷

Spune, într-adevăr, dacă nu sunt mulți vânători, mari și mărunți, care ar putea cu tot dreptul să ia această poetică antiteză ca deviză nemințită a vredniciei lor vânătorești?

Din norocire, tu nici gros nu ești, nici ochelari nu porți; prin urmare n-ai să te zbârlești, bănuind că în vorbele mele joacă ursul prin vecini. Dar nu se știe în ce mâini pot să pice aceste foi zburătoare habent sua fata libelli ¹¹⁸ și, ca să rămâi în bună pace cu toți vânătorii, chiar și cu aceia cărora le place numai vânătoarea singuratică prin crânguri și pe miriști, lasă-mă să-ți aduc aminte despre o carte pe care am citit-o și o recitesc adesea, eu, carele nu sunt vânător, cu o nespusă plăcere.

Se vede că rușii, de când au început a compune opere literarei, au arătat un fel de predilecțiune pentru scrierile vânătorești, mai ales când acestea le dau ocaziune de a desfășura sub pana lor priveliștile naturii, pe care tot vânătorul se învață a o iubi.

Cunosc numai din spuse cartea lui Aksakov, care mi se pare că, sub titlul de Zapiski ohotnika, Scrisele unui vânător, a împrospătat și a dezvoltat, cu un talent admirabil și de tot original în sălbăticia sa, acel tabel al stepei din Rusia meridională, pe care l-a schițat mâna de maestru a lui Gogol, și pe care eu am început, mai adineaori, să-l jumulesc ca să-mi dreg și să-mi împodobesc cu strălucitoarele lui pene păunești ceea ce spusese despre Bărăganul nostru condeiul meu cel smead, molatic, searbăd și spălăcit. ¹¹⁹

Ca și la Aksakov, Ivan Turgheniev a scris un șir de istorioare sau povestiri vânătorești, Raskazî ohotnika, ale căror scene se petrec când în într-una din acele bătrâne păduri de mesteceni, de brazi și de anini, ce cresc sub cerul înnorat al Rusiei, pline de sitari, de cocoși sălbatici și de ierunci, când într-un sohat fără margini unde, printre copitele zglobiilor mânji ce pasc în herghelii, se strecoară pitpalacul limbăreț, când pe un heleșteu cu zăgaz de taraci, din trestiile stufoase ale căruia se înalță în aer plotoane colțurate de rațe sălbatice.

Aidem la Lgov! îi spune într-o zi tovarășul său de vânătoare, Iermalai, curat tip de țăran kreapostnoi muscal, plin de frica Țarului, a Stăpânului și a lui Dumnezeu, dar priceput și meșteșugariț la vreme de nevoie; Aidem la Lgov; acolo o să împuști, batiușka, rațe câte vei binevoi să-ți placă; și cu toate că rața sălbatică n-are nici un preț în ochii unui adevărat vânător... ¹²⁰

Acum înțeleg, amice, pentru ce tu n-ai vorbit în cartea ta despre aceste zburătoare, care însă din punctul de vedere al ornitologiei naționale nu sunt tot așa vrednice de nesocotit, de vreme ce este un vânător din cei de frunte de la noi pentru care Petrache, preparatorul de la muzeu, a împăiat peste treizeci soiuri felurite de rațe sălbatice, împușcate toate pe bălțile de la Greaca și de la Căldărușani, pe heleșteiele de la Obilești, de la Coconi și prin alte locuri tot vecine. Ar fi interesant de a culege numirile poporane ale acestor specii de rațe, chiar dacă uneori ele nu ar ține seama de bunacuviința saloanelor; apoi ar trebui confruntate cu cele despre care vorbesc naturaliștii, sau cel puțin cu cele zugrăvite în cartea lui Chenu, LOrnithologie du chasseur. Iată un suplement pentru a doua edițiune a Manualului tău!

Poate că atunci, vorbind, cu osebită laudă despre adaosele ce vei fi făcut operei tale, după ale mele povățuiri, voi sfârși eu istoria lui Iermalai, care p-aci, p-aci era să se înece în balta de la Lgov, împușcând rațe ca un păcătos; iar deocamdată mă mărginesc a spune, în trei cuvinte, că descripțiunile lui Turgheniev sunt curate tabeluri ieșite dintr-un penel de meșter:

Ut pictura poesis!Horatii, Ars poetica, v. 361:

Ca pictura și poezia!

(n. a.).

De câte ori, citindu-le, mi s-a părut că-mi trece pe dinaintea ochilor una din acele simple priveliști ale naturii, în care pictorul olandez Ruysdael a știut să răspândească o umbră de melancolie care pătrunde așa de adânc inima! Pe povârnișul unei păduri a cărei verdeață începe a se păli de suflările toamnei, se deschde un drum nisipos ce se pierde în zarea întunecată a depărtării, sub nori posomorâți; vântul bate și apleacă crăcile pe jumătate goale; pământul e presărat cu frunze uscate, ce par a se rostogoli, fâșâind d-a lungul căii. Un biet drumeț, cu o sarcină de nuiele la spinare, suie cu greu dealul, urmat de trei câini. Atât, și nimic mai mult! ¹²¹ Dar chiar și în umbletul apăsat al călătorului se simte tainica întristare a firii; dintrînsul și din toate se răsfiră peste tot tabelul acel farmec duios în care inima omenească cu plăcere se afundă, când uneori fugim obosiți de lume și rămânem, singuratici și netulburați, în mijlocul nesimțitoarei sălbăticimi.

Fi-va, oare, și aceasta una din simțirile în care își găsesc a lor mulțumire vânătorii izolați? De este așa, apoi a trăi câteva ore cel puțin numai cu sine și departe de ochii acelora care în lume îți urmăresc gândurile și mișcările, sau cu grijă sau cu ură; a se simți singur, ființă cugetătoare, în fața unei firi întregi fără de simțiri, și a-și pune toate silințele spre a o supune la a sa voință iată negreșit o nobilă ispită pentru mândria omenească; și dacă dânsa ajunge a se însuși în trudele singuraticei vânători, apoi neapărat acea vânătoare este o mândră, o nobilă patimă.

Aimer, boire et chasser, voilà la vie humaine

Chez les fils du Tyrol! peuple héroďque et fier!

Montagnard comme laigle et libre comme lair!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ce nest pas son metier de trainer le charrue;

Il couche sur la neige, il soupe quand il tue;

Il vit dans lair du ciel, qui nappartient quà Dieu.

L air du ciel! lair de tous! vierge comm le feu!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Tu nas rien, toi, Tyrol, ni temples, ni richesse,

Ni poètes, ni dieux; tu nas rien, chasseresse!

Mais lamour de ton coeur sappelle dun beau nom:

La liberté.Alfred de Musset, La coupe et les lèvres. Invocation:

A iubi, a bea și a vâna, iată viața omului

La fiii Tirolului! popor eroic și mândru!

Munteni ca acvila și liberi ca aerul!

Nu e treaba lui de a mâna plugul;

El doarme pe zăpadă, mănâncă dacă ucide;

El trăiește în aerul cerului, care e numai al lui D<umne>zeu.

Aerul cerului! aerul tuturor! feciorelnic ca și focul!

Tu, Tirol, tu n-ai nimic, nici temple, nici avuții,

Nici poeți, nici zei! tu n-ai nimic, țară de vânători!

Dar amorul inimii tale poartă un falnic nume:

Libertatea! (n. a.)

Așa cântă poetul viața unui popor de vânători, care, în singurătățile muntoase ale Alpilor, trăiește de secoli pândind vulturul și căprița pe piscuri fără urme. Arta chiar l-a identificat cu ideea vânătoriei, și cine poate spune că n-a văzut adesea tabeluri în care, pe o pajiște înverzită, cu brazi uriași, trec tirolezi cu pălăriile lor țuguiete și împodobite cu pene de păun, purtând pușca pe ai lor umeri, iar pe stânci albicioase, ce se pierd în văzduh, s-arată sfiață capra-neagră cu cornițele-i crescute în formă de cârlig. Există, mai ales în Germania meridională, în Bavaria și în Austria, printre șvabi și stirieni, o școală întreagă de pictori care reproduc neîncetat asemenea scene; dar trebuie să și spunem că magnetul lor pitoresc s-a cam trezit, chiar prin spornica lor înmulțire. Vorba francezului:

Faut du Tyrol; mais pas trop nen faut! ¹²²

sau, ca să fim mai clasici și să aplicăm artelor axiome de o natură mai filozofică, mai poetică, mai estetică, să amintim regula pe care s-a întemeiat mult cumpătata cultură a poporului elen și pe care Pindar, printre alți mulți poeți și prozatori greci, a exprimat-o într-astfel:

CrÓ de ˇt aut©n Ąe° pant©V ¬r§n m¸tronPindari, Pythia, II, v. 34:

Trebuie ca în toate și întotdeauna omul să caute dreapta măsură.

(n. a.).

Ce bine ar fi fost nu este așa, amice? să-mi fi adus eu mai demult aminte de o așa înțeleaptă învățătură! Ai fi scăpat mai ieftin și ți-aș fi cruțat multe din rătăcirile netrebnice, din cărările înfundate, din cotiturile zadarnice, din urmele pierdute, din minciunile vrednice de cel mai îndărătnic vulpoi, prin care te mân fără de milă, de când ai avut păcatul să iei aceste foi în mână.

Să voi eu însumi a rezuma acuma câte am spus până aci, zău, nu știu de aș putea. Măcar în privința artelor vânătorești s-ar cuveni însă să-mi adun în mănunchi notițele risipite aci ca așchiile și ca surcelele ce se împrăștie fără folos când, cu o teslă rău mânuită, o calfă de dulgher stângaci ciopârtește bârna care ieșise mândră și temeinică din pădurile unde, sub paza Domnului, ea a crescut în largul ei.

Dar cum? Să mai vorbesc iarăși despre plastica vânătorească a anticilor, cu idealul lor întrupat în statua Dianei vânătorițe, cu expresivele lor basoreliefuri cinegetice de pe Arcul lui Constantin, cu picturile lor curioase din mormântul Nasonilor? Să ne mai întoarcem la vânătorile concertante ale sasanizilor din muntele Bisutun? Ș-apoi d-acolo să răsărim tocmai în fundul Europei, ca să scotocim în peșterile Dordoniei siluete de fiare antediluviane zgâriate de samoiezii Franciei? Și aci să-mi găsesc beleaua cu galii, vânătorii cei vestiți, pe care eu am uitat să-i pomenesc, și pe dânșii, și pe câinii lor așa mult lăudați de toată antichitatea, și mai ales pe zeul lor Cernunos, a cărui căpățână, frumos împodobită cu o minunată pereche de năprasnice coarne de cerb, s-a descoperit, la 1771, chiar în temeliile catedralei din Paris, și șade acum în rând cu zeii pe un altar păgânesc, expusă la privirile și la răzgândirile tuturor oneștilor consorți parizieni care se preumblă curioși prin instructiva grădină a Muzeului de la ospelul Cluny?Catalogul Muzeului, nr. 3: Un altar cu patru fețe, sculptate cu câte un bust de zeitate fiecare. Această figură este gravată în P. Lacroix, Les arts au Moyen-âge et à lépoque de la Renaissance, Paris, 1869, p. 353.

Dacă galo-romanii aveau pe zeul cornorat Cernunos, daco-romanii au avut și ei un Joe Cerneanu (Jovis Cerneni), despre care se face vorbă într-una din tablele cerate, descoperite la 1790 în Abrudul Transilvaniei și publicate mai întâi de Massmann, Libellus aurar<i>us, Lipsca, 1840, și, mai de curând, de R.P. Tim<otei> Țipariu în Archivul pentru filologie și istorie, Blaj, 1867, p. 72 et sq. Nu putem ști dacă Joele dacic avea și el coarne ca cel galic, dar e probabil că numele lui provenea de la colonia Zernes sau Cerneții de pe malul Dunării (Massmann, op. cit., p. 119) (n. a.).

Să trecem, să trecem înainte, uitând miniaturile scălâmbate și ticluite de prin cărțile didactice ale secolului de mijloc; să nu ne oprim nici la gravorul Albert Dürer, nici la sculptorul Jean Goujon, care fiecare a creat în treacăt câte o splendidă emblemă a vânătoriei, unul în spiritul mistic al Germaniei, celălalt după ideile elegante și răsfățate ale francezilor.

Ajunși la timpul Renașterii, să mai salutăm încă o dată, dar de departe, pe marele Rubens, care a zugrăvit dramatice lupte între fiare și oameni, iar nu vânători după cum le cerem noi.

Amicul său însă, Snyders, îndată ne va împăca prezentându-ne pe dobitoacele codrilor turbate și îngrozite de goana vânătorilor. Wouwerman ne va abate un moment de la trudele vânătoriei spre a ne desfăta cu plăcerile ei câmpenești și galante.

Dar apoi pictorii francezi din gloriosul secol al Ludovicilor, Desportes și Oudry, artiști pătrunzători și dibaci în studiul naturii, însă cumpătați în pornirile ei, ca tot aparatul pompos al regeștilor petreceri, ne vor strămuta din nou în pădurile cu vânat și în mijlocul haitelor de câini. La dânșii mai întâi încolțește sub penel figura corectă și deșteaptă a prepelicarului.

Neamțul Ridinger, păstrând și inventoriând, pe de o parte, tradițiunile oficiale ale artei din secolii trecuți, se alătură, pe de alta, și mai mult, în naivitatea sa germanică, de sălbăticia naturii.

Cu secolul nostru apar Sir Landseer și Horace Vernet.

Înzestrați amândoi cu talente de frunte, unul deschide orizontul dramatic al vânătorilor de cerbi din munții neguroși ai Scoției, celălalt recheamă, cu mai mult instinct vânătoresc decât Rubens, priveliștea animată a periculoaselor vânători din pustiile prigorite ale Africii.

Operele acestuia dau naștere la o școală de pictori moderni, care își aleg subiectele de tabeluri în vânătorile de prin tot felul de țări străine și depărtate de continentul nostru. Acea școală noi am numit-o Școala de pictură vânătorească exotică.

După Landseer, care pe lângă cerbi a mai zugrăvit și câini, cai, lorzi și ladies engleze imitat, în Francia, de Alfred Dedreux a răsărit o Școală de pictură vânătorească a sportului.

Apoi, pe o treaptă mai modestă a societății, în Englitera, în Francia și chiar în Germania, s-au ivit pictori care au reprezentat serios vânătoarea cea mică, cea cu prepelicarul, și au creat astfel, în lături de toți caricaturiștii din aceleași țări, ce neîncetat se leagă de biată breasla vânătorilor mărunți, ceea ce am putea numi Școala de pictură vânătorească burgheză.

În fine, Elveția și Tirolul, piscurile și căprițele, au inspirat pe numeroșii artiști care constituie romantica odraslă a Școlii de pictură vânătorească alpestră.

După această nomenclatură substanțială și după această clasificațiune sistematică a artelor vânătorești, cel ce va cuteza să zică că eu n-am cunoștințe speciale în arte, nici metod în scrierile mele, îl rog să poftească domnia-lui la întrecere cu mine și să-mi spună, drept probă, cărei școli de pictură vânătorească atribuie d<umnea>lui tabla zugrăvită de sub umbrarul cârciumii lui kyr Ioniță Buzdrună, de la morile Ciurelului, unde trec nemții la vânătoare, în care tablă figurează, pe un fund portocaliu, un vânător albastru trăgând cu pușca într-un iepure roșu, care ține vesel în labe o ploscă cu vin, și toate acestea înconjurate cu următoarea deviză, plină de dulci și iscusite ademeniri pentru orice vânător:

Dacă te duci la vânat,

Vinoncoa să zici vivat!

Dacă vrei să împuști tun,

Ia pohtește la ghinu bun! (Sic!)

Amice autorule, mi-aș lua acum ziua-bună de la tine și m-aș închina ție cu plecăciune, mulțumindu-ți pentru momentele plăcute ce m-ai făcut să petrec, mai întâi citindu-ți cartea și apoi gândindu-mă la dânsa, ca să îndrug toate aceste nevoiașe

glume difficiles nugaeMartialis, Epigram<mata>, II, 86:

Turpe est difficiles habere nugas, Et stultus labor est ineptiarum.

Prost lucru este când se ține omul de glume nevoiașe, Și nerozească treabă sunt fleacurile.

(n. a.) . Dar și aci mi-e teamă că o să te superi, socotind că am vrut să te las singur-singurel, tocmai sub umbrarul lui kyr Ioniță.

Să căutăm, dar, pentru acest ite, missa est2 al tovărășiei noastre vânătorești, un aer mai curat, mai îmvietor, în care vechea noastră prietenie să se simtă mai la locul ei, unde să putem repeți împreună versurile lui Musset pe care ni le ziceam și acum vreo cincisprezece ani:

Oui, la vie est un bien, la joie est une ivresse.

Il est doux den user sans crainte et sans souci,

Il est doux de fêter les Dieux de la jeunesse, [?]

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Davoir vécu trente ans comme Dieu la permis

Et... si jeunes encore [!?], dêtre de vieux amis.Alfred de Musset, Poésies nouvelles, Sonnet à Alf. T., 1838:

Da! Viața e un bine, și veselia e o beție.

E dulce lucru de a se bucura de dânsa fără temere și fără grijă,

E dulce lucru de a serba toți zeii din tinerețe [?],

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-a fi trăit treizeci de ani după cum a voit Dumnezeu

Și... încă așa de tineri [!?], a fi prieteni vechi.

Prieteni, da; dar tineri...?! nu prea tocmai. Ce zici? Sau, vorba românului: Vrabia pui! - (n. a.) Dar ca să căutăm și să găsim acel loc dorit, trebuie, amice, să te mai îngrijești despre un mertic de răbdare, trebuie să faci din nou inimă vitează. Haidi!

Macte, nova virtute, puer; sic itur ad astra!Virgilii, Aeneid<a>, IX, v. 640:

Deșteaptă în tine o nouă vârtute, băiete: astfel vom ajunge până la stele.

(n. a.) De a te duce drept la stele nu prea am speranță; dar vino cu mine până colea, în munții Buzăului, și poate că vei petrece pe acolo și tu câteva minute plăcute, cum am petrecut eu, sunt acum câțiva ani, rătăcind cu ochii pe plaiurile încântătoare, iar cu auzul și cu gândul prin fantasticele regiuni ale basmelor vânătorești.