Capitolul VI. Sub nasul borcănat al muntelui Cozia

Mireasma codrului încărcată de izul frunzelor putrede şi al pământului jilăvit, în urma brumelor, presimţea aşezarea cu temei a iernii. Despre acelaşi lucru vorbea Crivăţul care şuiera printre stânci, coborând în trecătoare. Undele Oltului vuiau prăvălite, izbind malurile înguste. În valea ascuţită ca un unghi, razele soarelui leneş, bolnav, se răsfrângeau pe petele metalice ale pereţilor întunecaţi. Câţiva copaci căţăraţi în vârf se ascundeau parcă pânditori. Ierburile agăţate de malul înalt atârnau uscate, ca şi coardele smeurarilor aciuiaţi, numeroşi, pe partea însorită.

Prin pădure se strecura spre vadul râului un cavaler. Şchiopăta şi el şi calul purtat de frâu. În locul acela apa se azvârlea de pe pragul lat al unui stei căzut de-a curmezişul văii, vâjâind ameţitor. Calul se nelinişti, necheză puternic. Stăpânul îl bătu pe gâtul catifelat.

— Uite acum te adăp, Orliane şi om hodini! Suntem istoviţi amândoi!

Se pierdură printre copaci, încotro se auzea cascada.

De câteva zile Domnitorul Mircea se afla mai jos, la mânăstirea Cozia, pe malul drept al Oltului. Poposise într-o noapte sticloasă, geroasă, de la Castrul Argeş, însoţit de mai mulţi boieri tineri şi de boierul Baldovin. Toate cetăţile nordice fuseseră colindate, de la Brăila încoace, spre Ţara Loviştei şi întărite cu noi cete de oşteni credincioşi. Doamna Mara se aşezase la Câmpulung, întâia Cetate de Scaun a Basarabilor. Acolo rămăsese mai mult, având şi mai multe de rânduit. Fosta capitală îşi ducea viaţa mai departe, ca însemnat oraş al ţinutului din stânga Oltului. Vechimea i se pierdea în negura vremilor. În acest străvechi Longocampo[15], Biserica Domnească adăpostea mormintele lui Basarab I şi ale fiului său, Nicola-Basarab. Colinda Domnitorului trecu, de aceea, nebăgată în seamă şi boierii trădători nu se neliniştiră.

Se înnoptase de-a binelea. Mânăstirea se afla la o zburătură de băţ. Cavalerul îşi iuţi pasul, ţinând calul de frâu.

— Călugării se pricep să vindece o rană, Orhane. A ta, pricinuită de lipsa potcoavei, s-o tămădui, dar a mea…

Sughiţul ca de plâns al stăpânului îl făcu pe animal să sforăie. Se opri şi bătu cu copita. Cavalerul îşi sprijini fruntea de trupul lui. Strivi între fălcile încleştate câteva cuvinte: „O să ne răfuim cumplit, boierule!” Privirea verzuie, încărcată de suferinţă şi mânie o acoperiră genele negre, ude.

O strajă alergă în întâmpinarea celui ajuns la poarta mânăstirii.

— Aduc Măriei Sale o veste însemnată, suflă greu, oprit de suliţa oşteşnului, noul sosit.

Cum nu-l lăsa să treacă, cercetându-l cu neîncredere, strigă cu năduf la strajă:

— De la Curte vin, omule. Ştirea trebuie dusă fără zăbavă! Ai să dai seama în faţa Măriei Sale, de mă mai ţii pe loc!

Straja chemă un alt oştean să-l păzească până ce el pătrunse în curtea mânăstirii.

Trezit din somn, boierul Baldovin se.preumbla buimac prin odaia sa, aşteptând solul picat de la Argeş. Când îi trecu pragul scoase un strigăt de mânie:

— Ce cauţi aici! Tu aici…?

Cavalerul înainta crunt, cu pumnii încleştaţi.

— Straja!

— Ha! Doar n-ai fi crezând că mă tem de-un nătărău! Ia-ţi spada, boierule şi apără-ţi viaţa înainte de a ţi-o lua!

— Viaţa mea e în slujba Măriei Sale, n-am s-o primejduiesc în luptă cu un uneltitor!

— Nici o căinţă nu te mai poate scăpa! urlă cavalerul ca scos din minţi.

Mânăstirea fu răscolită de strigătele străjilor. Licăreau lumini.

Câţiva ostaşi se repeziră în odaie, să-l apere pe conducătorul lor.

Egumenul Sofronie rămase uluit pe pragul chiliei, apoi se înspăimântă de-a binelea, recunoscând faţa cavalerului.

— Trage-te încoace! îi strigă boierului Baldovin, primejduit de a fi spintecat între zidurile sfântului lăcaş. Iar către cavaler, cu glas şi mai puternic: Nebunia de a fi venit aici, ai s-o plăteşti scump!

Acesta nu vedea, n-auzea. Mânia îi înceţoşa mintea. Doborâse oştenii care încercaseră să-l prindă.

Două mâini lungi, ca dintr-o icoană bizantină, îl deteră la o parte pe călugăr.

— Măria Ta!

La acest strigăt cavalerul înlemni, se clatină, piciorul care-i şchiopăta se frânse, sabia îi scăpă din mână. Oştenii se aruncară asupra lui. Le atârna de umeri ca o povară, albit ca varul la faţă. Doar ochii verzi căutau cu ardoare, înceţoşaţi, în cei negri, adânci ai voievodului care se apropia. Boierul Baldovin vru să-i taie calea, temător de cine ştie ce prefăcătorie, dar braţul Domnitorului îl îndepărtă uşor, fără să-şi clintească privirea din a cavalerului.

— O, inima îmi spunea că am greşit faţă de tine, când nu ţi-am îngăduit să mă vezi, să mă lămureşti singur…!

Cu ultimele puteri, cavalerul se scutură de cei doi oşteni, porni spre domnul Mircea năuc, dar se împletici gata să cadă. Mâinile Basarabului îl prinseră, îl traseră la pieptul său.

Cei de faţă priveau uimiţi.

— Vino să te întinzi pe patul boierului Baldovin! Eşti sleit de puteri. O, Nan Udobă, cum mă doare bucuria aceasta! De ce mă doare?

Întins pe pat, cavalerul gemu:

— Nu e bucurie, Mărite Doamne, ci o neagră presimţire, de aceea te doare.

— Ne spune atunci, de poţi, ce s-a petrecut la Argeş?

— Boierii hicleni l-au înscăunat domn pe Vlad… Credincioşii Măriei tale au fost întemniţaţi. Mulţi au fugit spre cetăţi…

— Care Vlad? întreba Mircea mirat.

— Rubedenia aceea ticăloasă a Măriei Tale! Şarpele ce l-ai încălzit la sân.

Amărăciunea strânse gura voievodului, încreţind-o a bătrâneţe.

— A lucrat cu rudenie, dar a găsit şi neghiobi! Uite cine poartă vina de tot ce s-a-ntâmplat! şi arătă spre boierul Baldovin cu capul. Dacă-mi da domnia lui crezare, iscoada Muşatului ar fi fost căutată, prinsă, uzurpatorul de asemenea. L-ar fi recunoscut hangiţa. Degeaba a ţipat că pe altcineva a văzut ea cu iscoada, că boierul Baldovin nici n-a vrut s-o asculte. Nici pe clopotar. Smintitul ăla se căia, zicea că altul a fost glasul din dosul portiţii. Acum, ticăloşii nu se mai ascund, ba se fălesc şi râd de prostia Baldovinului şi a mea. Mărinimos, Vlad uzurpatorul, mi-a dat drumul. N-am să uit niciodată marea înlesnire ce mi-ai făcut, căzând în capcana ce ţi-am întins la han. Râdea şarpele! Mi-a cerut să-i rămân credincios lui, mi-a dat şi o dregătorie. I-am făgăduit tot ce a vrut, dar n-am să-mi ţin decât una: să i-l duc viu pe boierul Baldovin!

— Potoleşte-ţi mânia, Udobă! Mi-e la fel de credincios ca şi tine!

— Vorbeşte cu patimă, Măria Ta, acest boier. Dregătorii din Sfat l-au învinuit, iar eu, prostul de mine, le-am dat ascultare. Abia acum pricep… O, fariseii, fariseii!… Măria Ta, braţul meu e gata să lovească. Porunceşte să pornim la Argeş!

Chilia se umpluse de boieri. Ascultau înmărmuriţi. Se treziră cu mâna pe sabie, zbierind:

— Moarte uzurpatorului! Moarte dregătorilor hicleni! Trăiască Domnitorul Mircea!

Nan Udobă se ridică scăldat în sudoare, cuprins de fierbinţeli, după ce tremurul mădularelor încetase. Vru să strige împreună cu ceilalţi, dar glasul i se frânse într-un geamăt şi se rostogoli la pământ. Abia atunci descoperiră sub ciorapul roşu, rupt, rana adâncă din pulpa piciorului. Năframa cu care se oblojise — ruptă pe din două ca s-o lungească — atârna pătată deasupra gleznei, peste pantoful murdar de humă.

— Să i se dea îngrijiri! porunci Domnitorul. Prea-cucernice, doresc să se aştearnă tihna cât mai curând aici, Mâine în zori, Domnia mea să vă afle pe toţi în sala din Foişor, la sfat. Vom chibzui mai întâi. În toată supărarea, credinţa domniilor voastre e pentru mine ca mierea albinelor după un leac amar.

Vântul se ostoise peste noapte. Nori prăfoşi de cenuşă coborâseră deasupra văii dinspre Muntele Cozia, pierit în pâclă. Pădurile de nuci, desfrunzite, negre, păreau a-i purta în cârcă. Undele Oltului bolboroseau înăbuşit la poalele răsăritene ale înaltelor ziduri. Ridicată la cotitura râului, marea aşezare — păzită dinspre miazănoapte şi apus de codri şi munţi — înfrunta primejdiile pe o singură latură, deşi îngrădirea sa crenelată de piatră, sprijinită pe picioare uriaşe împlântate din loc în loc în zidărie, cu turnuri înalte în colţuri, o închidea şi o apăra ca pe o cetate. Ca o coroană de rubine pe capul unui voievod se înălţa biserica — zidită din piatră şlefuită, îngemănată cu brâuri de cărămidă în muche — în mijlocul curţii, înconjurată pe trei părţi de albul strălucitor al celorlalte clădiri: chiliile, casele egumeneşti, gospodăria.

Primii fulgi de zăpadă se rostogoliră rari, străvezii şi mari ca umbreluţele păpădiei, preschimbaţi în pete de umezeală pe piatra ce podea curtea. Vremea se încălzise pe neaşteptate.

La lumina unei facle, pătrunse în lăcaş Domnitorul, prin uşa sculptată, încadrată de chenarul lat de frunze şi flori dăltuite în piatră, purtând deasupra pisania[16] ce da de ştire urmaşilor despre zidirea bisericii în primăvara anului 1387, despre sfinţirea ei în 18 mai, când îi căzuse hramul şi despre zugrăvirea sfârşită cu trei ani în urma, în 1391. Însoţit de egumenul Sofronie, se îndreptă la ieşire spre foişor, unde îl aşteptau boierii. Prinse în palmă un fulg de gheaţă şi rosti:

— Vreau să ajung în cetatea noastră Făgăraş înainte de a cotropi nămeţii drumurile.

Stareţul nu întrebă nimic, deşi plecarea într-o atare împrejurare îl nedumerea. Îi găsiră pe toţi boierii treji, aşteptându-l cu nerăbdare, chiar şi pe Nan Udobă, prăbuşit într-un jilţ, cu cearcăne la ochi, cu pielea nasului galbenă, brobonată, piciorul întins ţeapăn, oblojit. Îi îngrijise rana călugărul Pahomie, un bătrân zbârcit şi uscat ca o boabă de porumbă arsă de brumă.

— Bucură-te, Luminăţia ta, că săgeata a fost una obişnuită — mormăise în vreme ce-i spăla pulpa piciorului de sânge.

Bolnavul îngăimase:

— Dacă avea vârful otrăvit, n-aş fi ajuns la Cozia, moşnege! Nici nu ştiu cine a tras după mine. La faţă nu cred să mă fi văzut. Încercase să facă haz, dar nu izbutise decât să se strimbe de durere; călugărul turnase peste carnea zdrenţuită leacul său usturător.

— Îţi trebuie hodină. Să nu mişti piciorul. La trei ceasuri o să-ţi ung vătămătura cu o alifie.

La ivirea Domnitorului se propti în braţe şi se ridică pe piciorul teafăr, strigând în cor cu ceilalţi cuvinte de slavă. Nu rezistă. Îl cuprinse ameţeala. Boierul Baldovin sări să-l reaşeze în jilţul lui, dar nu-i spuse nici un cuvânt de mulţumire, ci doar bodogăni neînţeles. Privirea tuturor se pironi pe faţa prelungă încadrată de plete negre. Nimeni n-avea să ştie vreodată cum îşi petrecuse noaptea aceea, voievodul, dar acum le arăta un chip surâzător, liniştit. Cuvintele sale limpezi erau potrivnice vremii mohorâte de afară. Îi pofti să şadă, vorbindu-le domol. Nan Udobă fu, îndemnat să le dea de ştire mai în amănunt despre cele întâmplate la Argeş. De deasupra lor, un policandru sculptat îşi trimitea lumina numeroaselor sale lumânări peste întinderea sălii. Prin ferestrele închise, zbuciumul Oltului ajungea ca o sfâşiere de albitură. Când şi când glasurile se mâniau, ameninţau, trupurile nu mai aveau astâmpăr pe scaunele din jurul mesei lungi. Domnitorul îi ascultase cu răbdare şi luare aminte. Toate glasurile într-unul singur: „Măria Ta, să pornim neîntârziat la Argeş, să doborâm de pe tron pe uzurpator, să-i pedepsim pe hicleni!” Dar nu aceasta era chibzuiala pe care i-o dase noaptea aceea domnitorului. Le vorbi cu ochii pe stema ţării, o pasăre ce simboliza libertatea, stăpâna văzduhului, a piscurilor, a codrilor, a apelor şi a tot ce se afla între fruntariile Ţării Româneşti.

— Tronul! Tronul nu e decât un scaun… De când mitropolitul Kyr Antim m-a pomăzuit[17] Domn, n-am prea avut vreme să mă aşez în el. Învălmăşelile sângeroase nu ne-au îngăduit hodina, am stat cu mâna mai mult pe spadă. Din fundacul vremii, pe-aici n-a fost altfel. Foloasele şi nesăţioasele noroade ale lumii ne-au tot năpădit, fie să ne prade, fie să ne spârcuie, ca să ne ia libertatea scumpă nouă ca văzul. Am răsuflat în crâmpeie de răgazuri, când învrednicitu-ne-am a zidi pe ici pe colo câte un lăcaş mai de seamă în cetăţile noastre ori în afara lor. La ultima ospeţie a Domniei Mele, la Argeş, cavalerii străini se întreceau a lăuda măreţia cetăţilor lor. Rostuiala o aduce pacea. Noi n-am avut-o, n-o avem, iar domniile lor ar avea-o datorită nouă, puşi de soartă stavilă în calea năvălitorilor, dar o strică pentru treburi urâte. Despre ce altceva, decât de certurile dintre ţări creştine ne-au sporovăit aceşti seniori? Franţa se luptă cu vecina ei Anglia, cetăţile italiene între ele. Ca să ajungă păgânii sub zidurile lor, trebuie să treacă mai întâi peste noi. Noi însă nu ne vom supune niciodată, nimănui!

Tăcu o vreme.

— Îndemnul domniilor voastre îl preţuiesc, dar n-ar fi cuminte să-l urmez. Domn al ţării, cu depline puteri sunt tot eu şi voi fi atâta vreme cât în trupul mea sălăşuieşte viaţa. Uzurpatorul e un măscărici. Să-l lăsăm să joace şi facă năzbâtii în faţa boierilor ce şi l-au ales. Noi ne vom îngriji mai departe de nevoile ţării, o vom apăra.

— Uzurpatorul a şi trimis soli de pace Ildârâmului. Se fălea către mine că păgânul s-a juruit să nu treacă fruntariile ţării cât va fi el Domn, strigă Udobă. Ca de-alde astea i-au ameţit mintea boierii şi s-au lăsat la rându-le ademeniţi de iscoade şi de Baiazid.

— Cu atât mai bine, cu atât mai bine, se înveseli Mircea. Domnia mea, împreună cu credincioşii boieri vom sta liniştit în ce priveşte Dunărea.

— Dar nesocotitul va secătui vistieria ţării. Baiazid s-aşteaptă la daruri mari, dacă nu chiar la un peşcheş.

— Vom înapoia vistieriei, din averile boierului şi a dregătorilor hicleni, tot ce s-a luat.

— Şi câtă vreme ne vom împăca cu starea aceasta de lucruri, Mărite Doamne?

— Nu ştiu. Vă voi da răspunsul la întoarcerea mea din Transilvania. Poftirea voievodului Ştibor o folosim acum. Mă vor însoţi câţiva boieri. Ceilalţi vă răspândiţi în grabă pe la casele domniilor voastre, să vă puneţi familiile la adăpost, până nu se află la Argeş cine dintre slujitori mi-au rămas credincioşi. Vlad se va mulţumi deocamdată să se împodobească cu straie bogate, să se oglindească cu coroana pe cap. Nu m-a însoţit în nici o luptă, jeluindu-se de o boală ce nu i se mai tămăduia…

Boierii hohotiră batjocoritori.

— Mă întreb dacă ştie a ţine cum se cuvine sabla. O, bicisnicul, cât l-a ocrotit mila mea! Sa-mi îndrept oastea spre Argeş? Împotriva cui? Mânate de smintiţi de boieri, cete ne vor întâmpina, vor lupta neştiind pentru ce şi pentru cine luptă! Să vărsăm cu mâini de frate sânge de fraţi? Au ucis destui pagânii. Avem nevoie de viteji, de cât mai mulţi viteji, pentru ceasul cel mare care o să vină. Să petreacă în voie dregătorii în jurul ursului ce s-a lăsat prins, care le poartă juvăţul de gât!

Se ridică. Boierii făcură la fel. La un semn al său, Nan Udobă rămase în jilţ.

— Mama Domniei tale trebuie înştiinţată numaidecât, Nan Udobă.

Păru îngrijorat.

— Domnia mea a cumpănit bine. Mai întâi vom pune familiile noastre la adăpost, apoi le vom trece dincolo de munţi. Vă cer încredere şi credinţă. Va veni ziua răsplatei pentru toţi, după cuviinţă.