Concluzie

Isis mirionima, Isis cea cu zece mii de nume îi spuneau egiptenii zeiţei lor. Aşa este oarecum orice realitate. Componentele, trăsăturile ei sunt nenumărate. Nu-i oare o cutezanţă să vrei, cu câteva denumiri, a defini un lucru, fie şi pe cel mai umil? Ar fi o întâmplare extraordinară ca notele puse în evidenţă de noi dintre altele infinite să se dovedească a fi, într-adevăr, cele decisive. Improbabilitatea sporeşte când este vorba de o realitate născândă care-şi iniţiază traiectoria în spaţii.

Este, prin urmare, extrem de probabil ca această încercare de a stabili filiaţia artei noi să nu conţină decât erori. Termi-nând-o, în volumul ocupat de ea cresc acum în mine curiozitatea şi speranţa ca după ea să se facă altele mai bine ţintite. Multora le vom putea împărţi cele zece mu de nume.

Ar însemna să mi se dubleze însă greşeala dacă s-ar pretinde să-mi fie îndreptată detaşându-i-se doar o caracteristică parţială neinclusă în această anatomie. Artiştii obişnuiesc să cadă în această greşeală când vorbesc despre arta lor şi nu-şi iau distanţa cuvenită pentru a putea avea o vedere amplă asupra faptelor. Cu toate acestea, nu mă îndoiesc că formula cea mai apropiată de adevăr va fi aceea care, în expresia sa cea mai unitară şi mai armonioasă, va fi valabilă pentru un număr cât mai mare de particularităţi – şi, ca la războiul de ţesut, o singură lovitură înnoadă mii de fire.

M-a însufleţit exclusiv plăcerea de-a încerca să înţeleg – nu mânia şi nici entuziasmul. M-am străduit să caut sensul noilor scopuri artistice, ceea ce, evident, presupune o stare de spirit plină de bunăvoinţă prealabilă. Dar e oare posibil să te apropii altminteri de o temă fără a o condamna la sterilitate?

Se va spune că arta nouă n-a produs până acum nimic care să merite osteneala şi eu unul sunt foarte înclinat să cred acelaşi lucru. Din operele tinere m-am străduit să le extrag intenţia, şi anume partea suculentă, nepreocupându-mă de realizarea lor. Cine ştie ce va produce stilul acesta care abia se naşte! Întreprinderea la care se înhamă e fabuloasă – vrea să creeze din nimic. Trag nădejde ca de aici înainte să se mulţumească cu mai puţin şi să izbutească mai mult.

Oricare i-ar fi însă erorile, există un punct, după judecata mea, de nezdruncinat în noua poziţie: imposibilitatea de a face calea întoarsă. Toate obiecţiile ce se pot aduce inspiraţiei acestor artişti pot fi judicioase şi, totuşi, nu vor furniza motive suficiente pntru a o condamna. Obiecţiilor ar trebui să li se adauge altceva: sugerarea altui drum pentru artă care să nu fie acesta dezumanizator şi să nu repete căile de care s-a făcut uz şi abuz. E foarte greu să tot clamezi că arta este mereu posibilă în cadrul tradiţiei. Dar această frază confortabilă nu-i e de nici un folos artistului care aşteaptă, cu penelul sau condeiul în mână, o inspiraţie concretă1.

El Sol

1 [Prima jumătate din Dezumanizarea artei s-a publicat iniţial în ziarul 'ol, în zilele de I, 16, 23 I; şi 1 II, 1924, şi include textul până la epigraful care începe la p. 50 a ediţiei de faţă. Opera întreagă s-a editat sub formă de carte în 1925. În acea primă ediţie a fost publicată împreună cu eseul Idei despre roman. Acest eseu este retipărit în volumul Ideas sobre el teatro y la novela, publicat în Colecţia de faţă.]