Alte eseuri de estetică
Sensibilitatea politică a naţiunilor culte este atât de ascuţită, încât, dacă se ating, pe neaşteptate, lucruri aparent foarte îndepărtate de treburile guvernamentale, ea se agită şi se înfiorează. Ceva asemănător se petrece în Germania, unde nu numai marea turmă filistină, ci şi numeroşi savanţi şi artişti privesc impresionismul pictural ca pe un duşman al patriei. Un atare fenomen vădeşte viciul naţionalist al intoleranţei: în acest sens el merită, ca orice naţionalism, un dispreţ elegant. Dar, pe de altă parte, este şi simptom al unei culturi încă robuste, trăite şi integrale, al unei viziuni despre lume compacte şi atât de elastice, încât cea mai neînsemnată comoţie într-una din extremităţile sale se propagă în totalitatea ei, galvanizând-o. Şi, efectiv, filistinii nu greşesc când acuză impresionismul că este dizolvant, corupător al substanţelor imperialiste care dau o coeziune antiistorică, violentă, variatului roi de popoare germanice. Imperiul german, ca acele locuinţe lacustre aşezate pe smârcul nesănătos şi instabil, se află constituit pe ceva cultu-ralmente fals. Strădania educativă germană este azi – nu vorbesc de ieri! — o fabrică de falsificări. De la grădiniţele de copii şi până la seminariile Universităţilor s-a montat o industrie gigantică de falsificat oamenii, pentru a-i preschimba în slujitori ai imperiului. Există o ştiinţă imperialistă, o muzică naţionalistă, o literatură corupătoare, o pictură idealizantă şi moleşi-toare care acţionează fără răgaz asupra economiei spirituale a germanilor, izbutind să tocească instinctele aspre ale veracităţii ce caracterizează acţiunea istorică a acelei rase barbare, adică proaspătă şi încă fără complicităţi, a cărei victorie rapidă a fost o irupţie de virtuţi inedite.
Solidaritatea care există între elementele culturii e atât de mare, încât, căutând adevărul unuia din ele eşti ameninţat să-l găseşti pe cel al tuturor celorlalte. De aceea conservatorii germani ştiu foarte bine că, dacă e încurajată pictura veristă – a cărei formulă pesemne excesivă, necumpătată şi mistică este impresionismul – nu va trece mult timp până când se va descoperi adevărul moral în paginile cărţilor şi se va vota adevărul politic în corpul electoral. Iată în ce fel exerciţiul inocent de a picta nişte mere sau nişte cartofi, întocmai cum le-a lăsat Dumnezeu – aşa cum a făcut Cezanne zi de zi, vreme de treizeci de ani neîntrerupţi – poate deschide prima breşă în zidul de falsificări în spatele căruia s-a fortificat cel mai puternic imperiu actual.
Dar în opoziţie cu această Germanie de azi se află cealaltă Germanie, cea de ieri şi de mâme, cea de totdeauna. Şi această Germanie nu moare; dacă ar muri, ar deceda deopotrivă unicele posibilităţi care-i mai rămân Europei în sensul unui viitor demn de a fi trăit. Tradiţia lui Leibniz, Kant şi Virchow continuă să-şi exercite înrâurirea asupra pământului impenahzat, silnicit şi-şi găseşte mereu izvorul în oameni entuziaşti care vă vor fi semnalaţi, dacă ajungeţi pe-acolo, ca inşi periculoşi, duşmani ai Constituţiei.
Zilele acestea a trecut prin Madrid un german de soiul acesta: Julius Meier-Graefe , critic exacerbat al picturii impresioniste şi, ca atare, cetăţean tenebros şi de temut. In strălucita cruciadă care începe să se ridice în Germania în apărarea adevărului artistic, Meier-Graefe poartă o suliţă de avangardă. Şi a fost atât de îndrăzneţ, încât, acum patru-cinci ani, a publicat o carte, Cazul Bocklin, unde era ponegrit fără sfială pictorul cel mai faimos dintre cei ce au favorizat minciuna imperială. Bocklin ! Nume sacru pentru fetele germane! In faţa tablourilor sale suave, ingenioase, pictate, mai mult decât cu
Culorile lui, cu idei generale, cu blânde locuri comune culese cu lingura de spumă din clocotul romantic, tinerele fecioare bavareze, cu carnaţii atât de albe şi atât de liniştite, cu suflete gotice şi harnice, purtând miere pe gene şi o albină în inimă, s-au înduioşat cu delicateţe şi au visat altă lume mai vagă, mai lesnicioasă, mai plină de neprevăzut decât cea adevărată, o lume, în sfârşit, unde să domnească peren feudalismul. Ce altă artă le poate plăcea acestor făpturi cu nervii neexersaţi şi care n-au depăşit un erotism elementar? Imperialismul german se foloseşte de cei o sută de metri pătraţi de pânză pe care îi va fi pictat Bocklin ca de un ecran ce interceptează viziunea vieţii reale, teribil de precise şi inechivoce, „a acestei văi a lacrimilor – după cum spunea Sancho – a acestei lumi rele ce ne e dată, unde mai că nu se găseşte nimica fără un amestec de răutate, înşelăciune şi potlogărie”, a acestui tărâm de foamete şi saţ, de frivolitate şi deznădejde, care, cu dt va fi mai rea, cu atât mai mult va trebui ordonată şi pentru a cărei ameliorare vor fi obligatorii convulsii şi mai grave. Căci, la urma urmelor, cititorule, tablourile lui Bocklin sunt un ecran enorm cu care se încearcă mascarea socialismului.
Astăzi nu vream să fac altceva decât să-i trimit un salut recunoscător lui Meier-Graefe, care a spus lucruri atât de judicioase despre impresionismul vechilor noştri pictori. In confuzia muzeelor şi-n întunericul mânăstirilor şi capelelor noastre avem cele mai profunde învăţături de veracitate estetică din câte există pesemne în Europa. Marii pictori din secolul al XlX-lea au venit să înveţe la aceste şcoli de naturaleţe şi, întorcându-se în patriile lor, au deschis o nouă Eră în pictură. Manet – a spus Meier-Graefe – îl învaţă pe omul actual ceea ce este peren în Velâzquez. Cezanne serveşte oarecum de introducere la El Greco. Păcat că nu s-a încercat în Spania o expoziţie retrospectivă a picturii străine din secolul trecut. Şi e de asemenea păcat că nici o casă editorială nu întreprinde o traducere a Evoluţiei artei moderne, operă capitală a lui Meier-Graefe.
Ellmparaal, 19 iulie 1908
Printre lucrurile uşor de făcut, cel mai însemnat pe care l-ar putea întreprinde acum ministrul Instrucţiunii Publice ar fi, după opinia mea, o Expoziţie Zuloaga1. Nu e vorba de un omagiu: omagii se fac zi de zi şi va ajunge aproape să fie un semn de distincţie ca bărbaţilor cu adevărate merite să nu li se mai consacre nici un fel de omagiu. Oamenii de înaltă valoare nu au nevoie de asemenea bacşişuri măgulitoare: le e de ajuns propria lor substanţă. Plăcerea marelui artist sau a marelui gânditor de a se găsi în faţa operei încheiate, încă fragedă de pe urma creaţiei, plăteşte cu prisosinţă teribilele eforturi condensate în ea. Oportunitatea unei Expoziţii Zuloaga se întemeiază pe utilitatea sa pentru noi, cei care ne-am duce s-o vizităm. Şi nu pentru asta e pus aici Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Artelor Frumoase? Funcţia lui nu este să premieze meritele spaniolilor care triumfă cu condeiul sau penelul; ea este mai degrabă să facă posibilă cultura, să încurajeze în masa anonimă preocupările elevate, să suscite în ambianţa publică motivaţii de virtualitate superioară şi să facă astfel încât trivialitatea raporturilor cetăţeneşti să fie frecvent străpunsă de către curente difuze de valori ideale. Nu concep ca un ministru al Instrucţiunii Publice să se considere mulţumit dacă la sfârşitul fiecărei luni nu are certitudinea că a îmbogăţit conştiinţa spaniolă cu o nouă temă culturală. Demnitatea lui este cea mai înaltă într-o societate europeană, este forma modernă a celeilalte magistraturi divine pe care Aaron, fratele lui Moise, a exercitat-o asupra câmpiilor toride ale lui Faraon. Ar fi ruşinos să se mulţumească a administra serviciile pedagogice naţionale: în fruntea personalului educativ, ministrului îi revine activitatea ardentă de prim învăţător. De ce să nu se străduiască a le solicita marilor personalităţi europene să ţină conferinţe în Spania? Marii exploratori – Sven Hedin, Peary – marii literaţi – France, Lemaâtre, Pascoli, Bernard Shaw – marii gânditori – Bergson, Croce, Simmel?
Această cerere de a se organiza o Expoziţie Zuloaga are o semnificaţie pedagogică, cea mai bună, cea mai rodnică pe care o poate avea un lucru. Peregrinarea pânzelor ilustre cu figurile lor barbare prin ţinuturile neaoşe de unde au ieşit va răscoli mulţi nervi mucegăiţi, va stârni dispute, va sfărâma opinii putrezite, va ordona unele gânduri şi în nu puţine case despiri-tualizate, o dată strânse feţele de masă după cina brutal scurtată la care obligă ministrul Economiei, se va vorbi despre estetică, mulţumită ministrului Artelor Frumoase.
Şi nu doar despre estetică: în pictura lui Zuloaga inimile ricoşează şi se opresc direct la problema spaniolă; tablourile lui sunt ca nişte exerciţii spirituale care ne îmbrâncesc, mai mult decât ne duc, către un examen de conştiinţă naţional. Or, lucrul acesta este cel mai măreţ, cel mai glorios pe care-l poate face pentru viitorul rasei sale un artist hispanic: s-o pună în contact cu sine însăşi, să o scuture şi să o rănească până ce-i trezeşte pe deplin sensibilitatea. S-o înzestreze cu intimitate.
Nu ştiu până unde ar fi nimerit să folosim vocabulele de maxim elogiu referindu-ne la Zuloaga. Maeztu1l-a numit „geniu”. Este, din capul locului, excesiv: genii sunt doar morţii. Genialitatea este o condensare lentă de valori umane asupra operelor anumitor oameni, care, ca genii, au fost incomensu-
1 Ramiro de Maeztu (1874-l936). Fiu al unui basc şi al unei englezoaice, reprezentant al generaţiei de la 1898. Întinsă operă eseistică. Mai multe volume, printre care: Hâda otra Espana (1899), Don Quijote, Donjuan y la Celestina (1926), Defensa de la bispanidad (1934) (N.t).
U rabili cu epoca lor. Genialitatea este o perspectivă seculară pe care şi-au deschis-o treptat unele cărţi, unele tablouri şi statui, unele forme muzicale. Fără această transcendere a contemporaneităţii nu cred că ar exista vreun temei ca să folosim cuvântul gemu. Se întâmplă că şi după douăzeci şi patru de secole continuăm să scoatem piatră nouă din cariera platonică: Platon trăieşte realmente, încă nu este un trecut; Platon, prin urmare, e un geniu. Genialitatea e, aşadar, o valoare experimentală. Maeztu învaţă azi în Don Quijote să-şi ordoneze viziunea despre lume; deci Cervantes nu s-a epuizat în orizontul de idei şi emoţii al vremii sale: porţiuni din spiritul lui i-au transgresat virgine epoca şi astăzi continuă să fie fecunde. Genialitatea este experimentală: geniale sunt creaţiile care încă pot avea copii, care sunt matrice de cultură vii. Dacă geniul este ceea ce e incomensurabil cu propriul timp, anticipare a unor posibilităţi nelimitate, cum oare să pretindem a măsura geniul unui om care trăieşte cu noi, contopit cu trecătorul, cu circumstanţialul, cu convenţionalul, cu derizoriul?
Să lăsăm neocupat acel cuvânt care ne-ar obliga, pentru a-l justifica, să fim noi înşine genii; să-l păstrăm pentru oamenii divini în care omenirea s-a cizelat pe sine cu exemple şi, pentru a le marca respectul nostru religios, să fixăm între ei şi noi intervalul de cincizeci, de şaizeci de ani, câţi ni s-ar da să trăim.
Să ne mulţumim a descrie elementele pe care le considerăm valoroase în opera lui Zuloaga: să ne vorbească precis cei care cunosc virtuţile şi viciile tehnice ale picturii sale. Până la ce punct este, de pildă, compatibilă cu titlul de mare pictor folosirea unor maniere străine, administrarea, într-un cuvânt, a arhaismului? Există sau nu aşa ceva la Zuloaga?
Ceea ce cu certitudine există în el este un artist, iar această calitate îl înalţă pesemne mai presus de restul producţiei noastre contemporane. Avem câţiva pictori buni, dar ce însemnează un om care ştie să picteze în comparaţie cu un artist? Pictorul copiază o realitate care, mai mult sau mai puţin, se afla aici fără a avea nevoie de intervenţia lui: soarele deasupra unei plaje, pictat admirabil, dar la ce bun, dacă am aici soarele deasupra unei plaje admirabil de reale şi, în plus, ca să mă duc să-l vad, iau trenul, susţinând în felul acesta şi industria feroviară?
Unde sfârşeşte copia şi unde-ncepe adevărata pictură? Nu l-am putea pune oare deasupra celui care pictează lucruri pe acela care ne pictează un tablou?
Mă pomenesc astfel pierdut într-o problemă complicata a artei, căreia mâine îi voi căuta soluţia. Nimica nu-i atât de riscant decât să te lansezi a vorbi despre ceea ce nu cunoşti bine. Sigur e că, dacă nu ştiu mai mult despre pictură, vina îi aparţine ministrului Artelor Frumoase care nu ne oferă suficiente expoziţii.
Ellmparaal, 29 aprilie 1910
