Capitolul XIII.Pământul acesta nu-l vrea pe hicleni

Nan Udobă, plecat cu câţiva însoţitori să cerceteze malul Dunării, aduse vestea că şi cetatea Tumu fusese luată de turci, iar garnizoana maghiară de acolo fusese măcelărită. Ştibor spuse atunci că recucerirea acesteia trebuie amânată şi că n-ar fi cuminte de trecut fluviul decât printr-un loc îndepărtat de întăriturile otomane.

— Pe domniile noastre ne aşteaptă o treabă mai însemnată de îndeplinit.

Atât corăbiile cât şi oastea se strecurară în timpul nopţii către răsărit, încotro plecaseră regele cu însoţitorii. Căutară un loc mai strâmt de trecere, dar nu-l găsiră decât la aproape jumătate de drum între Olt şi Argeş, lăsând Zimnicea spre apus. Se afla acolo, lângă malul stâng, un ostrov lunguieţ. Podul de bărci fu alcătuit la iuţeala.

— Grozav loc pentru o cetate de apărare, surâse Mircea. O şi vedea în minte: înaltă, cu turnuri de pază, străjuind din ostrov amândouă malurile, legată de cel muntean cu un pod ce, odată ridicat, ar lăsa Dunărea. Să o ocrotească din toate părţile [15]. Ar fi de necucerit! Strigă el.

— Ei, multe treburi avem de îndeplinit, Măria Ta! Făcu boierul Baldovin.

— Aşa e, spuse Domnitorul.

— Pe cea începută se cade mai întâi s-o sfârşim, zise Ştibor.

Mircea îl privi binevoitor.

— M-ai uşura de o ispravă neplăcută. Ţi-am făgăduit această pradă.

După cucerirea de către turci a cetăţii Tumu, populaţia munteană goni către oraşele întărite de la miazănoapte, ducând spaima cu ea. Din ţânţar, zvonul creştea, se preschimba, încât nu se mai ştia dacă Ildârâmul nu trecuse chiar fluviul şi venea tăvălug ca să prade şi să ucidă.

Trimise de uzurpator să aducă ştiri întemeiate pe adevăr, iscoadele se înapoiară în Cetatea de Scaun în goana cailor. Le primi spătarul.

— Luminăţia ta, nici gând să vină încoace sultanul! Răsuflă căpetenia, căzând în faţa acestuia cu un genunche la pământ.

— Prea bine! Aşadar, scorniri de-ale norodului! Prostimea îşi face singură spaimă! Nici n-a crezut Domnitorul Vlad că prietenul său iar face o atare ocară!

— Vestea e şi mai rea! Urcă spre muncele însuşi Mircea! E cu el voievodul Ştibor şi ungurul, care-l prinsă pe Măria Sa Vlad când trecură în jos. Cât despre hicleanul ăla, Nan Udobă, nici gând să fi murit, cum îl minţiră boierii pe Domnitor.

— Mai încet, nu striga aşa! Se sperie spătarul, sărind din jilţ ca şi cum ar fi luat foc. Cu ce oşti, neghiobule? Că doar n-a rămas decât pulbere…

— Le-am văzut cu ochii mei!

Dregătorul fugi să-i dea de ştire uzurpatorului.

Urmând cursul Argeşului, Mircea şi Ştibor se îndreptau spre Cetatea de Scaun. Spaima mulţimilor se prefăcu curând în bucurie. Nu cetele osmanlâilor năpădiseră ţara, ci se reîntorcea acasă vajnicul apărător al gliei străbune şi al vetrelor, neînvinsul fiu al lui Radu Negru Vodă, singura nădejde de supravieţuire a lor şi a Ţării Româneşti, acum când Baiazid avea calea slobodă spre inima Europei. În loc să fie întâmpinată şi hărţuită de căpeteniile lui Vlad, oştirea celor doi aliaţi, sleită de puteri, se văzu întărită cu pâlcurile dregătorilor din olaturi, de oamenii târgurilor, al posadelor, de moşnenii satelor, înarmaţi cu ce le cădea în mână.

— Să trăieşti, Măria Ta! Dete bunul Dumnezeu să-ţi întorci faţa iarăşi către noi! Hiclenii ne îmbrobodeau c-ai pierit. Luna trecută aflarăm că te afli sănătos şi ai pornit din nou spre păgânătate. Dregătorii s-au întors atunci spârcuiţi rău de vitejii Măriei Tale şi însuşi nesocotitul de Vlad vătămat. A zăcut mult, după cum umblă vorba. S-o pornim degrabă la Argeş, sa nu cuteze a încropi oaste ca să-ţi stea împotrivă! E drept, Măria Ta, că rubedenia aceea a Basarabilor, Nan Udobă, a lucrat aici cu iscusinţă, cu ştirea Măriei Tale, împotriva hiclenilor? Norodul aşa zvoneşte.

Trecură prin locul unde cu doi ani în urmă, la Rovine, Baiazid fusese biruit în chip ruşinos şi silit să fugă cu rămăşiţa oştirii peste Dunăre.

— Ce prilej bun s-a pierdut atunci, ca şi acum la Nicopole! Rosti voievodul Ştibor. Nesocotinţa crailor, uneltirile, făloşenia ducilor făcură din sultanul umilit de ieri, un puternic vrăjmaş azi! Pe umerii domniei tale apasă o sarcină şi mai grea.

După popasul unei nopţi, făcut nu departe de Argeş, hotărâră să trimită o solie către dregători, ca să înlăture orice vărsare de sânge, dar nu mai fu nevoie de acest lucru, căci se pomeniră cu pârgarii aşezării gonind în calea lor. Se închinară în faţa Domnitorului cu lacrimi de bucurie, şiroite pe obraji.

— Uzurpatorul a fugit cu boieri cu tot! Oraşul şi cetatea sunt slobode, Măria Ta. Cu greu am stăpânit norodul să n-o pornească încoace. Mitropolitul îi trimite Măriei Tale binecuvântarea sa. Prin gura noastră grăieşte şi preacucernicul Paisie. Zice că a trimis câţiva jupani în urmărirea fugarilor, să afle încotro se îndreaptă, unde vor să se ferece. Olăcarii porniră spre mânăstirea Struglea, la mărita doamna Ana, cate acum poartă schima monahală de Calinchia, să-i ducă veste de bucurie şi tihnă. Acolo stă ascunsă în plâns şi rugăciune slăvită şi evlavioasa mamă a Măriei Tale.

Ochii negri se înceţoşau. Picurau peste inima lui balsam aceste veşti prielnice, alungând amărăciunile, durerea, ascunse atâta vreme. Bucuria trebuia stăpânită şi ea, dacă dorea să-i rămână mintea limpede.

— Ocârmuirea Măriei Tale o doreşte, fără oprelişte, întreaga ţară, din Banatul Severinului şi până la marea cea mare! Nici crezut-am că n-ai domnit în ăşti ani vitregi! Că a ocrotit, Măria Ta, neclintit, fruntariile ţării! Mai presus de tron ai pus liniştea şi slobozenia norodului! Măriţii Basarabi nu s-au zvârcolit în mormintele lor. Braţul şi cugetul Măriei Tale au fost pavăză faptelor de faimă ale acestor străluciţi şi slăviţi cavaleri!

— Să ia aminle Ildârâmul! Dacă dezbinarea pizmaşă ce o întâlni pretutindmea i-a fost prilej de biruinţă, aici, la noi, se va poticni şi de acum, căci fiece om din astă ţară e o cărămidă cu care Măria Ta va ridica stavila cea potrivnică cotropirii!

O blândă toamnă îmbrăţişa muncelele. Semăna aidoma ziua sosirii la Argeş cu a plecării. Ca văpăile focului fluturau mantiile codrului lăsat în urmă. Luminişurile le prăfuia cu o pulbere de aur molâia rază strecurată printre copaci. Răsunau tălăngi undeva în poiene. Un fluier doinea turmelor a jale.

Mai stăruia în inima Domnitorului tânguirea ciobanului, când izbucni triumfător sunetul trâmbiţelor, bubuitul tobelor, ca o odă a bucuriei. Târgul, cetatea năvălea în întâmpinarea sa cu strigate înflăcărate; avântul mulţimii era nemărginit şi nu încetă cât străbătu Mircea drumul spre cetate, spre Curtea Domnească, în fruntea oştirii, înconjurat de prieteni, de mitropolitul Kyr Antim, venit în întâmpinarea sa, de credincioşii vasali, preoţii bisericilor, călugări, dregători.

Uscat şi gârbovit de griji, căit şi îndurerat în aceşti ani de pribegie ai iubitului său stăpân, gândind că pricina ticăloasei hiclenii era însăşi nesocotinţa sa, călugărul Paisie întinse mâinile sale osoase, tremurătoare spre binecuvântarea celuii sosit.

— De acum pot să m-aşez liniştit în mormânt, Măria Ta, căci zăriră ochii mei orbiţi de suferinţă slăvita faţă a celui mai înţelept Basarab! N-am avut decât o mângâiere în acest răstimp: credinţa ce ţi-o purta cu ardoare cavalerul acela neasemuit, Nan Udobă.

— Mai avem multe de înfăptuit, preaeucernice, înainte de a căuta pacea mormintelor! Iar pentru aceasta, Domnia mea are nevoie de sfatul fiecăruia, bătrân sau tânăr.

Dangătele clopotelor acoperiră vorbele sale. Domnitorul tresări. Clopotul capelei domneşti pornise cel dintâi, urmat de al Mitropoliei şi de al Sânnicoarei. Ghici cine se afla în clopotniţa Bisericii Domneşti şi se înveseli. Oşteanul Stanciu se preschimbase din nou în clopotar domnesc. Sminteala bănuită de atâţia boieri nu-l schimbase şi el se reîntorsese la firea-i de mai înainte, când trăia Costea şi el era un bărbat voios, bun de povestiri şi de încropit cimilituri.

— Să mergem mai întâi la Mitropolie! Le strigă Mircea curtenilor.

Porniră într-acolo, în frunte cu Kyr Antim, vlădica, urmaţi de toată suflarea.

Oştirea voievodului Ştibor, împreună cu a banului Ştefan de Losoncz, porni din Argeş la o săptămână, însoţită de o parte din oastea munteană, în frunte cu marele spătar, spre a lovi cetatea Dâmboviţa, unde se refugiase uzurpatorul. Printre cavaleri se aflau Nan Udobă, Şerban, Călin, Milcul Voicu Dănişor, care primiseră poruncă să treacă munţii după prinderea hiclenilor şi să întoarcă la Argeş familia Domnitorului.

— Un prilej bun pentru cei care au petrecut vremea în cetatea Făgăraşului cu mine, să revadă pe cei dragi, surâse Mircea, pironindu-l pe boierul Şerban care roşi ca o fecioară.

Aşezată pe un loc înalt, în olatul Rucărului, cetatea Dâmboviţei era greu de cucerit, dacă pârcălabul adunase acolo, din vreme, arme, hrană şi apă, de aceea stăruise Domnitorul ca voievodul Ştibor să primească în rândurile oştirii sale şi viteji munteni. Unul dintre aceştia era şi pârcălabul cetăţii Câmpulung, care avea să li se alăture la trecerea prin acel oraş.

— Cetatea ne e în drum, nu facem vreun ocol, ca să ajungem la Braşov, îi vorbi Ştibor deschis, mulţumit că îi încredinţa lui însărcinarea de a scăpa Ţara Românească de uzurpator.

Curtenii întrebară ce soarta îl aştepta pe ticălos.

— Domniile voastre ce spuneţi? Îi ispiti Domnitorul.

— Securea! Rostiră într-un glas.

— Şi pentru uneltitori?

— La fel! Strigă logofătul Baldovin.

Mircea îşi netezea barba.

— Domnia mea a socotit altfel… se lăsă o tăcere plină de aşteptare. A fost Vlad Domn al acestei ţări? Sau numai al unor dregători, rob lor şi tronului pe care se aşeza împodobit în straie scumpe, încărcat de nestemate?

— Al dregătorilor hicleni, Măria Ta!

— A vegheat cetăţile noastre, olaturile, sau le-a pus mezat otomanilor: Dobrogea, Dârstorul, Tumu?

— Cu păgânul s-a însoţit şi împotriva ţării şi a norodului a lucrat!

— Apăi, boieri ai domniei mele, glia strămoşească nu-i vrea pe hicleni! Nici morţi, nici vii! Am hotărât, de aceea, împreuna cu măritul şi credinciosul nostru prieten Ştibor, să-i dăm uzurpatorului pedeapsa cuvenită; la fel slujitorilor săi. Poate că domniile voastre au băgat de seamă că nu m-am aşezat pe tronul acestei Cetăţi de Scaun?

— Ba da şi nici că am zărit pe undeva scaunul basarabesc! Strigă mirat logofătul Baldovin.

Domnitorul surâse.

— Un dulgher ciopleşte în locul vulturului cu două capete stema slăvită a Cetăţii Argeş şi a Ţării Româneşti, o năpârcă… Tronul cu lighioana aceea va lua drumul spre închisorile Transilvaniei.

Îl ascultară din ce în ce mai uimiţi.

— Pe el se va aşeza în fiece zi, până la moarte, slujit de curteni, cel care un scaun a râvnit şi prin muşcătură otrăvită l-a dobândit! Iar hiclenii i se vor închina alesului, până vor închide ochii!

— Îi vom străjui bine, nu vă temeţi! Râse Ştibor. Alaiul acesta de ocară se va întregi cu alţi curteni în temniţa care îi aşteaptă, de soiul tâlharilor Bratei şi Subaş.

— De la Câmpulung va sosi curând tronul Marelui Basarab. A stat până acum acoperit cu o bucată de pluş negru. Îl vom descoperi. N-a fost pângărit de mâna hicleanului. Acvila Câmpulungului, scutul Basarabilor, precum şi stema Argeşului [16] ne vor fi îndemn, mereu, a ne strădui spre binele ţării. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Mişcaţi de vorbele sale, se ridicară cu toţii. Izbucniră urale. Mai la urmă se auzi glasul puternic, limpede, al lui Nan Udobă, repetând nişte vorbe pe care cu doi ani în urmă, într-o noapte cumplită, le rostise slăvita sa mamă: „Trăiască Domnitorul Mircea, înţelept ca un bătrân!”

— Grija noastră de acum e să stăruim în dorinţa de a vedea alcătuită Oastea cea Mare. Câtă vreme Ildârâm are în mână Tumu, nici cea mai pufoasă pernă nu va izbuti să odihnească capul domniei mele!

Le vorbi de minunatul loc din vadul Dunării, strâmt şi dăruit cu un ostrov, unde va zidi o nouă cetate de apărare, la miazăzi, Giurgiu.

— Şi spre Brăila o să mai ridicăm o cetate. Ne va fi de folos pentru a opri zelul acelor domnitori moldoveni ce cu ochi sănătoşi vor avea văzul orb pentru slava Moldovei precum Ştefan Muşat! Forum Novum se va chema, adică Cetate Nouă, până când mulţimea de acolo îi va găsi alt nume, cum se obişnuieşte de la obârşia acestui neam. Aşa făcură din Campolongo, Câmpulung, din Castrul Argiş, Castrul lui Negru-Vodă şi din Radu I, Cavalerul Negru. Cum vor face şi din Mircea…

Se opri să râdă.

— Ei, boierilor, norodul când îţi lipeşte porecla n-o mai şterge nici Cel de Sus, darmite vreun grămătic binevoitor!

— Aşa e, Măria Ta! Ticăloasa rubedenie a Basarabilor, Vlad, pomenit va fi, zic eu, cu hiclenia atârnată de numele ce l-a primit la botez: uzurpatorul!

Oştirea munteană nu întârzie multă vreme în olatul Rucărului, căci cetatea Dâmboviţa, lovită de Ştibor, nu aşteptă să fie ruinată din pricina puţinilor fugari aciuiaţi acolo. Vlad le împuiase urechile oştenilor ce o apărau, în frunte cu pârcălabul, cum că Mircea fusese ucis la Nicopole, iar sultanul împingea cutezanţa până acolo încât să dorească şi cuprinderea Ţării Româneşti, lucru ce-i făcuse pe el şi dregători să se refugieze spre miazănoapte, unde aşteptau sprijin moldovean şi polon. În loc de oştiri de ale panilor şi hatmanilor, pârcălabul văzu cu surprindere că se aşezau pentru a lovi cetatea munteni şi unguri, saşi şi români transilvăneni, veniţi din miazăzi. Porunca uzurpatorului suna aspră: apărare până la ultimul oştean! Dregătorii lui nu se dezlipeau de lângă căpeteniile cetăţii, îmbărbătându-le, amintindu-le de faima biruinţei pârcălabului Dragomir. Prima solie trimisă de Ştibor nu fu primită de Vlad, să nu fie dată în vileag ţesătura înşelăciunii, de aceea cetatea fu lovită necruţător. La căderea nopţii lupta continua. Ştibor făcu un plan de învăluire, apoi trimise, spre dimineaţă, o altă solie, cu Nan Udobă în frunte, la cererea acestuia. Pârcălabul îl recunoscu de departe şi nu se dumirea de ce nu mai era în slujba lui Vlad. Dete poruncă să fie lăsată solia să-şi spună cuvântul. De astă dată nu se împotrivi nici uzurpatorul, nădăjduind că va izbuti să-l pedepsească pe hiclean. Pârcălabul se lămuri iute cum stăteau lucrurile, de la întâiele cuvinte rostite de Nan Udobă.

— Nu se cade, boierule, a-i adăposti în cetatea Dâmboviţei pe vrăjmaşii Domnitorului Mircea! Dacă domnia ta nu vrea să împărtăşească soarta acestor vânduţi către Ildârâm, îndeplineşte porunca împuternicitului Măriei Sale, voievodul Ştibor al Transilvaniei să-i predai pe fugari! Nu-i aşteaptă nici caznă, nici tăierea capetelor, cum li s-ar cuveni, ci pribegia. La vrerea lui Mireea, Sfatul Ţării a hotărât şi el aşa. Pământul străbun nu-i vrea pe hicleni nici morţi, nici vii!

— Tâlharule! Se repezi uzurpatorul vânăt de furie, cu sabia scoasă. Ai prădat visteria! Şarpe încălzit la sânul meu! Prefăcutule! Hiară! Cum mi-ai întors binele?

Boierul Şerban sărise sprinten în întâmpinarea lui şi-l silea cu spada să se tragă înapoi. Dar teama să nu li se asprească pedeapsa pe care o credeau neînsemnată îi făcu pe boierii lui Vlad să-l înşface de câte un braţ. Se zbătea hicleanul ca un smintit în braţele lor, aruncând blesteme.

Nan Udobă se mulţumi să râdă. Râdea din inimă şi hohotele sale făceau să răsune cetatea, acum prea goală.

SFÂRŞIT

[1] Alt inel al lui Nan Udobă, găsit în mormântul său (7). Descris după ilustraţia publicată de B. M. I. – 1923 – (Iorga, Pârvan).

[2] Nobilimea poloneză.

[3] Scrisoarea lui Sigismund către regele Franţei cuprinde aceste cuvinte; vezi şi „Scrisoarea a III-a” de M. Eminescu.

[4] Hrisoavele Coziei (din).

[5] Traducerea din latină. Redat după D. C. Arion: „Hrisoavele lui M. C. B. 1386-1418”.

[6] Hrisoavele Coziei; hrisoavele Tismanei.

[7] Monede de aur bizantine.

[8] Curteni în costume ostăşeşti.

[9] „toi” sau „temei” – corpul principal dintr-o oaste. În cumană=tovărăşie.

[10] Breaslă.

[11] Aşa sunt descrişi de cronicile vremii.

[12] I. Neagoe (O cronică bulgară) în lucrarea sa „Mircea cel Bătrân”, Ed. Ştiinţifica, 1965, Bucureşti.

[13] Redute, tranşee. Tradus din polonă (vezi şi Dicţ. L. Rom. Moderne).

[14] I. Neagoe: „Mircea cel Bătrân” (O cronică bulgară) cu menţiunea „Un martor ocular al episodului”.

[15] Cetatea Giurgiu.

[16] Stemele: Câmpulungului; Basarabilor; Argeşului