Impopularitatea artei noi.

Printre numeroasele idei geniale, deşi rău dezvoltate, ale genialului francez Guyau trebuie să trecem încercarea sa de a studia arta din punct de vedere sociologic. În primul moment ţi se poate întâmpla să socoteşti că o asemenea temă e sterilă. A aborda arta sub aspectul efectelor ei sociale seamănă în bună măsură cu a pune carul înaintea boilor sau a-l studia pe om după umbra lui. Efectele sociale ale artei sunt, la primă vedere, un lucru atât de extrinsec, atât de îndepărtat de esenţa estetică, îneât nu ne dăm bine seama cum am putea, pornind de la ele, să pătrundem în intimitatea stilurilor. Guyau, sigur, n-a extras din încercarea sa genială cel mai bun nectar. Scurtimea vieţii sale şi graba tragică de-a ajunge la moarte l-au împiedicat să-şi limpezească inspiraţiile şi, lăsând la o parte tot ce este evident şi necopt, să poată insista asupra punctelor celor mai substanţiale şi mai tăinuite. Se poate spune că din cartea sa Arta din punct de vedere sociologic există doar titlul; restul rămî-ne încă de scris1.

Fecunditatea unei sociologii a artei mi-a fost revelată pe neaşteptate atunci când, acum câţiva ani, mi s-a întâmplat într-o bună zi să scriu ceva despre noua epocă muzicală care începe cu Debussy2. Îmi propuneam să definesc cu cea mai mare claritate posibilă diferenţa stilistică dintre muzica nouă şi cea tradiţională. Problema era riguros estetică, dar cu toate acestea am constatat că drumul cel mai scurt către ea pleca de la un fenomen sociologic: impopularitatea muzicii noi.

1 [Jean-Marie Guyau, L'art aupoint de vue sociologique, 1889; versiune spaniolă, El arte desde elpunto de vista sociologica, Madrid, 1902.]

— „' „* i nj 1 ttt 1

2 Vezi „Musicalia”, în El Espectador. [Voi. III.]

Astăzi aş vrea să vorbesc în chip mai general şi să mă refer la toate artele care încă au în Europa o anumită vigoare; prin urmare, muzicii noi îi alătur pictura nouă, poezia nouă, teatrul nou. Este, într-adevăr, surprinzătoare şi misterioasă compacta solidaritate cu sine însăşi pe care şi-o menţine în toate manifestările sale fiecare epocă istorică. O inspiraţie identică, un acelaşi stil biologic pulsează în artele cele mai diverse. Fără a-şi da seama de asta, muzicianul tânăr aspiră să realizeze cu ajutorul sunetelor exact aceleaşi valori estetice ca şi pictorul, poetul şi dramaturgul, contemporanii săi. Şi această identitate de sens artistic trebuia să producă, obligatoriu, o consecinţă sociologică identică. Efectiv, impopularităţii muzicii noi îi corespunde o impopularitate de aceeaşi factură în cazul celorlalte muze. Întreaga artă tânără este impopulară, şi nu întâmplător sau accidental, ci în virtutea destinului lor esenţial.

Se va spune că orice stil nou venit suferă o etapă de lazaret şi se va evoca bătălia lui Hernani şi celelalte lupte survenite o dată cu apariţia romantismului. Cu toate acestea, impopularitatea artei noi prezintă o fizionomie total distinctă. Se cade să distingem între ceea ce nu este popular şi ceea ce este impopular. Stilul care inovează are nevoie de ceva timp ca să-şi cucerească popularitatea; nu este popular, dar nici impopular. Exemplul irupţiei romantice invocat îndeobşte a fost, ca fenomen sociologic, perfect invers în raport cu acela pe care-l oferă arta în prezent. Romantismul a cucerit foarte curând „poporul”, căruia vechea artă clasică nu-i stătuse niciodată la inimă. Duşmanul cu care a trebuit să se lupte romantismul a fost tocmai o minoritate selectă ce rămăsese anchilozată în formele arhaice ale „vechiului regim” poetic. Operele romantice sunt cele dintâi – de la inventarea tiparului – care s-au bucurat de tiraje mari. Romantismul a fost prin excelenţă stilul popular. Prim născut al democraţiei, el a fost înconjurat cu cel mai mare răsfăţ de către masă.

În schimb, artei noi masa îi este şi-i va fi întotdeauna adversă. Arta nouă este impopulară prin esenţă; mai mult încă, este anti-populară. O operă oarecare zămislită de ea produce automat în public un ciudat efect sociologic. Îl divide în două părţi: una, minimă, alcătuită dintr-un număr redus de persoane care-i sunt favorabile; alta, majoritară, incalculabilă, care-i e ostilă. (Să lăsăm deoparte fauna echivocă a snobilor.) Opera de artă acţionează, aşadar, ca o forţă socială care creează două grupuri antagonice, care separă şi selecţionează din grămada amorfă a mulţimii două caste diferite de oameni.

Care e principiul diferenţiator al acestor două caste? Orice operă de artă suscită divergenţe: unora le place, altora nu; unora le place mai puţin, altora mai mult. Această disociere nu are caracter organic, nu e guvernată de un principiu. Hazardul firii noastre individuale ne va plasa printre unii sau printre ceilalţi, în cazul artei noi, disjungerea se produce însă într-un plan mai profund decât acela pe care se mişcă varietăţile gustului individual. Nu e vorba de faptul că majorităţii publicului nu i-arplăcea opera tânără, iar minorităţii da. Ceea ce se întâmplă este că majoritatea, masa, nu o înţelege. Vechile peruci care asistau la reprezentarea lui Hernani înţelegeau foarte bine drama lui Victor Hugo şi, tocmai pentru că o înţelegeau, nu le plăcea. Fideli unei anumite sensibilităţi estetice, se simţeau dezgustaţi de noile valori artistice pe care le propunea romanticul.

După judecata mea, caracteristica artei noi, „din punct de vedere sociologic”, este că împarte publicul în aceste două clase de oameni: cei care o înţeleg şi cei care n-o înţeleg. Asta presupune că unii posedă un organ de comprehensiune refuzat, ca atare, celorlalţi; că există două varietăţi distincte ale speciei umane. Arta nouă, după cum se vede, nu e pentru toată lumea, precum cea romantică, ci se adresează de la bun început unei minorităţi special înzestrate. Când cuiva nu-i place o operă de artă, dar a înţeles-o, el i se simte superior şi nu e nici un motiv de iritare. Când însă dezgustul provocat de către operă provine din neînţelegerea acesteia, omul rămâne parcă umilit, cu o conştiinţă neclară a inferiorităţii sale pe care trebuie să şi-o compenseze prin afirmarea indignată de sine în raport cu opera. Arta tânără, prin simplul fapt de a se prezenta, îl sileşte pe bunul burghez să se simtă aşa cum şi este: un bun burghez, fiinţă incapabilă de sacramente artistice, orb şi surd la orice frumuseţe pură. Or, aşa ceva nu o poţi face nepedepsit după o sută de ani de măgulire în fel şi chip a masei şi de apoteozare a „poporului”. Obişnuită să predomine în toate, masa se simte ofensată în propriile „drepturi ale omului” de către arta nouă, care e o artă a privilegiului, a nobleţii nervilor, a aristocraţiei instinctive. Oriunde s-ar înfăţişa tinerele muze, masa zvârlă din copite.

Vreme de un secol şi jumătate, „poporul”, masa, a pretins că este întreaga societate. Muzica lui Strawinsky sau drama lui Pirandello au eficacitatea sociologică de a o sili să se recunoască drept ceea ce şi este, drept „exclusiv popor”, simplu ingredient, printre altele, al structurii sociale, materie inertă a procesului istoric, factor secundar al cosmosului spiritual. Pe de altă parte, prin arta tânără „cei mai buni” ajung să se cunoască şi recunoască în cenuşiul mulţimii şi să ia cunoştinţă de propria lor misiune, care constă în a fi puţini şi a trebui să lupte împotriva celor mulţi.

Se apropie vremea când societatea, de la politică la artă, se va reorganiza, aşa cum se cuvine, în două ordine şi ranguri: cel al oamenilor aleşi şi cel al oamenilor vulgari. Toată indispoziţia Europei se va drena şi vindeca în această nouă şi salvatoare sciziune. Unitatea nediferenţiată, haotică, amorfă, lipsită de o arhitectură anatomică, fără o disciplină diriguitoare, în care s-a trăit vreme de o sută cincizeci de ani, nu poate continua. Dedesubtul întregii vieţi contemporane zvâcneşte o nedreptate profundă şi iritantă: falsa supoziţie a egalităţii reale dintre oameni. Fiecare pas pe care-l facem în mijlocul lor ne arată în chip atât de evident contrariul, astfel încât fiecare pas reprezintă o poticnire dureroasă.

Dacă aceeaşi problemă se pune în politică, patimile suscitate sunt de-o atare natură, încât pesemne nu a sosit încă momentul prielnic pentru a ne face înţeleşi. Din fericire, solidaritatea spiritului istoric la care mă refeream mai înainte ne îngăduie să subliniem cu toată limpezimea, cu seninătate, în arta germinală a epocii noastre aceleaşi simptome şi prevestiri de reformă morală care în politică se prezintă eclipsate de patimile josnice.

Zicea evanghelistul: Noliţe fieri sicut equus et mulus quibus non est intellectus. Nu fiţi precum calul şi catârul, cărora le lipseşte priceperea. Masa zvârlă din copite şi nu înţelege. Noi să încercăm a face invers. Să extragem din arta tânără principiul ei esenţial şi-atunci vom vedea în ce sens profund este ea impopulară.