Capitolul II. Soseşte o caleaşcă

Înţepenit de nemişcare, înfiorat de câte pricepuse, călugărul ramase o vreme descumpănit.

— Trebuie să-i văd faţa hicleanului, rosti uluit şi acest gând îl însufleţi.

Pătrunse prin portiţa deschisă în marea Curte Domnească, urmat de clopotar. Casa Slujitorilor părea pustie, căci cei ce locuiau în ea erau adunaţi în Casa Domnească.

Rădvanele încăpătoare, trase de multe perechi de cai, poposiseră în curţile de la Argeş: unele de dincolo de fruntariile ţării, altele din cuprinsul acesteia, din îndepărtata şi mărginaşa Podunavia — ţara lui Dobrotici, de la marea cea mare şi Dârstor — din Făgăraşul şi Amlaşul de peste munţi; din Banatul de Severin şi chiar de mai departe, de pe întinsele feude cu castele stăpânite de Doamna Mara, între fruntariile regatului unguresc.

Câteva căleşti, sosite mai din timp, trăseseră sub coroana pâlcurilor de pini ce înconjurau pe trei părţi Casa Slujitorilor. Comisul se îngrijise ca celelalte să fie duse la adăpost, iar caii cei falnici ai caretelor crăieşti să primească îngrijiri chiar în grajdurile domneşti. Împărţise porunci prin pârgarii oraşului către hanuri şi către negustorii înstăriţi din târg, să facă loc în curţile şi grajdurile lor rădvanelor boiereşti. Alţi oaspeţi fuseră găzduiţi de Mitropolie, Sânnicoară şi conacele din împrejurimile Cetăţii de scaun.

Numai Moldova nu trimisese nici un curtean. De când Ştefan Musat îl alungase din domnie, cu ajutor străin, pe unchiul său, Roman, aliatul Ţării Româneşti, Mircea întreţinuse legături, mai departe, cu fugarul.

Câmpurile de la marginea oraşului, de pe care se strânsese nu de mult recolta acelui an, 1394 — an sortit pentru ţară să se sfârşească în lipsuri şi suferinţă — fuseseră preschimbate, ca şi zăvoaiele Argeşului, în adevărate tabere de popas peniru cei necuprinşi de zidurile cetăţii: ostaşi de pază ai rădvanelor, însoţitori înarmaţi ai chervanelor burduşite cu mărfuri, surugii ai căruţelor încărcate cu lacre, cuiere, coşuri pline cu lucruri de trebuinţă pentru seniori şi oşteni, cu arme şi alte marafeturi.

Că lungi, grele, nesigure erau drumurile răsăritene, de când se aşezaseră osmanlâii la Dunăre!

Din necuprinsele păduri ale Valahiei aţineau calea caravanelor haiducii, ori se iveau jivinele temute. Mai înfricoşătoare decât toate rămâneau însă cetele azapilor şi achingiilor[7], lacome nu numai de jafuri, dar şi de sânge de ghiaur.

Veşmintele muntene se împestriţau în tot locul cu cele săseşti, ungureşti, poloneze, greceşti, sârbeşti şi bulgăreşti.

Toată negustorimea nordului, a sudului, surprinsă la drum de atacul fulgerător al lui Baiazid, bătuse în retragere spre muncelele apărate de cetăţi puternice. Cei din miazănoapte nu mai cutezaseră să coboare la Dunăre, iar cei din miazăzi socotiseră că n-ar mai avea rost să pribegească peste munţi, către Polonia şi Litvania, prin Moldova, de vreme ce puteau face schimburile pe loc, la adăpost, aici unde se afla şi oastea lui Mircea. Se zăreau ici-colo şi straie veneţiene, ba şi genoveze. Cei dintâi îşi vindeau armurile şi cămăşile de zale, mult preţuite, în ţările dunărene, ceilalţi se perindau dinspre puternica lor cetate, de pe ţărmul italic, spre Chilia, de la gurile Dunării, pe care o stăpâneau în cârdăşie cu otomanii. Surprinse la Nicopolul-Mic[8] de oastea biruitoare a lui Mircea, corăbiile lor, încărcate cu mărfuri pentru Buda şi Viena, se buluciseră, fără vrere, în micul port-cetate.

Golite grabnic în chervanele prinse de la turci, mărfurile fuseseră îndreptate spre nord, cu genovezi cu tot, însoţite de străji muntene. Prin trădarea unui oştean dârstorean, scăpaseră înspre Sibiu, dar saşii, prieteni ai voievodului şi prijunaseră la ieşirea din trecătoare şi, prin Câineni, făcuseră cale întoarsă împreună, spre mânăstirea Nucet. De acolo luaseră drumul Argeşului. Sibienii se bucurau de înfrângerea Ildârâmului, dar şi de prilejul de a-şi târgui mărfurile cu neguţătorii îmbulziţi în târgurile transalpine.

Strecurându-se pe urmele călugărului, de-a lungul zidului, spre arcadele marii porţi de la intrare, Stancu îşi ţinea cu greu răsuflarea.

Licăreau faclele străjilor. Se opriră cu spinările târşite de perete.

— Să-i prindem! gâfâi în ceafa călugărului şi să-i înfăţişăm Măriei Sale spre judecată.

Simţi cum îl furnică muşchii braţelor, cum i se umflă sub mânecile cămăşii ude de sudoare. Degetele lui se încordau, se încleştau, de parcă ar fi avut la îndemână gâtlejul trădătorilor.

Mintea călugărului lucra înfierbântată. „N-ar fi cuminte aşa. Capetele celor doi ticăloşi nu i-ar aduce nici un folos Domnitorului. Boierii uneltitori s-ar lepăda ca de Satana de alesul lor. Capătul firului duce la ghem… Cum să le ies în faţă şi ei să nu ştie?”

Umbrele celor urmăriţi înlemniseră după intrândul porţii. Ce se petrecuse oare?

— Stancule, ia-te după ei! Te cred un nătâng: fă pe nătângul! Aţine-le calea şi nu-i slăbi! Te aştept pe podeţul din uliţă.

Se trase îndărăt. Clopotarul se feri într-o dungă, dar se simţi îmbrâncit de nişte mâini osoase:

— Du-te, Stancule, du-te, ce mai stai?

După o clipă îl înghiţi bezna.

Stancu mergea înciudat, întrebându-se cum să le ţină calea dacă ei stau înăuntru.

Călugărul nu merse prea departe. Lucra iute, lângă zid, să sfârşească atât cât dăinuia întunericul. Se temea să nu fie surprins de străjjle care ar fi ieşit în întâmpinarea celor doi. Suflând greu, izbuti să ridice o piatră şi s-o împingă într-o parte. Găsi belciugul de fier pe care-l căuta şi trase de el cu toată puterea braţelor, cu picioarele înfipte pe marginea desfundăturii. Chepengul se ridică cu un scârţâit, fapt ce-l făcu să încremenească pentru o clipă, ascuţindu-i auzul. Pe dibuite, dete de treptele scării. Se opri să sprijine în cap acoperişul de lemn, apoi îl lăsă să cadă şi coborî în puţul adine al ascunzătorii. Deasupra chiţcăi un liliac uriaş, ce-şi lovi mantia întunecată de coama zidului. Trezi cucuveaua de pe turlă, care zburătăci cu un vaiet prelung, sinistru, spre plutele Argeşului.

Stancu o auzi, se înfiora şi mormăi câteva blesteme pentru cobitul ei.

Atmosfera grea fu risipită pe neaşteptate de glasuri vesele, zbucnite dinspre Casa Domnească. În fruntea unui grup înainta un ostaş voinic, cu o faclă în mână, ce îndruma calea spre poarta însoţitorilor săi. În urma lui păşeau pajii Măriei Sale, purtând, de asemenea facle, iar la o oarecare distantă câţiva cavaleri tineri, în straie de sărbătoare.

Uneltitorii se făcură una cu zidul. Greu puteau fi zăriţi de la depărtarea aceea. Grosimea arcadelor se aşeză curând între ei şi alaiul ce ajunse la poartă.

Clopotarul îşi frământa mintea ce să facă. Auzi un duruit de roţi ce răzbea dinspre şosea. Strigăte puternice, ostăşeşti acoperiră orice alt zgomot. Poruncile mergeau din om în om către străji.

O umbră se desprinse cu iuţeală, repezindu-se înspre Casa Domnească. Nu mai rămase decât una lipită acolo, la câţiva paşi de clopotar. Stancu vru să se arunce pe urmele celui fugit, dar se opri descumpănit. Umbra răzleţită nu se mai zări, pierise în întunericul curţii. „Pe unu-l pierdui”, gemu neputincios. „Să nu-l scap şi pe ăstălant. Se trage tâlharul tot spre casa Măriei Sale!”

Stancu porni cu paşi apăsaţi, bombănind, fără să se mai ascundă, ca şi cum atunci şi-ar fi sfârşit slujba. Iscoada se zăpăci şi o luă spre poartă. Stancu căută hangerul[9] prins de cingătoare. Îl scoase, dar îl vârî iute la loc, în teaca de lemn, bolborosind: „Ce să fac cu el? Nici cu mâinile n-am ce face. L-aş trage colea şi nimeni nu m-ar vedea şi aş scoate din el şi laptele supt din ţâţa mume-si! Numai că porunca Sfinţiei Sale e alta!”

Slobozi o înjurătură şi clătină capul a mare nemulţumire.

Omul îmbrăcat în straie poloneze se opri. Clopotarul îl ajunse din urmă, rânjind. Răsucit pe călcâie, polonezul dete de faţa lui tâmpă. Din gura largă, cu buza de sus rotunjită într-o parte, ieşeau, năvală, gâfâiturile. Lumina slabă, răzbind de la faclele înfipte de o parte şi de alta a pereţilor, în inele late de fier, cădea chiar pe chipul lui. Răsuflarea namilei îl făcu să clipească, să se încreţească de spaimă şi scârbă. Se trase de-a-ndaratelea spre oştenii de pază, amuţit, gata să strige după ajutor.

Stancu venea tot spre el, clătinat pe tălpile mari, late.

Suliţele străjilor se încrucişară, dar, recunoscându-l pe clopotar, ostaşii îşi pierdură înţepeneala şi în privirile lor iscoditoare sclipi hazul. Socotiră că pe drept se speriase cavalerul străin.

— Dete buzna Ildârâmul în Curtea Domnească, nea Stancule?

— Hâ-hâ, cum să dea, dacă-l izgoni Măria Sa dincolo de apa cea mare?

Polonezul se întoarse cu faţa spre străji. I se zbătea falca.

— N-ai de ce te-nfricoşa, Luminăţia Ta! Nea Stancu nu e un tâlhar din cei care aţin calea boierilor şi neguţătorilor când pică noaptea.

— Ba şi tâlharii, de vrea să ştie Domnia Ta, se tem de pumnalul clopotarului.

— Hâ-hâ! rânji namila, arătând hangerul cavalerului.

Se răsuci spre ostaşi.

— E al lui Costea şi sughiţă a plâns, Azapul, azapul…

— Lasă, nea Stancule, ştim povestea, hal, du-te acasă! Vine caleaşca. Poftim şi Domnia Ta în lături, boierule!

— Loc, loc! Faceţi loc! Soseşte fiul Măriei Sale, coconul Mihail!

Pajii mergeau iute, în fruntea alaiului. În jurul căleştii zburdau, veseli, prietenii ieşiţi să-l întâmpine pe tânărul prinţ. Nu era singur. Îl însoţeau jupân Manea şi egumenul[10] mânăstirii Nucet, zisă şi Cozia după numele cuman[11] al nucilor ce creşteau, pădure, la poalele adăpostite de vânturi ale muntelui.

Un grup de oşteni înarmaţi închideau cortegiul care dispăru dincolo de arcade, în curtea largă.