Capitolul I. Vorbe de taină

Pe la chindie, Stancu clopotarul îşi desprinse de pe frânghie mâinile lui mari, noduroase şi cu degete înţepenite, trase de pe muchia grinzii năframa de cânepă; şi-o trecu peste faţa lătăreaţă, ţepoasă, înconjură gâtul scurt, năclăit de sudoare, o răsuci dinspre ceafă spre pieptul păros, sugrumând-o apoi sub cutele bărbiei. Ultimul dangăt se ostoi. Vibraţia prelungă pluti unduitoare peste Curtea Domnească, apoi se stinse domol deasupra zăvoiului înţesat de ariniş şi plute al râului Argeş. Năframa pieri în despicătura cămăşii, ghemotoc, umflându-i sânul într-o parte.

Din clopotniţa paraclisului se vedea întreaga aşezare de dincolo, portiţa din zidul despărţitor era deschisă, acolo nu făcea de strajă nici un oştean. Intrarea cea mare a Curţii Domneşti se afla către mijloc, pe aceeaşi latură, în aşa fel că în dreapta rămânea Casa Slujitorilor — ocrotită în spate de un perete înalt — şi, departe, pe stânga, aproape vecină, Casa Domnească ¹ , în vitraliile căreia săgetau ultimele raze de soare, colorându-se în vişiniu, sineliu, galben portocaliu, între muchii de metal argintiu.

Stancu se pregătea să coboare când, dinspre deal, răsună deodată un dangăt gros, plin. Braţele lui vânjoase se întinseră fără vrere să-i răspundă Sânnicoarei, dar căzură ostenite de-a lungul trupului: trăseseră de frânghie, neîntrerupt, de la amiazi. Rămase pironit locului, ascultând ca vrăjit răsunetul cădelniţat, purtat de curent spre cursul apei. Porniră şi alte dangăte mai subţiri, aproape vuitoare, din clopotniţa Mitropoliei. O înviorare îi cuprinse trupul amorţit. Degetele înşfăcară deodată frânghia, ca nişte gheare boante de răpitoare. Glasul capelei se înfrăţi vioi, limpede, cu toate celelalte. Unduiri armonioase, îmbietoare, cuprinseră văzduhul. În înserarea blândei toamne, ce stăruia în ţinuturile dintre muncele, un arcuş uriaş părea că atinsese dintr-o dată corzile unei viole, ale unui violoncel şi ale unui contrabas.

Coborî din clopotniţă ameţit, cu paşi şovăielnici, icnind pe fiecare treaptă. Din când în când Mitropolia mai răspundea în grai de metal întrebărilor coborâte de pe deal: „La mine se va strânge mâine întreaga suflare, adunată în Cetatea de Scaun, să cinstească precum se cuvine biruinţa Măriei Sale asupra Ildârâmului, craiul pagânătăţii”.

„La Sânnicoară au şi poftit de ieri trimişii marilor crai şi aceşti soli împărăteşti s-au simţit între zidurile noastre ca acasă…” „Ca acasă, vezi bine”, mormăi Stancu, mergând aplecat de şale, târşit, rumegându-ţi gândurile încâlcite.

Ocoli biserica pe o latură. Ferestrele altarului, ale naosului, închingate în şuviţe răsucite, înflorate de fier, vârâte în chenare dantelate de piatră, arătau întunecate. În pronaos licări o lumină slabă. Clopotarul se îndreptă spre intrare. Găsi uşa dată la perete. Cuprinsul lăcaşului se zărea ca într-o ceaţă alburie. Trecu pragul, bodogănind. Faţa osoasă, bătrână, a călugărului Paisie, străfulgerată o clipă de lumina lumânării, pieri în întunericul rece. Stâlpii din mijloc, ce străjuiau mormintele lui Vlaicu Vodă şi al Doamnei sale, Cherana, al lui Dan I, parcă veneau spre el. Pe întinderea lor netedă, voievozii erau zugrăviţi în costume cavalereşti de modă franţuzească, cu coroane înalte, bogate în nestemate pe capetele pletoase, cu hlamide atârnate de umeri.

— Stancule, n-ai plecat?

Fiecare cuvânt fu urmat de un bubuit înăbuşit, pierdut spre bolţile de piatră, ca tunetul îndepărtat al unor nori de ploaie.

— Mă duc acuşi, îngăimă, răsucindu-se cu tot trunchiul, ca lupul, Stancu, dar celălalt strigă la el. Numele, astfel rostit, vâjâi spre turle ca şi cum tunetul atunci s-ar fi rostogolit ameninţător.

— Dă-mi o mână de ajutor! Cară coşul cu flori de colo!

Îl găsi lângă strane: un coş mare, oval, de nuiele, încărcat cu trandafiri şi o jerbă de tufănici.

— Îl trimisă Doamna Ana…

Aplecat într-o parte, cu un braţ în jos şi altul în sus, cu un picior proptit în lespedea lucie şi altul răşchirat, Stancu părea o cumpănă trunchioasă de fântână. Apucă coşul de o margine şi îl trânti pe şoldul mare ce se înfigea în trupul lui, ca un pilastru.

Florile răspândeau o mireasniă învăluitoare, aţâţătoare.

Călugărul rămase să rostuiască candela unui mormânt lăturalnic, mai apropiat de intrare. După ce o aprinse ceru lui Stancu buchetul alb, presărând tufănicile pe piatra de mormânt dăltuită.

— Nu-mi sta, omule, împarte trandafirii pe celelalte morminte! Aşa sună porunca Doamnei Ana: albe pe lespedea Cavalerului Negru, tot la capul său şi candela aprinsă. Uite că mă luai şi eu după vorbele prostimii! Despre răposatul Radu Negru-Vodă grăiam, slăvitul soţ al Doamnei Ana.

— Vorbele prostimii, vorbe cu tâlc!…

Rânjetul înecat al clopotarului i se păru călugărului necuviincios ca un sughiţ.

— Aprinde o luminare, să vezi mai bine!

Stancu se opri în spatele călugărului. De pe stâlpul ce străjuia mormântul lui Radu Negru-Vodă, îl privea cu ochi de cărbuni aprinşi cavalerul cu negre plete, barbă neagră, tăiată ascuţit şi mustaţă scurtă; negru îi era costumul, sugrumat la mijloc de cingătoarea cusută cu mărgăritare; negri şi pantofii cu carâmbi scurţi, cu botul lung, ascuţit şi încovoiat ca vârful unei săbii. Albul strălucitor al râurilor de mărgăritare ce mărgineau răscroitura gâtului, a manşetelor, deschizătura pieptului şi poalele tunicii, genuncherii, căputele pantofilor făceau negrul pluşului şi mai întunecat. Faţa prelungă, delicată, cu nasul drept, frumos, cu sprâncenele subţiri, ca un arc deasupra pleoapelor, părea vie, gura adunată, roşie, gata să cuvânte, dar mai ales ochii! Ochii lui mari, adânciţi în orbite! Cum mai ardeau sub dunga orbitoare a coroanei înstelate de rubine!

Scânteierea pietrelor împlântate în metal era oare pricina însufleţirii chipului? Stancu merse de-a-ndaratelea, iar genunchii lui părură a se frânge. Murmură cu evlavie:

— Aşa-i plăcea Măriei Sale, Radu-Vodă, să umble în mijlocul norodului, înveşmântat în negru, fără podoabe…

— Ai dreptate, Stancule, se gătea numai la sărbători, de gura marilor dregători, sau când poposeau la Argeş trimişii curţilor crăieşti. Nu din făloşenia sa, ci din a celorlalţi, care preţuiesc omul după îmbrăcăminte! Ziceau boierii cum că Măria Sa umileşte ţara.

— Auzi vorbă!

Palma lată astupă gura largă a clopotarului, căscată a mirare.

— Tot din pricina asta a hotărât fiul său, Dan, să fie împodobit mort, cum n-a fost niciodată viu, cu tot ce se afla mai de preţ în sipetele Casei Domneşti. Nu l-au îngropat cum a dorit el, ca un oştean, cu cămaşă veneţiană de zale, cu armură şi cu sabia lângă braţul drept.

Călugărul se întoarse spre umbra mătăhăloasă a clopotarului.

— Dar ne lungirăm la vorbă. Du-te de presară trandafirii: bobocii pe lespedea lui Voislav, cum face Doamna. Le chibzuieşte pe toate cum se cuvine, căci a murit tânăr, n-a cunoscut nici bucuriile, nici amarurile vieţii, i se cuvin bobocii de trandafiri.

Ca şi cum i-ar fi înţeles cuvintele, chipul tânărului cavaler, zugrăvit pe coloana de deasupra mormântului, îi surâse clopotarului cu colţurile buzelor de sub coiful de metal, cu crinieră roşie. Costumul îi era bogat colorat: tunica solzoasă, ca spinarea guşterului, pantalonii scurţi, roşii, ciorapii lungi, albaştri. De centură atârna spada. La picioare zăcea scutul, emblema Basarabilor, atingându-i vârful pantofului ascuţit. Suliţa sta înfiptă în pământ, alături. De pe paftaua centurii, o pasăre ciudată — un fel de lebădă cu cap de muiere — săltată pe picioarele-i subţiri, cu aripele desfăcute — se pregătea de zbor. Încotro?

Stancu se feri să mai privească arătarea, aşeză bobocii pe piatra de mormânt şi se trase indărăt.

— Poţi să pleci, îi vorbi călugărul. Multe nu mai am nici eu de rânduit. Aici n-o să vină decât Măria Sa, în zori. Să tragi clopotul la vreme! Dangătul lui ne trezeşte. Doamna Mara s-o duce tot la Sânnicoară…

— Credinţa ei nu e şi a lui, mormăi Stancu.

— Mda! Ieri făcu praznic mare, după slujbă se buluciră toţi cavalerii şi neguţătorii străini.

— Mâine o fi unul şi mai mare, că-l dă Măria Sa.

— Nu-l dă cu inima slobodă, Doamna Ana mai deunăzi zicea: „Nu e nimerit, prea cucernice, acum când ţara e pustiită, de la Nicopolul Mic până la Rovine, de urgia ce a fost.”. Şi e drept, Stancule; pe unde trecu turcul nici bob, iar încoace, mulţimile ca potopul lăcustelor!

Întunericul înghiţise întinderea curţii în care se mărunţeau capela şi chilia călugărului. Clopotul Sânnicoarei se porni iar, pe neaşteptate, acoperind cu dangătele sale paşii apăsaţi ai clopotarului. Când să iasă pe portiţa ce da în Curtea Domnească încetă. Se opri şi întoarse faţa înspre deal, mirat. Urechea lui prinse şuşoteala unor glasuri dincolo de împrejmuire, lucru ce-l pironi pe picioarele răşchirate. Auzul lui, mai bun decât văzul, desluşi şi înţelesul unor vorbe: „Măria Sa Ştefan o vrea cât mai curând”…

Mitropolia îşi trimise răspunsul vuitor înspre catolica Sânnicoară, pe deasupra aşezării domneşti. Stancu se lipi de zid, apoi se cuibări sub împletitura deasă a coardelor de „Barba caprei”, ce acopereau coama pe toată întinderea, până la poarta cea mare. Frunzele foşniră doar în urechile lui, de ajuns însă ca el să rămână încremenit

— De vrei, o să se poată, dacă vor şi ceilalţi. Dreptatea e de partea Măriei Sale, când vă grăbeşte. Iscălitura ori cuvântul unui Crai nu ţine mai mult decât un peşte nesărat!

Se auzi un hohot de râs, tânăr, scurt şi batjocoritor.

— LuiMuşat meteahna asta,a crailor ia adus foloase!

— Polonezul e tare schimbător! După cum bate vântul! Până nu de mult sufla cel al lui Roman şi al lui Mircea. Acum povăţuitorul său e Vitold, puternicul său vasal, ducele Litvaniei ² .

Clopotarul Sânnicoarei se încrâncena; pesemne, cu ultimele puteri, acolo în clopotniţa de pe deal, c-atât de gâtuite răsunau strigările clopotului său. Mitropolia a toată Ungrovlahia ³ se prefăcu a nu le fi auzit şi n-a catadicsi a-i mai răspunde.

La Curte, la ceasul acela se afla nu numai înaltul prelat Kyr Antim, ci şi celălalt, Athanasie al Mitropoliei Severinului, sosit într-o caretă aurită la numai o săptămână după alungarea lui Ildârâm peste Dunăre.

Stancu zări o umbră neagră, deşirată, apropiindu-se. Uitase cu totul de călugărul Paisie. Ieşi de sub coarde şi merse ca o matahală să-l întâmpine.

— Tiii, ce spaimă-mi trăseşi, Stancule! îi vorbi, sugrumat, călugărul.

Înţelegând iute că dincolo de portiţă se petreceau lucruri de seamă — după schimonoseala clopotarului — amuţi. Îl urmă, păşind în vârful ghetelor, ţopăind ca un cocostârc. Mersul lui Stancu aducea mai mult cu al unui măscărici ghebos. Rămaseră ţintuiţi, ascultând.

— Nu mi-am pus pielea-n saramură pentru nişte vorbe de-a surda! Ai citit ce scrie Măria Sa? A-ntocmit lucru cu şiretenie. Slovele nu cuvântă decât ce trebuie. S-a ferit. Slovele sunt ca pumnalele, pricinuiesc rău de cad în mâna cui nu i se cuvin. Poveţele sale o să ţi le picur în urechea domniei tale. Te aştept chiar astă seară.

— Nici gând să pot lipsi de la ospeţia lui Mircea. Şi nici mâine dimineaţă de la Mitropolie. Abia mâine seară dacă am să fiu slobod!

— Ei, tinere, îmi pare mie, ori de teamă inima nu-ţi mai dă ghes să apuci sceptrul ţării?

— Ssst! Nu ridica glasul! Câtă vreme nu se rotunjesc cuvintele, dai şi nu prea dai crezare celor ce se vântură. Acum, că au amuţit cu totul clopotele…

— Dacă locul nu e potrivit pentru nişte vorbe de taină, de ce ne-am aşezat lângă zidul acesta?

— Într-adins, boierule, într-adins, pricepi? De ar întreba cineva: „L-ai văzut?”. „Ce-ar putea răspunde?”.,Da, intra cu un pan[4] în curtea capelei domneşti”. Ori: „Parcă-l zării pe boier ieşind de acolo cu un oaspete de seamă…”.

— Hm, o să se bucure Muşat să afle chiar din gura mea că ai hiclenie de uzurpator. Ştie că mă pricep la oameni…

Nici vorbele, nici râsul nu-i fură pe plac celuilalt. I le întoarse mâniat:

— Pe mine, să ştii, domnia ta, mă vor boieri de seamă. Pe Muşat l-a aşezat pe tronul Moldovei Vitold al Litvaniei.

— Cu astfel de vorbe răsplăteşte domnia ta bunăvoinţa ce ţi-o arată stăpânul meu?

Se pogorî tăcere grea.

— Ar trebui să-mi laşi scrisoarea să le-o arăt boierilor.

— E mai bine să stea la mine până mâine seară. Vreau răspuns scris. Să iscălească şi dregătorii!

Celălalt îndrugă ceva, supărat.

— E vremea să plec. Clopotul capelei nu mai trage de mult şi s-ar putea… Dinspre Biserica Domnească n-avem de cine ne feri. Clopotarul seamănă, e drept, cu o dihanie, dar nu e-n toate minţile. N-ar pricepe nimic, chiar dacă ar asculta. Te însoţesc până la ieşire. Străjile nu s-au schimbat. Bine ai făcut că te-ai dat drept liovean[5]. Moldoveni nu se prea văd pe aici, iar poruncile s-au înăsprit împotriva lor. Cât va sta în picioare hrisovul[6] de învoială cu Vladislav Iagelo, polonezii sunt ocrotiţi.