Capitolul XII. Încrîncenarea a două oşti felurite

Moto: „Era pe Dunăre o aşa mulţime de bărci şi corăbii, încât nu se mai zărea apa…” [12]

Pe când cruciaţii părăseau Timişoara, ca să se îmbarce pe Dunăre, la Orşova, Mircea şi Ştibor se pregăteau de zor să pătrundă tot spre fluviu, dar pe drumul cel mai drept, prin Ţara Românească, să-l întâlnească pe Sigismund de Luxemburg la Tumu, unde garnizoana maghiară se mai afla la postul său, nestingherită de vreun atac turc ori muntean.

De câtăva vreme nu se mai vedeau prin cetate nici jupan Şerban, nici oştenii Bărbat şi Stanciu clopotarul. Nicolae de Ludaş n-avea răspuns la iscodirile fiicei sale Anca, întrucât logofătul Baldovin nu ştia ce însărcinare le-a dat Măria Sa; pârcălabul la fel. La îndemnul jupâniţei, Licsandra ispiti străjile. De la un oştean află că ieşiseră toţi trei din cetate, în straie ţărăneşti, când se împreuna noaptea cu ziua. Fetele suspinau întristate. Purtarea lor ciudată le mira. Cei doi tineri lăsaseră să le crească barba, mustăţile, încât aproape să nu-i mai recunoşti. Din pricina sfiiciunii, întrebările rămâneau nerostite; privirea lor era ocolită.

— De astă dată, Măria Ta n-o să se mai împotrivească sfatului ce îl dau, de a-l lovi pe uzurpator, grăi Ştibor în adunarea ce se ţinu cu două zile înainte de a coborî munţii, la care luară parte cavalerii munteni, transilvani şi cei din oştirea feudalului Losoncz. Avem nevoie de oastea valahă.

— Măria Ta, braţul meu e gata să doboare hiara! Strigă logofătul Baldovin. Destulă vreme spurcă dosul lui scaunul de domnie al marilor Basarabi! Cât despre Nan Udobă, să mi-l lăsaţi mie!

Domnitorul ocoli vorbele din urmă ale dregătorului.

— Tronul Basarabilor, după câte ştim, se găseşte la Câmpulung, aprigule boier. Nu, nu, oastea noastră nu se va împărţi. Împotriva otomanilor să ne îndreptăm mai întâi.

Îi căută privirea prietenului Ştibor.

— La întoarcere, însă, ai să duci pradă bună…

Înainte de a fi pusă în mişcare oştirea, o solie aduse veşti îmbucurătoare de la rege. În 13 august cruciaţii, cam 100000 creştini – 60000 cavaleri şi 40000 pedeştri ajunseseră la Orşova. După patru zile, în 17, Dunărea fusese trecută în acel loc, pe malul drept. „Popasul l-am făcut la Vidin, unde n-am întâlnlt nici o împotrivire, porţile cetăţii fiindu-ne deschise cu mare bucune de ţarul Straţimir, ruda Domniei Tale…” Mai departe, Sigismund scria că s-au îndreptat împreună cu acesta spre Rahova, „pe care am lovit-o şi am luat-o în stăpânirea noastră” şi că înaintau spre Nicopolul-Mare, „De aceea, Domnia Ta şi preacredinciosul nostru vasal, voievodul Ştibor, grăbiţi-vă a ne ajunge…”

În cetate sosi şi o altă veste, dar de aceasta nu luă cunoştinţă decât Domnitorul Mircea. La ultimul ospăţ dat de el în cetatea Făgăraş, se ivi pe neaşteptate jupan Şerban, spre bucuria fiicei lui Ludăş. Obrazul lui, scăpat de stuful bărbii şi al mustăţii, părea şi mai tânăr. Despre Bărbat şi clopotar pretindea că nu are habar, dar surâsul, voioşia îl dădeau de gol. Licsandra se mulţumi cu vorbele ce i le adresă Doamna Mara:

— Ştiu doar atât, că sunt sănătoşi amândoi. Mai mult nu i-am putut smulge jupanului.

Trecură munţii, ţinând malul drept al Oltului, ocolind stavila ce o făcea Cozia. Din dreptul Câinenilor trecură pe stânga şi merseră tot pe partea aceea împădurită până la Călimăneşti, părăsind malul jos al râului şi urcând pe culmea Titeşti; peste culmea aceea, înaintând mereu, ocolind pripoarele până către Frunţile Sălătrucului, lăsându-le în stânga – de unde ducea un drum spre Curtea de Scaun Argeş – o luară spre Poiana Spinului.

În inima Domnitorului se topea, ca încălzit la o flacără, un boţ de ceară şi căldura aceea îi cuprindea pe încetul tot trupul. Cutreierase de copil părţile acestea neasemuite ale Ţării Basarabilor – Basarabina zemlje, cum o numeau neamurile slave de la sudul Dunării – însoţindu-i călare pe glorioşii săi înaintaşi, sau tovarăş al vânătorilor domneşti la lupta dreaptă cu ursul, răpus numai dacă era ţintit chiar în inimă, la aşezarea capcanelor pentru celelalte jivine, la săgetarea cocoşului de munte, cântător în dârdora dragostei. Mireasma codrilor parcă era alta. Susurul firicelelor de apă dureros de dulce, ciripitul păsărilor cereşti mai voios ca oriunde.

— Să nu ne lăsăm spre Topolog! Porunci, tresărind ca dintr-o visare şi trecu în fruntea oastei, să-i îndrume calea, spre nemulţumirea curtenilor săi, temători de vreo încolţire a hicleanului. Îndepărtându-se de vijelioasa apă a Topologului, povârnită chiar de sub pâlcul Negoiului, apucară pe o cale de poieni loviştene şi ajunseră aproape spre Olt, la Scăueni, într-un drum de care ce prin Valea Danului lega Curtea Domnească din Argeş cu Cozia.

— Ori Vlad n-a aflat încă de venirea noastră, ori s-a ascuns în gaură de şarpe! De mirare că nu îndrăzneşte celălalt hiclean… Rosti boierul Baldovin şi gura lui avu o strâmbătură de parcă şi-ar fi pişcat limba.

Unda unui surâs lumină chipul Domnitorului.

— Cât de puţină cuminţenie ar avea, tot ar socoti că pe aceste meleaguri nu e nimerit să ne lovească. Încolţeşti vrăjmaşul unde nu se aşteaptă că ai s-o faci, îi răspunse senin.

Deodată se iscă, dinspre păduri, chemarea îndepărtată a unui corn de vânătoare. Domnitorul struni sireapul, cătând lung într-acolo. Se apropiară de el voievodul Ştibor şi banul Losoncz, uşor nedumeriţi. Din nou răsună cornul. Unduirile lui molcome, prelung, învăluitoare atraseră atenţia întregii oşti. Câţiva curteni galopară către căpetenii. Se desprinse din cea a lui şi jupan Şerban, însoţit de un trâmbiţaş. Cornul chemă iarăşi. Părea mai aproape.

— Măria Ta, ce aşteptăm? Se nelinişti boierul Baldovin.

Răsunetul unei trâmbiţe acoperi cuvintele sale. La un semn al Domnitorului, sutaşul galopă spre codru, urmat de oştean. Se opriră lângă hăţişurile de la poale. Trâmbiţaşul sună iar lung. Foşniră tufărişurile ca legănate de un vânt uşor. Suflă a doua oară, apoi după un scurt răgaz, a treia oară. Se stârniră atunci sumedenie de tropote, ca şi cum arborii s-ar fi preschimbat în călăreţi. Din spatele celor doi izbucniră poruncile aspre ale curtenilor către pâlcuri şi răsări ca o pădurice de lăstăriş, din mâinile ostaşilor: suliţe, lănci, săgeţi scânteind în soare.

Domnitorul îşi îndreplă sireapul către pădure, iscând strigăte de îngrijorare. Logofătul pomi în urma sa necăjit. Măria Sa avea de la o vreme prea multe ciudăţenii! Nici ceilalţi nu se dumireau ce are de gând, de ce nu da poruncă oastei sale să se aşeze pentru luptă. Jupan Şerban porni cu însoţitorul înapoi, se pironi în preajma boierului Baldovin.

Oastea nevăzută sosea în trapul bătut al cailor. Nici un glas de războinic, doar acel tropot răbufnit de copite, încetă deodată şi liniştea se aşternu grea. Toate privirile se încrâncenau într-acolo. Braţele încleştate pe arme aşteptau îndemnul sutaşilor, ca să le mânuiască. Se aflau la loc deschis, primejdios, pe când hiclenii erau ocrotiţi de copaci. Un glas înăbuşit ajunse până la ei; porunca aceea trecea din căpetenie în căpetenie, din ce în ce mai slabă, până pieri ca un ecou, undeva în afundul codrului.

— Se pregătesc să ne lovească! Strigă logofătul.

Domnitorul nu se întoarse spre el. Sta în şa, ca şi cum ar fi aşteptat să-i treacă pe dinainte o oaste biruitoare.

Se iviră la liziera pădurii câţiva călăreţi. Veneau în pasul cailor.

— Ne trimit o solie! Bolborosi logofătul.

Mircea clătină din cap uşor. Calul jupanului Şerban atinse cu botul pe al boierului Baldovin. De la o oarecare depărtare priveau şi ceilalaţi curteni – nobilii transilvăneni şi unguri – întrega oaste, aşteptând să vadă ce se întâmplă, gata în orice clipă să dea năvala la porunca maimarilor. Banul Loşoncz îi vorbi voievodului Ştibor încet:

— Măria Sa n-ar trebui să nesocotească puterea de luptă a oastei valahe. Atât eu, cât şi slăvitul Sigismund ne-am măsurat cu ea. Iscusinţa, dregătorii lui Vlad au însuşit-o tot de la Basarabi. Nu ştiu cine e sfetnicul uzurpatorului, dar povaţa sa i-a adus în trei rânduri izbânda asupra noastră.

— Mircea are un gând. Nu-l desluşesc, dar am încredere în judecatei lui înţeleaptă, răspunse celălalt.

Din grupul soliei se desprinse un singur călăreţ, împlătoşat, cu coiful pe cap, cavalerul se sălta uşor în, scări, atingând oblâncul şeii. Calul, ţinut strâns în frâu, îşi zbătea capul bălan, dat pe spate, cu botul trandafiriu larg deschis, sforăind întărâtat. Coama lui argintie flutura ca un fuior alb de borangic despletit, pieptănat.

— Calul Măriei Tale! Îndrăzneala hicleanului n-are margini. E chiar Nan Udobă! Urlă boierul Baldovin ca trăsnit.

Mâna Domnului Mircea arătă spre el ca pentru linişte, dar logofătul împunse calul fără milă cu călcâiele. Animalul se smulse într-un salt, necheză puternic şi-şi muştă zăbala. Jupan Şerban se nelinişti, aşteptând porunca ce nu venea. Ochii Domnitorului păreau că ard sub sprâncenele uşor încruntate. Calul cel alb întâmpină roibul ridicat pe două picioare, se învârti de câteva ori în loc şi zvâcni într-o parte. Logofătul goni prin golul rămas. Fu întâmpănat de alt călăreţ, rupt cu iuţeală din grupul rămas în aşteptare. Lancea logofătului făcu o spărtură mare în scutul acestuia şi rămase agăţata de el. Se răsuci cu sabia scoasă, îndemnând roibul spre cel ce-i aţinea calea.

— Luminăţia ta l-a mai osândit o dată şi s-a căit! Strigă spre el călăreţul, o namilă de bărbat. Stanciu rânjea cu gura lui largă cât a unui ţâşt. Către ei goni un alt călăreţ: „Să trăieşti, Luminăţia ta!” Bărbat surâdea cu toată faţa. Nădăjduind să-i ostoiască amărăciunea. Logofătul, uluit, îşi struni roibul cu atâta furie, încât acesta era să-l răstoarne. Mormăi cu bărbia în piept: „Măria Sa m-a pus la grea încercare!’

Ajuns în faţa lui Mircea, calul alb necheză, bătând copita. Cavalerul sări din spinarea lui şi se apropie de Domnitor. Nu mai găsea cuvintele pregătite de atâta vreme pentru clipa aceasta neasemuită. Înmărmuri la câţiva paşi.

— Să trăieşti, Măria Ta!

Privirea lui verde strălucea umedă din îngrădirea neagră a genelor, ca două luminişuri într-un desiş păduros.

Domnitorul ridică sabia încet, cu vârful în sus, pe lângă coif, într-o deplină tăcere. Când o aplecă, Nan Udobă lăsă calul slobod, se repezi şi-i atinse mâna dreaptă cu fruntea.

— Bine ai venit acasă, Mărite Doamne!

În glasul lui gâlgâia o bucurie atât de adâncă, încât se mărginea cu durerea.

— Bun găsit, năstruşnice boier! Spuse râzând Domnitorul, încercând să-şi ascundă prin aceste cuvinte tulburarea.

Calul alb se apropia încetişor, scuturând din cap. Mustăci hainele cavalerului, apoi veni şi îşi vârî botul în căuşul palmei stângi a Domnitorului.

— Măria Ta, ţi-am adus şi telegarul. În dregătoria de comis, încredinţată mie de uzurpator, m-am străduit să umplu grajdurile domneşti cu noi herghelii. Treaba aceasta sfârşită, păzii ca ochii din cap visteria ţării de lăcomia hielenilor şi a otomanilor. Înainte de a porni încoace, să te întâmpin, am golit-o. Argintii sunt la loc sigur. Din mânăstiri, stareţii au slobozit pe mulţi slujitori credincioşi Măriei Tale. Braţul lor va întări oastea ce o îndrumi.

Botul calului ieşi din căuşul mâinii şi se puse pe nechezat.

Mircea scoase de pe deget inelul Udobilor şi apucându-i cavalerului mâna i-l trecu pe inelar. Nan făcu gestul să-i înapoieze pe cel german, dar Domnitorul îl opri, rostind către el cuvintele întâiului Basarab, uşor schimbate:

— Îl meriţi. Credinţa domniei tale faţă de noi te-a îndemnat să ne slujeşti mergând pe o cale prea aspră. Din cele mai spinoase! Cei care te-au învinuit în faţa mea de netrebnicie, n-au decât să se căiască!

Mulţi dintre cei aflaţi acolo nu se dumireau de ceea ce se petrecea, necunoscându-l pe mândrul cavaler căruia Mircea îi dăruia toată bunăvoinţa sa.

În galopul cailor sosi întregul pâlc al boierilor ascunşi în pădure. Urale nesfârşite ţâşniră din piepturile lor. Mişcat, Domnitorul îi salută cu sabia ridicata, aşa cum făcuse şi cu Nan Udobă.

Logofătul Baldovin călărea agale, mohorât. La o oarecare depărtare se ţineau pe margini Bărbat şi clopotarul.

— Grea e osânda Măriei Tale! Îngăimă, năuc, Baldovin.

— A mea nu! Singur ţi-ai dat-o.

Nan Udobă merse către el, zicându-i:

— Osânda ce ai aruncat-o cu atâta uşurătate asupra unui Udobă, e şi mai grea, boierule!

— Cugetul mi-e curat, se burzului logofătul. Nu datorez credinţă decât Domnitorului meu! Capul domniei mele n-are gânduri întortocheate. El ştie una, braţul meu alta!

— Dacă sabia mea nu iese din teacă la vederea Domniei tale, e pentru un lucru ce mi-a fost de folos în greaua sarcină ce mi-am luat-o: uzurpatorul a crezut toată vremea că ura ce-i port logofătului Baldovin m-a îndemnat să-l slujesc. Se întoarse iute către Domnitor. Măria Ta, oastea trebuie scoasă din codru. La ceasul acesta uzurpatorul a aflat, desigur, tot. Nu teama mă iuţeşte, dar o hărţuială din partea lui ne-ar stânjeni coborâşul spre Dunăre. Garnizoana maghiară de la Tumu a fost încunoştiinţată de sosirea Măriei Tale şi a Luminăţiilor lor…

Calul alb mustăci din nou în vestmintele sale, îşi ascunse botul în mâneca hainei, hihonind uşurel.

— Ia-l! E al domniei tale de acum. Năzdrăvanul pe care-l călăresc e un dar crăiesc şi nu s-ar cădea să-l supăr pe Sigismund.

Corpul de oaste, condus de căpeteniile muntene, rămase mai departe în frunte, străbătând locuri pustii de aşezări omeneşti şi branişti. Celălalt, însoţit de voievodul Ştibor, venea pe urmele sale, la o oarecare depărtare, să amăgească vrăjmaşul, de s-ar ivi cumva şi să dea iureş în împrejurarea că ar lovi pe cel din faţă.

Mircea trecuse de mult pădurea Cotmeana şi ajunsese din nou în preajma Oltului, fără să întâmpine vreo greutate. La un loc prielnic dete poruncă de popas, să aştepte oastea lui Ştibor, rămasă prea în urmă. Cum vremea trecea, fără ca aceasta să se ivească, Nan Udobă plecă cu Milcul Dănişor şi cu jupanul Şerban, însoţiţi de Bărbat şi de Stanciu clopotarul – care se ţinea după el ca o umbră – să vadă dacă nu au rătăcit cumva drumul. Domnitorul socotea necăjit multele zile şi nopţi care trecuseră de la plecarea din Făgăraş, neştiind dacă Sigismund nu-şi pierduse răbdarea aşteptându-l.

Se lăsa scara. Oştirea transilvană nu mai sosea. Cei trimişi s-o îndrume spre tabăra de popas pieriseră şi ei. Mircea ghici ce se întâmplase. Curtenii, chemaţi să-i primească porunca, o strigară mai departe oştenilor care se pregăteau să se ospăteze: se întorceau pe drumul venit, să sară în ajutorul voievodului Ştibor.

Porniră. Se auzea, dinspre miazănoapte, tropot de cai. Nu trecu mult şi se ivi o ceată întreagă de călăreţi, cu Ştefan Losoncz năclăit de sânge.

— Nu sunt atins greu, gemu acesta, cuprins de braţele Domnitorului. Vin şi ceilalţi, Ştibor s-a luptat cu uzurpatorul, i-a frânt sabia, l-a spintecat… Udobă a sosit la vreme. Îl încolţiseră dregătorii. Omul acela, uriaşul, a doborât câţiva, dar alţii s-au năpustit şi ni l-au luat pe prins, pe Vlad… Era în mâna mea, zbiera înspăimântat, totuna de sânge. Pe mine m-au străpuns în picior; spurcăciunea aceea m-a mânjit aşa şi vreau să lepăd de pe obrazul meu cât mai iute miasma de hiclean…

Sosi şi grosul oştirii. Răniţii erau purtaţi pe tărgi întocmite din crengi, alţii, loviţi mai uşor, pe spatele cailor.

— O, cât aş fi vrut să mă iau pe urmele lor! Strigă Ştibor necăjit, ridicând braţele. Ţara Românească ar fi acum slobodă, restul oştirii în slujba noastră. Dar cunoşteam dorinţa domniei tale şi mânia regelui, de nu vom ajunge la vreme.

— Unde e Nan Udobă?

— Încearcă, mai încearcă să-l prindă viu sau mort.

— Ce greşeală! Şi-ar putea pierde domnia lui viaţa!

— Cu vitejii aceia alături, nu s-ar teme nici cel mai slăbănog cavaler, darmite acest leu, Udobă!

— Să dăm semnalul de pornire, răniţii au nevoie de îngrijiri. Tabăra noastră e aşezată în loc bun; vom rămâne acolo până vor fi în stare să meargă toţi.

În plină noapte se reîntoarseră şi ceilalţi. Nobilul Călin, din Scareiul Făgăraşului, străjuia cortul Domnitorului. Merse spre Nan Udobă să afle ce veste aducea.

— Măria Sa abia s-a culcat. Era îngrijorat pentru viaţa domniei tale şi a celorlalţi.

— După cum vezi, nu ne-a luat-o nimeni, dar nici noi n-am izbutit să-i ajungem din urmă, atât de năprasnic goneau, râse încet cavalerul.

Jupan Şerban avea palma stângă zdrenţuită de tăietura unei săbii. Bărbat sângera şi el la un braţ. Clopotarul aduse un pumn de sare şi le presără rănile. Scrâşniri din dinţi, dar nu scoaseră un vaiet, să nu-i trezească pe cei adormiţi în pacea nopţii.

Cerul, deasupră-le, îi cuprindea ca într-un cort uriaş, luminat de facle.

Oastea lui Mircea o ajunse pe a cruciaţilor abia la Nicopole, unde îşi aşezaseră uriaşa tabără. Regele îi întâmpină pe voievozi vesel, sigur de izbândă.

— Nici nu cred că Baiazid va îndrăzni să ne lovească, aşa că vom merge noi de aici să-l căutăm unde s-a ascuns.

Vorbele sale nu fură pe placul prietenilor. Ascunzişul sultanului însemna capcană, nu fugă sau teamă, cum îşi închipuiau toţi cavalerii apuseni.

— Să fim cu ochii în patru, îi şopti Mircea prietenului Ştibor.

Tabăra nu semăna de loc cu una militară şi mai puţin cu una de război, ci era o întindere presărată cu şopruri de ospăţuri şi petreceri, corturi de desfrâu, căruţe învălmăşite, grajduri de cai. Niciunde vreun şanţ de apărare, vreo colibă de adăpost pentru străji şi oşteni, vreun turn din lemn pentru supravegherea împrejurimilor. Când, la îndemnul lui Mircea, Sigismund încercă să pună orânduială şi chibzuială în tabără, stârni certuri între cruciaţi: cei care erau gata să asculte povaţa regelui – burgravul de Numberg, seniorii germani şi englezi – se aleseră cu batjocuri din partea ducelui de Burgundia şi a curtenilor săi, care îi învinui că sunt nişte fricoşi. Fălos din cale-afară, având sub ascultarea sa şase mii de burgunzi, nu-i cădeau bine poruncile craiului unguresc, mai ales că pusese la cale o mare serbare, cu ghiftuială, dănţuială şi muieri, chiar pe locul unde glăsuia Sigismund să fie ridicate baştele [13].

Curtenii Domnitorului se trăseseră către o margine a taberei, orânduind apărarea oastei. Supărat pe harababura ce domnea pretutindeni, petrecerea fiind în toi, Sigismund dete poruncă să-i fie mutat cortul lângă al lui Mircea.

Boierul Manea prinse un osmanlâu care da târcoale prin împrejurimi. Ameninţat cu uciderea, dezvălui că Baiazid trimisese un hatişerif către căpeteniile paşalâcurilor şi că oştirile acestora se şi puseseră în mişcare. Mai mult nu scoaseră de la el: unde se ascundea sultanul, încotro se îndreptau paşalele. Cam ce treabă i se încredinţase lui nu era greu de ghicit.

Dându-şi seama de primejdie, regele înfricoşă tabăra: Baiazid se afla pe aproape! Storşi de valgă din pricina băuturii, burgunzii hohoteau neîncrezători. Auzi, să fie gata de luptă! Restul cavalerilor se încâlceau zăpăciţi.

Neorânduiala în care se făceau pregătirile îl puse pe gânduri pe Mircea. Răsunau certuri şi sudalme. Lăsă forfota aceea smintită şi luând cu sine o mie dintre cei mai destoinici călăreţi, plecă să cerceteze împrejurimile.

Veştile aduse îl neliniştiră pe rege. Paşalele îşi aşezaseră ienicerii şi spahii pe platoul cetăţii. Sultanul nu se găsea acolo, ci pesemne undeva pe aproape, în apărarea celor de sus.

— Platoul putea să fie în mâinile noastre, rosti cu amărăciune Mircea, necăjit în acelaşi timp că se plecase voinţei seniorilor apuseni şi nu întreprinsese nimic singur, de mai înainte…

Moto: „Ce milă ne era să vedem atâţia cavaleri în gura de lup a duşmanului!” [14]

Un sfat de război avu loc în tabără înainte de a începe lupta. Sigismund îi rugă pe seniori să-şi spună cuvântul, vestindu-i că-l păstra pe al său la urmă. Cum nu se hotăra nimeni să înceapă, Mircea ceru îngăduinţa ca, în loc de a zăbovi în tabără, să plece cu corpul său de oaste să lovească cel dintâi pe otomanii de lângă cetate.

— Ce zice? Se repezi ducele Burgundiei, mergând spre rege. Când află, se mânie, apoi prins de un gând, se aşeză pe hohotit.

— Cinstea aceasta se cade cavalerilor burgunzi şi francezi! N-am cutreierat atâtea ducate şi regate ca să îngăduim unui principe dunărean să culeagă laurii biruinţei în locul nostru! Dacă n-aveaţi nevoie de spada noastră la ce ne-aţi poftit?

— Nu-l înţelege greşit pe credinciosul nostru prieten şi aliat, şovăi regele, domnia sa ne-a cerut îngăduinţa numai pentru faptul că se pricepe ca nimeni altul să lupte cu turcii.

— Despre asta ne-ai mai vorbit şi pare-mi-se ne-ai şi scris, dete dintr-o mână ducele. Dacă nu plec cel danţai din tabără, nici nu mă mai umesc!

Lancaster mormăi înciudat, germanii se ridicară şi ei supăraţi. Francezii trecură de partea burgundului. Regele dete din cap descumpănit.

— Nu e vremea de tocmeală, de certuri, iluştri cavaleri. Primiţi să plece ducele Burgundiei? Îl vom urma îndeaproape.

Vorbele sale stârniră freamăt. Strigăte se învălmăşiră. Se băteau cap în cap. Îndemnurile nu erau ieşite dintr-o cumpănire înţeleaptă, spre folosul izbânzii obşteşti, pentru care veniseră la Dunăre. Regele îşi pierdu răbdarea.

— Ba urma-urmei căpetenia luminăţiilor voastre sunt eu! M-aţi ales de bună voie şi mi s-ar cădea întâietatea! A mai rămas să ne încăieram între noi, spre ruşinea întregii Europe! Ajunge atâta sfadă! Însufleţirea se cuvine a o dărui ţelului pentru care ne aflăm aici!

Le cuvântă multă vreme în felul acesta. Deşi nu se lăsau convinşi, nu se mai îmbiară a-i răspunde, încât rămase să plece la atac mai întâi cavaleria burgundă, ajutată de cea franceză, cum hotărî regele. Întreaga tabără fu pusă pe picior de război. Ducele Burgundiei îşi înflăcăra cavalerii, amintindu-le de isprăvile străbunilor, făgăduindu-le prăzi îmbelşugate, o reîntoarcere triumfală acasă. „Ce n-au fost în stare prinţişorii aceştia dunăreni, ne e dat nouă să înfăptuim! Ildârâmul n-o să vadă niciodată Roma, dar Burgundia da, căci îi vom duce prinşi în ducatul nostru.” Urletele celor şase mii îi acoperiră vorbele.

Cu aceleaşi urlete, în galopul cailor, aveau să pornească atacul. Năvala cavalerilor împlătoşaţi – burgunzi şi francezi – sparseră primul stăvilar format de spahii; şi al doilea se prăbuşi măcelărit sau se trase în lături. Cei răniţi îşi viermuiau trupurile cu ale cailor, în vaiete şi rugi către Alah. Al treilea val, deşi se lupta cu înverşunare, fu de asemenea înlăturat, dar atacul începu să se împotmolească; după ce le ţineau piept, spahiii se trăgeau înapoi, galopau pe caii lor iuţi către margini, lăsându-i pe greoii cavaleri să se repeadă prin golurile rămase. După ce îi hărţuiră astfel, silindu-i să se răsucească, după cum le era voia, ca să le sleiască puterile, se prefăcură a fugi înfricoşaţi. Revenindu-şi din zăpăceală, cavaleria burgundă porni pe urmele turcilor.

Se deschidea un câmp larg. Departe se zărea ca o turmă învăluită în pulbere: o altă oştire otomană. Cavaleria burgundă se azvârli într-acolo cu strigăte de izbândă, părăsindu-i pe spahiii urmăriţi.

Cu Mircea alături, Sigismund urmărea lupta de pe înălţimea cucerită. Oştirile lor primeau ultimele îndrumări de la voievodul Ştibor şi de la banul Losoncz. Văzură uimiţi cum călăreţii cădeau rânduri, rânduri, cu cai cu tot, deşi nu aveau în faţă nici măcar un oştean turc; zbieretele lor se amestecau cu nechezatul cailor, apoi se prăbuşiră unii peste alţii, încât înaintarea fu zăgăzuită de o stavilă nevăzută. Şovăind de pe lături, spahiii şi ienicerii potopiră cavalerimea apuseană, câtă nu căzuse la pământ, rămânând ca împotmolită.

— Ce să fie? Strigă regele.

— O capcană, rosti Mircea îngrijorat. Câmpul e presărat cu pari ascuţiţi. O viclenie de-a lui Baiazid!

N-avu vreme să-l lămurească deplin, căci măcelul începuse. Goniră spre oştire.

Galopau să le vină celor încercuiţi în ajutor, urmaţi de pedestrime. Treziţi cu otomanii asupră-le, cavalerii luptau vitejeşte, să-şi scape viaţa, corp la corp. Caii, însângeraţi, săltau peste pari, goneau dincolo de câmpul acela ca sălbăticiţi.

Sosiţi aproape, Sigismund şi Mircea fură nevoiţi să dea înapoi. De unde răsărise oştirea aceea numeroasă în frunte cu însuşi Baiazid? Le tăia calea. Burgunzii şi francezii erau pierduţi. Încercară o hărţuire, în vreme ce cavalerii germani şi englezi izbeau marginile conduse de paşale. Ştibor se avântă spre o aripă din oastea Ildârâmului, fără a o putea zdrobi. Se retrase la vreme, să nu fie împresurat. Losoncz lovi corpul de oaste al sârbului Ştefan Lazarovici, vasalul şi totodată cumnatul sultanului, dar n-avu mai mult noroc. Ce uşoară gonea încolo şi încoace cavalerimea turcă! Ce iute se mişcau ienicerii! Căzură mulţi oşteni ucişi, alţii fură luaţi prinşi.

— De plumb parcă ar fi ai noştri! Strigă regele mâniat.

— Nu mai e nici o scăpare, lupta e zadarnica, rosti osânda Mircea, cu inima grea de durere.

Curtenii îl înconjurară pe rege, să-l apere, îi cerură să dea poruncă de retragere cât mai era vreme.

— Ar fi o nebunie să ne băgăm în gura lupului, strigă ducele de Lancaster. Burgundul şi-a dus cavalerii la pieire. Poftim ce s-a ales de făloşenia lui!

Sosit lângă Mircea, Ştibor îl îndemnă de asemenea să se retragă. Regele întreba de palantinul de Ungaria, pe care nu-l zărea nicăieri. Hermann de Cilly şi castelanul Hanns de Nuremberg stăruiau ca Sigismund să părăsească câmpul de bătaie.

— Repede la Dunărei strigă burgravul Frederic. Să apucăm să ne îmbarcam pe corăbii! Leinhart Richarthinger ce mai aştepţi?

— Nu-l găsesc pe Schfltberger…

Dinspre câmpul de luptă goneau către ei cei scăpaţi din măcel. Se înserase între timp, astfel că, ajutaţi de întunericul ce se lăsa, rămăşiţa oştirilor o apucă spre Dunăre. Mircea şi Ştibor îl sfătuiră pe rege să treacă fluviul împreună cu ei în Ţara Românească.

— Măria Ta o să ajungă la Buda prin Transilvania.

Sigismund te arătă temător de o capcană a uzurpatorului.

— Ne va tăia cu siguranţă calea! Mai bine pe Dunăre.

Cavalerii care îl însoţeau fură de aceeaşi părere, astfel că se despărţiră, corabia regelui apucând-o către Marea Neagră:

Cei scăpaţi din încercuire îşi reveneau cu greu din spaimă. Ducele Burgundiei, palatinul Ungariei, seniori din Franţa şi din Germania căzuseră în mâna lui Baiazid.

— Nu mă îndoiesc că o să le dea drumul, rosti ducele de Lancaster. Pentru aur, toţi seniorii…

— Baiazid altfel purcede, luminăţia ta, îl întrerupse Leinhart Richartingher cu amărăciune. Face colecţie de capete frumoase de ghiauri! Pe bieţii noştri prieteni îi aşteaptă securea călăului. Securea înseamnă spaimă şi spaima supune ţările înfricoşaţilor!