Capitolul VII.Inelul lui Nan Udobă

— Îmi pare un vis cu urâciuni, fiule. O mlădiţă mărginaşă, din arborele Basarabilor, pe tronul ţării! Hăbăucul Vlad în locul vajnicului Mircea!

Mama pironi mâhnită butucul uriaş ce ardea pe vatră. Îşi veghea feciorul dintr-un jilţ cu speteaza şi braţele sculptate, cu zăbranic din borangic pe cap şi umerii acoperiţi de un şal mare, negru. Pe plăcile de teracotă smălţuită ale căminului călărea, avântat, cu coiful pe cap, înclinat uşor peste crupa calului său, un cavaler în armură.

De afară îi răspunse şuierul vântului. Ploua cu zloată. Pale iuţi izbeau ferestrele zăbrelite. Fumul se întorcea când şi când înapoi prin hornul larg, stăruind albăsrtui în încăpere. Mama arunca atunci peste jar, dintr-un săcotei, seminţe de măselariţă, să-i alunge mirosul înecăcios. Aburea dintr-o ulcică vin fiert cu miere de trandafiri şi flori de soc. Tolănit la para focului, pe o grămadă de blănuri de urs, de lup şi de râs, aduse acolo din restul încăperilor, fiul se răsucea să bea din fiertura tămăduitoare când îl cuprindeau frigurile. Sosise nu de mult, însoţit de doi oşteni, ud leoarcă, la moşia de peste Olt, unde se afla mama. Veştile lui o uluiseră, fără s-o sperie. Se trăgea din neamul Basarabilor. Familia Domnitorului o respecta şi o iubea ca pe o rudă bună şi credincioasă.

— O, Nan, nu pricep! La ce să plecăm peste munţi? Doar n-au ruginit săbiile voastre în teacă! Ori braţul vostru nu mai e în stare să mânuiască suliţa?

— Asta e porunca, bâigui fiul.

Mama bâţâi din cap.

— E drept că tata ar împlini-o întocmai, de-ar mai fi în viaţă. Spunea, despre Mircea că e înţelept ca un bătrân şi-l sfătuia pe răposatul Dan să-l însoţească la domnie. Dar eu gândul lui de acum nu-l pricep de loc.

Bătrânului Udobă i se trăsese moartea, cu opt ani în urmă de la o rană căpătată într-o bătălie la sud de Dunăre, cu Şişman, ţarul de Târnovo, credincios turcilor, în care pierise şi Dan I, fratele lui Mircea. Spârcuise mulţi otomani, dar fusese la rându-î străpuns pe la spate de hangerul unuia dintre aceşti pagâni ce împestriţau oastea vasalului. Zăcuse între viaţă şi moarte câteva zile. Îl credeau scăpat, căci îşi venise pe neaşteptate în fire. El, însă, îşi presimţise moartea. Cu un ceas mai înainte de a-şi da duhul, îl chemase pe fiu la căpătâi. Mâinile reci, învineţite pe jumătate, îi strecuraseră pe deget inelul Udobilor, dăruit acestora de întâiul Basarab şi moştenit din tată în fiu. Nu cutezase să-l întrebe nimic, îşi privea părintele nedumerit, descumpănit, uşor speriat. „Îl meriţi. Credinţa în Domnitorul tării e chezăşia că n-ai să apuci niciodată pe calea netrebniciei.” Vorbele acestea, rostite de întemeietor, le repetaseră aidoma cei din neamul Udbbă, trecându-şi inelul.

— E vremea să aţipim, iubită mamă. În zori om porni la drum, şopti fiul.

— Poate aici lângă tine să mă fure somnul, în pat ştiu bine că n-o să vină.

Rămase în jilţ. Deodată se aplecă şi mâna ei subţire cu pielea gălbuie se întinse ca pentru a-l ocroti. Capul cu păr negru, inelat, se răsuci şi palma alunecă peste chipul tânăr. Mâna lui o prinse, o apăsă, buzele fripte de fierbinţeală căutară răcoarea de rouă a podului neted. În copilărie intra tot aşa, când era necăjit, în căuşul mâinilor ei cu fâlfâiri ca de aripi, să caute pacea. Şi de astă dată, faţa lui ieşi blândă, înseninată; privirea verde o pironi cu dragoste, surâsul îl lumină copilăreşte. Se trase pe blănuri, se întinse cât era de lung şi adormi.

Moţăia şi mama. Vântul nu se ostoîa. Sufla bezmetic, alteori ţiuia, se jeluia cu suspine lungi, tânguitoare.

Nişte tropote de copite o făcură să tresară din aţipeală. Visase oare? Ba nu, se auzeau aproape, desluşit. Izbituri sălbatice zgâlţâiră poarta conacului.

Se trezi şi fiul. Glasuri aspre strigau afară. Udobă sări în picioare. Ochii lui se roteau buimaci. Puse mâna pe sabie, dar după o clipă se răzgândi.

— Mamă, ascunde tot ce ai pregătit pentru plecare! Se întinse din nou în faţa focului.

— Dă poruncă să se deschidă porţile.

Mama alerga năucă, apoi ieşi din încăpere.

Nu trecu mult şi năvăliră acolo câţiva oşteni muiaţi de zloată, îngheţaţi. Mai la urmă îşi făcu loc printre ei — văzând că nu e nici o primejdie de a fi spintecat — un boier pântecos. Udobă se rostogoli cu faţa spre el.

— Ce vânt te-aduce, stolnice Bratei? De ce dai buzna aşa, în casa noastră?

Boierul părea mai uluit decât cel de jos. Ochii lui bulbucaţi, cu privirea sticloasă, fixă, păreau ai unei bufniţe. Întreg chipul avea o încremenire ciudată faţă de braţele lungi care se mişcau fără rost. Cum vorbele îi ieşeau greu printre dinţi, părea că i-ar fi mai uşor să cuvânte cu mâinile. Apa se scurgea în picuri mari de pe mantia lui. Podeaua arăta noroită de picioarele oştenilor; aceştia se trăseseră de o parte şi de alta a dregătorului.

— Din porunca lui Vlad venirăm, izbuti să lege cuvintele.

Povesti, cu gâfâituri, că îl căutase pe la toate moşiile.

— Aflarăm că mărita Doamnă s-ar afla aici şi o pornirăm încoace. Oltul era umflat şi podarul nu vroia să ne treacă. L-am silit. Cu sabia între spete, s-a încumetat.

Pântecul îi sălta singur a râs, gura se mulţumi cu o rânjitură.

— De ce atâta grabă? mormăi Udobă.

Boierul mişcă braţele stânjenit, privirea ochilor spălăciţi pironiră focul.

— După cum vezi, zac. M-au prins frigurile. Când mă lasă din zgâlţiială, mă iau în primire fierbinţelile.

Se întinse cu faţa în sus pe blănurile de sălbăticiuni.

— Porunca e să te aducem la Curte.

— Să mă aduceţi? Dar ce, Vlad crede că am uitat drumul?

Mama îşi făcu loc până aproape de vatră.

— O să vină când se va însănătoşi.

Braţele boierului Bratei se zbăteau smintite.

— Dau de bucluc! Porunca e poruncă. Viu sau mort! Vorbele căzură una câte una, ca nişte pietre. Ţâşnitura neaşteptată a lui Udobă îl sperie şi se trase înapoi. Oştenii zăngăniră armele. Cavalerul îşi scoase sabia.

— Stai, potoleşte-te! Vlad te credea fugit la Mircea… Se ferea cu mâinile ca de o vedenie, căutând fie s-o oprească, fie s-o facă să dispară, citind în ochii lui Udobă tot ce-l aştepta.

Mama îşi cunoştea fiul. Iute la mânie, clocotitor, uitând de orice cuminţenie. Atunci, înţelepciunea ce o avea nu-i mai era de nici un folos. Ştiindu-l bolnav, se temu şi ieşi în calea oştenilor.

— Vlad s-a înşelat, vezi bine. Nan e suferind. E de ajuns să-l priveşti, ca să-ţi dai seama de acest adevăr.

Mâinile dregătorului făceau semne iuţi că e lămurit pe deplin de acest lucru. Capul lui se săltă parcă după aer, apoi se cutremură într-un strănut tunător. Braţele îi căzură ca răpuse.

— Afară e o vreme să nu scoţi nici măcar un câine, dar un om suferind! Aşteaptă până se crapă de ziuă, stolnice şi le-om chibzui pe toate. S-o mai ostoi şi vântul, slugile or avea vreme să dichisească de drum careta… Nu ţi-ar prinde rău Domniei tale să laşi deoparte zelul şi să-ţi dai acest răgaz. Te-ai hodini într-un pat cald până ţi se zvântă veşmintele. Dacă n-ai fi aflat unde îmi plâng eu văduvia, îl căutai pe Nan de-a surda în altă parte. Cu ajutorul Domnului o să plecaţi mâine pe lumină, îmi închipui c-ai fi şi înfometat… Nişte friptură de căprioară în sos de vin şi nişte…

Mama şovăia. Pe faţa lătăreaţă a boierului nu citea nimic. Braţele, căzute ca străfulgerate, atârnau şi ele moi, fără viaţă. Buzele groase se desprinseră de pe dinţi ca ventuza unei lipitori.

— N-ar strica…, rânji către oşteni.

Dinţii lui, lungi şi ascuţiţi în faţă, încălecaţi, păreau a se pregăti şi ronţăie.

— Parcă m-ar prinde şi pe mine frigurile, se înspăimântă.

Făcu semn ostaşilor să părăsească odaia. Izul ţoalelor lor jilave stăruia înăbuşitor. Mama bătu din palme. Se arătă Frusina.

— Pregăteşte un iatac pentru boier!

Dete porunci şi fie omeniţi şi ostaşii. Fata tremura. Stăpâna o îndepărtă cu un gest blând al mâinii.

Nan Udobă privea, fără să vadă, cum flăcările mistuiau butucul cu trosnituri. Îşi cuprinsese genunchii cu braţele. Ciorapul sta bulbucat în dreptul pulpei oblojite. Aşadar, străjile uzurpatorului trăseseră la întâmplare, nu-l recunoscuseră pe fugar? Călătoria stolnicului Bratei, ca să-l găsească, era cea mai bună dovada. Privirea lui sticli ca solzii guşterului ieşit de sub stei să se însorească. Fereastra, deschisă, primenise aerul. Mirosea acum bine, a răşină de brad. Mama se aşeză în jilţ uşurel.

— Au căzut în somn adâne. I-am poruncit lui Manole să-ţi pregătească roibul cel tânăr. E cel mai bun cal din ţinut după Orhan. A stat vântul, s-o potoli şi zloata, căci norii s-au risipit. Ţi-am mutat veşmintele şi hrana într-un burduf.

Fiul se întoarse cu faţa spre ea.

— Şi dumneata, mamă, ce ai să faci?

— M-or surghiuni între zidurile vreunei mănăstiri, rosti resemnată.

Surâsul lui o miră. Îl privi lung. Ciudată mai era liniştea ce o citea pe chipul său.

— Ba o să rămâi aici, nestingherită! apăsă el cuvintele.

— Cum aşa?

— Când nu-l mai poţi sluji pe Domnitor cu sabia, e nimerit să o faci cu ascuţimea minţii. Mama înţepeni în jilţ.

— Nu pricep nimic, fiule, rosti cu o oarecare asprime. Un gând o înspăimintă. Vrei să iei asupra ta păcatul uciderii?

Nan Udobă râse. De când nu mai ascultase voioasa gâlgâire, ca de porumb sălbatic, a râsului său?

— Soarta năpârcilor e să fie strivite cu călcâiul sau sugrumate! Dar, nu te teme, n-am să m-ating nici măcar de un fir de păr din capul lui Vlad! Porunca lui Mircea e să domnească slobod.

— Doamne, întortocheate îţi sunt gândurile! Şi ale lui Mircea. Nu mă dumiresc.

— Ai să te dumireşti, mamă! îi tăie fiul vorba. Oh, cum au să se mai limpezească toate! Nădăjduiesc ca şi Mircea va pricepe…

— Ce vrei să faci? strigă mama.

Mâna fiului se întinse spre a ei. Pe inelarul mâinii drepte străluci inelul Udobilor[18]. Plante încolăcite, din aur, împodobeau veriga încrustată cu email negru. Două capete de dihănii susţineau o placă tot de aur, în adâncitura căreia era prinsă o piatră veche pe care erau închipuiţi Esculap şi. fiica acestuia, Hygieia, despărţiţi de un şarpe încolăcit pe un toiag. Mama îi apucă iute degetul. Ochii ei pironiră inelul.

— N-am uitat legământul, şopti Nan cu blândeţe. Privirea mamei se mută de pe inel în adâncul celei verzi. Chipul i se lumină.

— Nu ştiu ce ai de gând, dar am încredere în cinstea ta!

El se aplecă şi îi sărută miinâle, apoi făcu din nou acel gest copilăros din care prindea tărie şi linişte.

— Acum te întinde şi dormi, fiule, nu mai e mult până la ziuă.

Când îl văzu lungit, plecă să se roage.

Când pătrunse în curtea paraclisului domnesc, clopotul dăngăni ca şi cum s-ar fi cutremurat pe neaşteptate întreaga clopotniţă. Cavalerul înălţă capul într-acolo mirat, apoi merse grăbit spre intrare. Imaginea lui Stancu nu-i mai încreţea fruntea.

Sub paşii lui grei, zăpada scârţâia îngheţată bocnă, scânteietoare. În plină iarnă, Cetatea de Scaun arata că vieţuieşte prin hornurile ce fumegau gros, în văzduhul pâclos. Toată întinderea Ţării Româneşti era acoperită de nea. Căile cotropite de nămeţi le străbăteau acum săniile; se însoţeau în şirag, cu facle la îndemână, să alunge, la nevoie, jivinile hămesite, ce primejduiau drumurile.

Găsi uşa capelei deschisă, dar călugărul Paisie nu se zărea nicăieri.

— Preacucernice! strigă el.

Faţa osoasă pândea din altar. Se ivi ursuză, cu gura ghemuită între fălci.

— Nici o ştire?

Căutătura monahului fulgeră scurt. Îi vorbi iute, neliniştit.

— De ce ai venit nechemat? Du-te, du-te de aici!

Clopotul zăngăni în acelaşi fel. Pe chipul bătrânului se citea spaima. Cavalerul se îndreptă spre uşă. Îi ceru să se întoarcă.

— Îngenunchează! şuieră glasul lui Paisie.

Poteca înzăpezită scârţâi sub apăsarea unor paşi iuţi. Zgomotul acoperi vorbele celor doi.

— Ha, ha, ha! Ia te uită cine e prăbuşit în faţa icoanelor! Nan Udobă! rosti batjocoritor, în spatele său, uzurpatorul. Cel care îmi va fi comis în curând!

Deşi mâna lui albă, mică, de femeie — ale cărei degete erau toate încărcate de inele — îi făcea semn să rămână liniştit, Udobă se ridică.

— Vrerea Măriei Tale nu e şi a Sfatului boieresc, îngăimă mohorât.

— Încrederea mea a urcat, neîncrederea lor scade, râse Vlad.

Cavalerul se înclină.

— Se tem de tine, Nan. Al dracului se mai tem! Şi eu tocmai de un dregător iscusit şi sârguincios am nevoie! De ar fi după mine, n-aş sta la gânduri să-ţi încredinţez…

Se opri. Ochii verzi îl pironeau parcă pânditori.

— Ei, da, o ştiu bine toţi boierii, braţul drept al domniei tale e unul de viteaz…

Udobă tresări. Ce-i trecea prin minte hicleanului acestuia? Călugărul asculta din altar cu sufletul la gură.

— Hm! Deocamdată aş vrea un comis destoinic. Grajdurile domneşti sunt ca şi pustii. Caii cei mai buni au luat alt drum.

Alungă cu mâna o imagine ce-l supăra.

— Cât s-or pune de-a curmezişul boierii…, vorbi Udobă tărăgănat.

— O să mai vedem, o să mai vedem, îl bătu binevoitor pe umăr.

Palma albă se încleşta deodată peste cea oacheşă, sprijinită pe sabie, aducând-o sub ochii înguşti de vulpe.

— Ce bag de seamă? Inelul Udobilor dăruit de Basarabi a pierit de pe degetul domniei tale. Un semn de credinţă pentru mine…?

— L-am aruncat în vadul Argeşului! mormăi înciudat Udobă, desfăcându-şi mâna din strânsoare.

Hazul bărbatului înfofolit în veşminte scumpe, îl înţepeni mânios. Simţea că-şi pierde cumpătul. O tuse seacă se iscă atunci în altar.

— Ieşi de acolo, preacucernice! Am a-ţi da nişte porunci pentru Kyr Antim.

— Poruncile către Mitropolie, după câte mă taie pe mine capul, nu vin decât de la Patriarhia din Constantinopole, cuvântă Udobă.

— Fiind însă vorba despre nişte mânăstiri ale noastre, cred că va face bine mitropolitul a le îndeplini, îi aruncă cu un glas asprit, apăsând fiecare cuvânt. Să se lase de păstorit stareţii, care nu sunt binevoitori domniei mele!

Capul cavalerului se plecă, să nu-i citească hicleanul simţămintele. Vlad luă gestul drept plecăciune.

— Aşteaptă, Udobă, nu pleca; n-am nici o taină cu acest monah. Schimbările ce vreau a le face te privesc şi pe domnia ta. Sofronie de la Cozia îţi va înapoia curând tot ce i-a dat Mircea mânăstirii cu hrisov[19], din averea Udobilor, aduse el vorba linguşitor.

Nu citi pe chipul cavalerului decât uimire.

— Ei, nici măcar un cuvânt de mulţumire? se trezi spunând uzurpatorul.

Călugărul Paisie căuta în mânecile sutanei puţină căldură pentru mâinile sale îngheţate.

— Un hrisov domnesc e un hrisov domnesc, îndrăzni el să spună şi fără încuviinţarea Domnului…

Vlad se apropia cu nişte ochi crunţi, hultureşti, zicându-i:

— Preacucemice, s-ar putea să cutez a face şi alte schimbări…!

Trupul bătrânului se înclină ţeapăn, ca un arbore lovit de secure.

Va urma…

SFÂRŞIT

[4] Nobil polonez.

[5] De la Liov, oraş polonez (Lwow).

[6] Tratatul încheiat la Lublin în 1390, cu regele Poloniei.

[7] Pedeştrii şi călăreţi turci.

[8] Cetatea Tumu: i se mai zicea şi Nicopolul-Mic.

[9] Pumnal mare cu lama încovoiată.

[10] Stareţ.

[11] În cumană, coz - nucă.

[12] Ocnele Mari, în judeţul Vâlcea, rea mai veche salină din Ţara Româneasca.

[13] De sine stătător, independent.

[14] Ludovic cel Mare, regele Ungariei; ginerele său, Sigismund de Luxemburg.

[15] Până la 1300 e în stăpânirea saşilor, sub numele de Longocampo.

[16] Pisanie — inscripţie votivă de fundare a unei biserici.

[17] A investi un Domn prin ungere cu mir.

[18] Descris după Buletinul Monumentelor Istorice (1923); găsit în mormântul nr. 17, în Biserica Domnească a lui Nan Udobă.

[19] Printr-un hrisov din 1388 — 20 aprilie. (Hrisoavele Coziei).