Capitolul VIII.Un hrisov însemnat

Un şir de carete se îndrepta spre cetatea Făgăraş, venind dinspre Braşov, însoţit pe laturi de cete transilvănene înarmate, cam la o mie de oşteni, cât un pâlc muntean. În fruntea alaiului călăreau câţiva viteji de-ai pârcălabului cetăţii şi de-ai starostelui. La o oarecare depărtare, pe acelaşi drum, o oştire ungurească, nu prea numeroasă – un corp de oaste – venea pe urmele caleştilor.

La poalele muntelui, în lunca Oltului, iarna abia îşi luase tălpăşiţa. Rămânea stăpână încă multă vreme pe culmi, în zănoage şi în văile prăpăstioase. Abia în vară izbutea puterea soarelui să biruie omătul, presehimbând înfăţişarea lacurilor. Prefăcută în apă cristalină se rostogolea peste pereţii stâncoşi, să întâlnească pâraiele pierite în crăpături, sau, rămânea să adâncească unda iezărelor albastre din gura largă a căldărilor. Nici o trecătoare nu tăia muntele acesta, ca un zid neted de cetate, de-a curmezişul, nici un drum de căruţe nu-l străbătea de dincolo, încoace, numai cărări înguste, întretăiate în lungul piscurilor, ori coborând ameţitor povârnişurile umblate de turmele ciobanilor.

După aproape o lună de şedere în cetatea Braşovului, Mircea se reîntorcea în ducatul său. Pe la mijlocul lui februarie fusese vestit să poftească degrabă la o altă întrevedere însemnată, de prietenul său Ştibor, voievodul Transilvaniei. Apoi, la numai câteva zile, sosise şi trimisul regelui Ungariei cu o scrisoare către „Strălucitul bărbat, Domnul Mircea, voievodul transalpin…” arătând că dorea să-l vadă, să se sfătuiască împreună.

Craiul adăuga că bucuria i-ar fi şi mai mare, dacă Domnitorul va veni însoţit de credincioasa doamnă, soţia sa.

Sigismund se oprise la Braşov, întors dintr-o campanie militară întreprinsă împotriva lui Ştefan Muşat şi aştepta primăvara ca să se întoarcă la Buda.

Întrevederea aceasta se sfârşise de curând.

La ospăţul dat în cinstea lui Mircea şi a doamnei sale, le vorbi de această luptă sfârşită cu bine.

— Uzurpatorul de la Suceava ne-a înlesnit o biruinţă uşoară. Îşi teme tronul. Solii ne-au adus o scrisoare de pace dibaci ticluită. Se declară prieten, vasal, dar împotriva turcilor nu primeşte să meargă. Povaţa lui Iagelo.

— Polonia e departe, n-o strâmtorează cu nimic Ildârâmul.

— Aşa e, iar Vladislav, ca să ia o hotărâre, trebuie să-i aducă sub ascultare mai întâi pe panii săi. Şleahta [2] e risipită pe întinsul marii Polonii, făcând ce o taie capul. Nici să n-audă de cruciada pe care domnia mea vrea s-o încropească. Nădejdea ne rămâne la curţile apusene. Soliile noastre au împânzit Europa.

Se opri înveselit de un gând.

— I-am scris regelui Franţei şi despre domnia ta. Şi lui Filip de Burgundia. Hermann de Cilly e nu numai un nobil viteaz al domniei mele, dar şi un bărbat plin de isteţime. La îndemnul său i-am strecurat regelui Franţei câteva vorbe ce o să-l pună pe gânduri, cum că Baiazid s-ar fi fălit că va da calului său să mănânce ovăz în catedrala din Roma [3].

Nobilii maghiari făcură haz de gluma regelui. Mircea nu împărtăşi uşurinţa cu care era cântărită puterea otomană. „Dea Domnul ca zeflemeaua să nu se întoarcă împotriva craiului unguresc”, gândea, în vreme ce ţinea paharul său cu vin înălţat în cinstea gazdei. Era aşezat în stânga regelui, doamna Mara la dreapta. Aceasta sorbea cu nesaţ vorbele de duh ale rubedeniei sale, neştiutoare despre miezul amar al lucrurilor.

— Hrisovul ce-l vom semna mâine, va fi pentru domnia mea un sprijin însemnat, ţinu să rostească înainte de a goli paharul, apoi se reaşeză. O clipă păru preocupat, îi vorbi Basarabului cu bunăvoinţă.

— Domnia ta mă va însoţi numai de voi merge în fruntea oştirilor; de voi trimite doar pe gladiferul nostru, vei face la fel. Deocamdată am hotărât a pune la îndemâna voastră un corp de oaste ungurească, în frunte cu iubitul nostru Ştefan de Losoncz.

Mircea ii mulţumi, îşi arătă deplina încredere în banul Ştefan – o rubedenie a doamnei Mara – pricepând că regele îl alesese într-adins.

— Nu ştiu când îmi vor îngădui treburile a o face, dar Domnia ta să nu se îndoiască de hotărârea mea: voi coborî munţii să alung unealta lui Iagelo de la Argeş. Vom merge împreună, desigur. Ar fi bine să sfârşim treaba aceasta înainte de a se strânge cavalerii apuseni la Buda. O, ce greu se mişcă aceşti seniori!

— În vreme ce Ildârâmul nu stă cu mâinile în sân. Ce va face oare Veneţia?

— La îndemnul papei a făgăduit o flotă. Sosesc neîncetat arme. Credinciosul nostru Ştibor se va îngriji ca armele să nu-i lipsească nici Domniei tale. Toate atelierele lucrează aici în Transilvania cu ardoare pentru Domnia ta. Pârgarii oraşelor au tot interesul, drumurile nu mai sunt slobode pentru neguţătorii transilvăneni. Braşovul te-a primit ca pe un slăvit biruitor ce eşti.

— Într-adevăr, Domnia mea nu va uita cinstirea ce mi s-a adus din partea tuturor.

A doua zi, grămăticul Mihail, din partea Domnitorului, împreună cu cancelarul şi palatinul regelui întocmiră hrisovul de înţelegere dintre cei doi, în vederea luptei împotriva vrăjmaşului otoman, ce ameninţa cu cotropirea şi ţările de la nord de Dunăre. Era în 7 martie, o dimineaţă zburlită, vântoasă, venită după zile calde şi luminoase.

— A cui e baba astăzi? Glumi Domnitorul, intrând însoţit de boierii Baldovin şi Stoean Glin [4] să întocmească scrisorile de încunoştinţare către cancelariile crăieşti, despre însemnatul hrisov iscălit de regele Ungariei şi Domnitorul Ţării Româneşti.

— A lui Muşat şi a lui Iagelor, Măria Ta, îi întoarse gluma gramaticul Mihail.

Făcură haz cu toţii. Domnitorul îi ceru nobilului Mihail să citească hrisovul. Acesta începu domol, poticnindu-se când şi când la cuvintele latineşti mai greoaie, presărate de părtaşii maghiari, încât mormăiala sa semăna mai degrabă a litanie.

— Treci la fapte, lasă titlurile!

— Atunci s-o luăm de aici… „ajutaţi de sfatul baronilor [5] noştri de ambele părţi…” Să le înşir numele, Măria Ta?

Domnitorul făcu o mişcare, îndemnându-l cu mâna. Glasul urma pe acelaşi ton.

. „de prietenie şi într-ajutorare, împotriva puterii otomane”…

Actul cuprindea şi învoiala de care pomenise regele la masă, ceea ce aşeza pe cei doi conducători într-o deplină egalitate, deşi unul dintre ei, în fapt, nu mai ocupa tronul ţării de câteva luni.

— Domnia mea e uluită de o atât de mare bunăvoinţă, le împărtăşi cavalerilor săi gândurile ce-l însufleţeau. L-am judecat oare greşit, ori s-a schimbat o dată cu trecerea năbădăioasei şi necugetatei sale tinereţi? La urma urmei… Şi nu-şi sfârşi gândul.

— Să ne vedem de treburi, solii aşteaptă să plece.

— Şi noi ar trebui s-o facem cât mai curând, Mărite Doamne, îndrăzni logofătul Baldovin. Petrecerile se ţin lanţ aici şi inima noastră nu se uşurează, pentru că ne e mintea într-altă parte.

— Nădăjduiesc că după dănţuiala babelor o să poftească zânele, surâse Domnitorul.

Dar vremea rea mai ţinuse aproape o săptămmă şi nici o caretă nu se umise la drum. Porniseră călare, cu două zile mai înainte, boierii Gal şi Iacov, ducând vestea sosirii către pârcălab şi staroste, spre găzduirea oaspeţilor de seamă şi a oştirii banului Ştefan de Losoncz.

Alaiul domnesc fu întâmpinat de departe, dincolo de intrarea în oraş, de mulţimea sătenilor români, saşi şi unguri, veniţi din posade şi ocoale, de pe feudele nobililor. Sunau trâmbiţele, băteau tobele înspre porţi, unde se înşirau târgoveţii, breslaşi şi negustori, cu calfele şi slugile lor. Pârgarii oraşului, în frunte cu starostele, se apropiară de careta Domnitorului, păşind solemn, aşa cum făcuseră şi cei din Braşov, vrând să-l cinstească după datina străbună munteană. Pârgaril Febutin şi Martin purtaseră spre el o tavă acoperită cu un ştergar vărgat, pe care se lăfăia mare, crescută, o pâine rumenă, în vrane ce alt pârgar, Cruş, ţinea pe o tavă mică un blid sculptat, plin de sare.

— Grâul din care e făcută s-a copt în pământ valah, Măria Ta.

Mircea rupse o bucată. Era caldă, pufoasă, ademenitoare pâinea. Lumina soarelui dogoritor al verilor muntene şi seva gliei străbune se adunaseră în ea. Trase adânc în piept mireasma neasemuită. Revăzu cuhnia domnească de la Argeş, ţăsturile pe vatra încinsă, cuptoarele şi un dor aprig îl cuprinse după ţinutul copilăriei, după muncelele şi câmpiiie de la poalele lor, după lunca Dunării, după apele iuţi, cântătoare, limpezi, ale Argeşului şi Oltului, în strâmtoarea munţilor, după necuprinsul Dobrogei, al mării. Muie bucata de pâine în sare, cu ochii înceţoşaţi, poftind-o pe doamna Mara să facă la fel. Tava fu purtată apoi spre celelalte carete. Boierii români, nobilii saşi şi maghiari cinstiră şi ei datina aceasta.

Străbătură oraşul, oprindu-se la porţile cetăţii. Se aflau acolo pârcălabul cu oştenii săi, vornicul domnesc al ducatului Făgăraş şi mulţimea boierilor munteni, refugiaţi peste munţi, al căror număr se îngroşa mereu. Îşi părăseau domeniile ohabnice mai cu seamă boiernaşii, împotriva cărora marii dregători duceau o politică de jeluire, încuviinţată de uzurpator şi dregătorii teritoriali aflaţi în fruntea ţinuturilor sau Judeţelor, credincioşi lui Mircea şi de aceea schimbaţi din slujba lor şi prigoniţi.

Îl înconjurară la coborârea din caleaşca Nicolae de Ludaş, Alaman, Şerban, Radu lui Stan, Manea, Gherghina, Vâlcu, Drăgan, Vasea, Vladislav, Aga ban, jupan Dragomir de la Segarcea [6] şi alţii, bucuroşi de învoiala făcută cu regele Ungariei la Braşov.

— Ce mai e nou pe aici? S-a scurs cam multă vreme de la plecarea noastră, le vorbi Domnitorul domol.

Soţiile boierilor o înconjurară pe Doamna Mara. Slugile aşteptau pe scară. Printre jupâniţe strălucea Anca, fiica boierului Nicolae de Ludaş, printre slujnice, Licsandra, fata aceea care, ocrotită de Domnitor la cererea călugărului Paisie, ajunsese să fie îndrăgită la Curte de toată familia acestuia. Ostaşul care făcea de strajă la uşă n-o scăpa din ochi şi, spre bucuria lui, nalba aceea albă nu-şi mai pleca tulpina ca bătută de o pală vântoasă. Boierul Baldovin îl întreba tot mai des pe Bărbat, dacă şi-a ales un naş. Jupan Şerban, capul cetei din care făcea parte acum, un cavaler grozav de isteţ în lupta cu sabia, subţire la trup ca un lăstar de stejar, glumea la fel. Oşteanul nu îndrăznea să-l descoase în acelaşi chip, ghicind de ce boierul acesta frumos adulmeca cu nasul lui uşor vulturesc mireasma trandafirului ce crescuse în grădina boierului Ludaş. Fecioara ocolea sfioasă privirea de boz copt ce stăruia pe păru-i de aramă lustruită, pe pielea-i fragedă ca petalele narcisei!

— Au mai sosit nişte boieri, Măria Ta. Printre ei şi Milcul Dănişor şi stolnicul Bratei.

Auzind pomenit numele celui din urmă, Domnitorul tresări, dar nu spuse nimic.

— De asemenea, mai multe scrisori. Una dintre ele a adus-o un călugăr de la Tismana.

— De la credinciosul nostru egumen Nicodim! Rosti cu bucurie Mircea. Sfaturile preacucernicului mi-au fost totdeauna de folos. Oboseala drumului ne împiedică a strânge în seara aceasta sfatul. Iubiţii noştri oaspeţi trebuie să fie primiţi cum se cuvine. Unde a plecat banul Losoncz?

— Luminăţia Sa vrea să întâmpine oştirea împreună cu ceilalţi.

— O, în sfârşit, pârcălabe, ţările noastre, a Domniei mele şi a craiului Sigismund, se însoţesc întru acelaşi gând! Dea Domnul să biruim! Unde sunt boierii sosiţi? De ce n-au venit în întâmpinarea noastră?

— Să-i cerceteze mai întâi boierul Baldovin! Milcul şi Bratei sunt răniţi. Unul zice că a fugit de la Cotmeana, celălalt îndrugă verzi şi uscate… I-am lăsat în grija călugărului sosit de la Tismana.

Domnitorul păru nemulţumit.

— Johann, omul de încredere al nobilului sas de la Bratilov, a adus o încărcătură de aramă şi o pungă cu bani; perperi bizantini [7], ducaţi de argint de-ai noştri şi bani de aramă. Trimite vorbă că ceata lui e înarmată cu cămăşi de zale şi armuri veneţiene şi n-aşteaptă decât un semn al Măriei Tale să ţi-o trimită aici, iar de te-ncumeţi să cobori din Transilvania, pe la Jiu, sunt gata să-ţi sară într-ajutor şi mulţi jupani de prin partea locului cu cetele lor; la fel vor face şi obştiile săteşti, târgoveţii. Beciurile Vodiţei şi Tismanei păstrează hrană îmbelşugata pentru oştirile noastre, morile Tg. Jiului, Râmnicului macină grâul şi secara ce vor să ne-o trimită încoace. De la Severin la Argeş – zice Johann – uzurpatorul n-are prea mulţi prieteni. Numai între Dunăre şi muncele n-au bieţii oameni încotro, că sunt între nicovala marilor dregători şi ciocanul Ildârâmului.

Pârcălabul îi vorbea în vreme ce suiau scara de piatră spre iatacele domneşti.

— Şi de la Brăila, veşti bune, Măria Ta. O încercare a oastei dregătorilor hicleni de a o supune a fost oprită cu jertfe mari pentru cei ce au vrut s-o lovească. Trimisul a adus şi o încărcătura de peşte. Corăbiile sunt păzite ca ochii din cap, spunea el şi calfele lucrează de zor la altele. Primejdia e mare pentru ţară dinspre Dârstor şi Dobrogea, Azapii şi achingii fac mereu prădăciuni, iar hicleanul închide ochii.

— Pentru că nu vrea şi nici nu poate să-l înfrunte pe Baiazid! Se mânie Domnitorul.

În faţa iatacului său se opriră.

— Trimite-mi pe călugăr, pârcălabe! Nu ţi-a pomenit nimic de ajutorul cerut egumenului Nicodim în scrisoarea noastră din ianuarie?

— Nimic, Măria Ta.

Chipul prelung păru nedumerit.

Monahul pătrunse în iatac sfios, încovoiat, cu ochii plecaţi, mormăind cuvinte de binecuvântare.

— Greu drumul până la noi, preacucernice!

— Greu, mărite Domn, greu, dar l-am biruit.

— Ce veşti de la Tismana?

— Bune…, bune. La noi nu s-au pripăşit hicleni. Domnitorul luă sulul din mâna sa, dar îl văzu ferfeniţat, murdar.

— Dar ce s-a întâmplat? Te-a plouat, ţi-a căzut în apă? Nu se mai desluşeşte nimic, o vorbă ici-colo…

Spinarea celuilalt se încovoie şi mai mult, mâinile se frământau ascunse în sutană.

— Tâlharii, Măria Ta. După ce m-au prădat, m-au aruncat în vadul Jiului. Cât pe aci să-mi pierd viaţa. Am mas ud leoarcă la casa unui pădurar, bucuros că nu mi-au înşfăcat scrisoarea. Gândul îmi era numai la ea, s-o zvânt. M-au prins frigurile rele, am zăcut…

— Degeaba ţi-a fost truda! Degeaba şi suferinţa! Rosti Mircea dezamăgit, după o lungă tăcere, cercetând cu luare-aminte sulul. Pe neaşteptate se ridică, făcu un semn să-l lase singur. După ce-l văzu plecat pe călugăr se preumblă o vreme îngândurat, din nou apropie scrisoarea de lumina lumânărilor din polioaradru, apoi chemă la el pe postelnic

— Aş avea nevoie de medicul sas. Găseşte-mi-l degrabă şi trimite-l la mine cu logofătul.

Postelnicul fugi tulburat, crezând că însăşi Măria Sa avea nevoie de îngrijirile neamţului. Nu trecu mult şi pătrunse în iatac boierul Baldovin. Îl găsi pe domnitor citind ştirile sosite din ţară. Pe unul dintre degetele sale lungi străluci un inel cu piatră mare, rotundă, veche. Dregătorul se întrebă a nu ştiu câta oară unde-l mai văzuse, căci îl mai văzuse undeva – era sigur de acest lucru. Nu avu vreme să-şi scormonească mintea. Voievodul lăsă scrisorile şi înălţă privirea spre el.

— Stolnicul Bratei să fie supravegheat!

Logofătul păru mirat.

— Călugărul de la Tismana de asemenea!

Aşteptă lămuriri, dar nu veniră.

— Măria Ta, am a-ţi da o veste…

Ochii negri se strânseră uşor, expresia feţei lungi, slabe, se înăspri.

— Nan Udobă, comisul uzurpatorilor, e acum vistier…

Îngrijorarea pieri deodată de pe chipul domnitorului.

— Urcă tot mai sus hicleanul!

— Lasă-l să urce! Se mulţumi să rostească Mircea, chiar vesel de vestea rostită.

Ciudăţenia aceasta îl frământa pe logofăt de mai multă vreme şi avea să-l frământe din ce în ce mai mult, ca şi pe ceilalţi boieri din slujba domnitorului.