Capitolul VII. Inelul lui Nan Udobă

(continuare)

La un ceas după miezul nopţii o umbră se strecură din Casa Slujitorilor, furişându-se spre pâlcul pinilor. Coroanele se aplecau spre pământ îngreunate de zăpada îngheţată. Cerul avea limpezimea cleştarului. De mai multe zile ninsoarea se oprise, iar natura părea încremenită.

Dinspre Casa Domnească zbucni ţipătul străjerilor. Umbra se desprinse iute din dosul pinilor şi pieri către zidul împrejmuitor.

Uşa chiliei se deschise ca la un semn, apoi se închise într-o tăcere deplină. Înăuntru, sub iconostas, ardea o singură luminare. Ferestruica zăbrelită fusese acoperită cu o bucată de postav negru.

— Să aşteptăm şi treacă stăjile! Şi aşază-te, boierule!

Musafirul nu se aşeză, rămase în picioare, neliniştit, nerăbdător.

— A sosit? Întrebă, după ce auziră străjile tropăind pe poteca alunecoasă, prefăcută în sloi de gheaţă, spre ieşire.

— Mda! Bâţâi bălrânul din cap, fără nici o bucurie.

Celălalt întreba cu ochii

— Nimic scris de la domnie?

— Nimic!

— Nici din gură?

— Ba da: să înapoiez domniei tale darul trimis.

Trupul musafirului păru că se frânge.

— Nu e cu putinţă! Şopti pierdut…

Călugărul căută sub căpătâi, de unde scoase o pungă îmbăierată, pe care Udobă o recunoscu. Punga aceea făcuse un drum lung peste munţi.

Se înapoia la stăpân neatinsă? O luă descumpănit din mâinile monahului. Fălcile i se zbăteau, obrajii tineri îşi pierduseră tot sângele de sub piele. Îi desfăcea legătura în neştire, cu gândurile răvăşite, năuc. Cu atât mai mare îi fu mirarea când descoperi în adâncul ei o cutie mică, pătrată, din argint. Aruncă punga şi veni către lumina lumânării cu minunăţia aceea în palmă, nedumerit, tulburat peste măsură. Tremurul fălcilor se potoli, dar zbuciumul sângelui îi păcănca în urechi ca un torent ce năvăleşte pe neaşteptate într-o vale aproape seacă. Călugărul se trăsese deoparte, ţinând braţele încrucişate, frământat de gânduri grele. Cavalerul deschise cutiuţa. Pe mătasea albă, cu care era căptuşită, se afla un inel. Îl privea fără să priceapă. Nu era al său. Se răsuci spre monah, strigând:

— Slăvit să fie măritul Domn!

Verzuiul ochilor lui se întunecă. Ridică inelul din temniţa capitonată, îl cercetă însufleţit, din ce în ce mai bucuros. Veriga purta pe zmalţul ei roşu-închis o scriere încârligată, din aur. Doi lei, cu capetele întoarse unul spre dreapta şi altul spre stânga, susţineau cu câte o labă piramida trunchiată ce avea în adâncitura sa un cristal mare de diamant negru [1].

— O, cine o să ne dezlege taina scrierii acesteia? Strigă, uitând de orice prevedere.

— Sssst! Făcu monahul, apropiindu-se. Ce scriere?

Udobă îi întinse inelul. Abia atunci văzu şi Paisie că altul era inelul şi nu cel trimis prin mijlocirea sa peste munţi.

Scrierea gotică avea să fie descifrată, la câteva zile numai, de un călugăr de la Sânnicoara: „Doamne ajută!” Prin acest semn, Mircea îi arăta lui Udobă deplina sa încredere şi îi ura izbândă.

— Ce slobodă mi-e inima!

— O piatră de moară o apăsa şi pe a mea, răsuflă monahul adânc. În ochii săi se aprinseră apoi două flăcărui. Vlad pune la cale ceva împotriva Măriei Sale. Vornicul a rostit numele stolnicului Bratei. Pe al celuilalt boier nu l-am desluşit.

— Cum ai aflat? Se repezi Udobă.

Gura monahului se pecetlui. Părea că nu auzise întrebarea.

— Dacă e taină, taină să rămână! Surâse Nan Udobă. Nu uita să-i înştiinţezi pe stareţi. Plecăciunile ce le vor face uzurpatorului, vor scuti mănăstirile de a fi răscolite. Vor putea astfel adăposti în voie pe credincioşii slujitori ai adevăratului Domnitor, prigoniţi de hicleni.