Prefață

De ce traduc Ortega y Gasset? Sunt la cea de-a treia carte a sa, vor urma poate şi altele, aşa încât e momentul să-mi pun întrebarea de mai sus, pentru că un răspuns, fie şi indirect şi dispers, ar putea avea o anumită relevanţă şi pentru cititor. Sau mai ales pentru cititor. Mă aflu, aşadar, pe un nou drum de transvazare culturală. Traducerea nu e pentru mine o activitate secundară sau subalternă. Este critică şi exegeză nemijlocită, drept care nu pot traduce cu indiferenţă sau neutralitate. Riscul însă al unui contact direct şi prelungit cu opera unui autor poate fi familiaritatea excesivă sau subiectivismul mai greu de controlat. Oricum, intenţia mea nu este de a glosa tehnic pe marginea cărţii de faţă a marelui filosof, ci de a mi-l apropia peste timp într-un act de comunicare umană la care cititorul, cu propriile-i înzestrări şi interese, este poftit să participe. Am mai spus cândva că am avut norocul să traduc numai cărţi pe care aş fi dorit să le şi scriu, ceea ce nu înseamnă că traducerea ar fi un derivativ al sterilităţii auctoriale, ci întrupare a unor afinităţi elective, fără nici un rabat însă de la politeţea rigorii filologice şi a fidelităţii de la sine înţelese. Am avut deci marea şansă de a-mi putea alege la început cărţile, iar mai apoi chiar autorii de tradus. Pe tărâmul hispanic m-am angajat în două direcţii polare fundamentale: Cervantes şi Graciân. Am încheiat traducerea operei acestuia din urmă; îmi rămâne, în anii care vin, să-mi continuu proiectul Cervantes, culminând cu visul de a da o nouă versiune românească lui Don Quijote. Există pesemne un destin poetic al livrescului, vizibil uneori pe măsura acumulării cărţilor şi anilor. La începutul aventurii mele spaniole stă lectura integrală a lui Don Quijote, pornită câine-câineşte, dar încheiată cu un sentiment de zbor. Acum, apropiindu-mă de singurătatea confruntării definitive cu această capodoperă, trăind frisonul ultimei nopţi de odihnă înaintea ascensiunii muntelui ce te aşteaptă a doua zi, un nou tovarăş de drum mi se iveşte: Ortega, a cărui primă carte, conţinând în nuce toate orientările sistemului său, este chiar Meditaciones del Quijote.

Deci iată cum, aproape ajuns la poalele muntelui, îmi găsesc şi o călăuză majoră către sufletul Spaniei, cu încredinţarea ideală că am fost aşteptat. E o ciudată ordonare în liniile de forţă ale vieţii, peste bucurii şi disperări, în desfăşurarea constrângerilor libertăţii de a putea fi orice, dar de a fi numai ce trebuie să fii, după cum însuşi Ortega spune. Şi nu este singura coincidenţă cu mască de destin. Nefiind un profesionist al filosofiei (din fericire, era să spun), dar având oarece lecturi în domeniu, traduc acum piese capitale din opera unui filosof care-mi justifică mai vechile percepţii în raporturile mele cu poezia/literatura şi filosofia. Dacă au existat şi, mai trist, există tot mai mulţi poeţi care se dezic de unealta tradiţională, dar mereu productivă, a metaforei, iată că norocul mă apropie de un tehnician al discursului filosofic ce nu numai că nu o respinge, dar o îmbrăţişează şi justifică, văzând în ea un instrument nu doar valabil, ci obligatoriu deopotrivă în ştiinţă şi în poezie, metafora fiind după el tot un adevăr, o „cunoaştere” de realităţi, ceea ce înseamnă că poezia este ea însăşi, într-un sens mai adânc decât preconizau Poe sau suprarealiştii, o operaţie de „cercetare”, de descoperire a unor fapte la fel de pozitive ca şi cele curente în investigaţia ştiinţifică (Las dos grandes met a foras, 1925). Dar nu numai această constatare oarecum restrânsa, de a te vedea confirmat în aspiraţiile tale personale de un mare spirit, nu numai bucuria unei asemenea întâlniri mă încântă şi mă fortifică în apropierea operei lui Ortega, ci şi ceea ce aş numi „particularismul universal” al viziunii sale filosofice, calitatea sa de ghid către informulabilul Spaniei. „Cărţile mele, spune el – nu au fost scrise pentru „ umanitate „, ci pentru spanioli, iar aceste cărţi – supralicitează tot el – propriu-zis nu sunt cărţi”, nu sunt adică tomuri erudite şi distante, ci urgenţe vitale, cuceriri de teritorii decisiv importante pentru rasă şi pentru persoană. Sunt articole de ziar scrise sub „teribilul imperativ al autenticităţii”. Hotărârea de a-şi asuma destinul de spaniol, cu toate riscurile şi aparentele limitări, radicalitatea şi autenticitatea deciziei i-au dat şi forţa de a fi neconcesiv cu poporul său, rezultatul fiind acea carte neiertătoare, dar plină de iubire încrâncenată, pe care am avut şansa de-a o traduce: Spania nevertebrată. Important mi se pare că ea nu m-a apropiat numai de Spania, deşi doar în acest scop am citit-o prima oară, cu foarte mulţi ani în urmă, ci şi de România şi de destinul meu ca român, frământări pe care, mărturisesc, ajunsesem să le pun, resemnat, între paranteze. Nici corozivitatea (şi ea îndrăgostită) a lui Cioran, nici atât de greşit, atât de vinovat greşit înţeleasa forare în straturile naţionale întreprinsă de un Noica, chiar dacă heideggerian mărginită doar la filoanele limbii, înhămat însă şi el la destinul românesc, aşa cum Ortega îşi preluase povara de hispanitate, nu au avut asupra mea aceeaşi reverberaţie executorie ca discursul filozofolui spaniol: am înţeles încă o dată că nu te poţi găsi cu adevărat decât departe de tine, într-o depărtare însă tot mai familiară, ce se transformă până la urmă într-un acasă în care te trezeşti ca şi cum nu ai fi plecat niciodată. Opera lui Ortega, în autenticitatea hispanocentrismului său european (nuanţă hotărâtoare), are calitatea de a fi „conştiinţa bună” a Spaniei, activă, iată, şi pentru un străin de la extremitatea răsăriteană a latinităţii (şi prin „latinitate”

Înţeleg şi o anumită vocaţie de particularism universalist). Or, pentru nimeni şi nicicând, „conştiinţa bună” nu e cea mai comodă însoţitoare, ea e deseori agasantă, plicticoasă, ridicolă poate. Dovadă (pentru că tot vorbeam de împletirea destinului individual cu proiectele supraindividuale asumate), altă întâlnire, întâmplătoare aparent, cu Ortega în prima carte spaniolă pe care am tradus-o, în 1967, şi anume romanul, clasicizat între timp, al lui Luis Martin-Santos, Vremea tăcerii (Tiempo de silencio, 1962), tot o meditaţie crudă şi îndurerată despre eşecurile istorice ale Spaniei abia ieşite din coşmarul războiului civil: pe lângă personajele active, naraţia e patronată de două figuri tutelare, mai întâi de Cervantes, erou al eternelor deziluzii, dar şi de cealaltă „conştiinţă bună” a spaniolilor, lucidul Ortega, ce-şi proba aici amintita incomoditate prin faptul că este figurat într-un personaj caricatural, marele filosof perspectivist, adept al doctrinei punctului de vedere, potrivit căruia o portocală îşi schimbă esenţa după cum este privită sub un unghi sau altul.

Drama spaniolă al cărei mărturisitor se voia şi Martin-Santos îşi avusese de mult diagnosticianul nemilos în Ortega, dar lecţia lui de iubire neiertătoare era poate insuportabilă pentru un om de aleasă calitate, dar cu convingeri de stânga şi pe deasupra şi psihanalist, ca Martm-Santos, ceea ce explică împrejurarea că Ortega era ars, aşa zicând, în efigie, şi tezele (teoria elitelor mai cu seamă) îi erau preluate deriziv, dar, involuntar, cu atât mai convingător. Iar incomod cred că este şi astăzi şi va continua să fie şi pe viitor Ortega, atâta timp cât problema elitelor şi a maselor va continua să fie pusă în termenii egalitarismului, ai „bigotismului” democratic ipocrit şi interesat al lumii aşa-zis postmoderne, deocamdată, vai, cea mai puţin rea din toate variantele istorice posibile de convieţuire umană.

Elitistul Ortega, deseori repudiat sau condescendent acceptat în zilele noastre, este autorul unui sistem filosofic („sistemuT, într-un sens dinamic, fiind, după el, scopul final al oricărui demers reflexiv) cunoscut sub numele de raţiovitalism perspectivist, ale cărui principii le schiţează încă din primele scrieri, precizându-le şi dezvoltându-le apoi de-a lungul întregii sale vieţi. Dar „manifestul* orteguismului, cum s-a mai spus, este chiar El tema de nuestro tiempo (1923).

Titlul, de la bun început provocator pentru orice epocă viitoare, ne invită să parcurgem una din cele mai incitante opere filosofice ale secolului nostru muribund şi atât de bogat în orori, dar şi în îndemnuri la salvare, a cărui primă jumătate a fost marcată şi de activitatea multiformă a, până acum, ultimului spaniol universal, care a fost Jose Ortega y Gasset. Volumele şi articolele foarte numeroase care i-au urmat n-au estompat această carte, ea a continuat să-şi păstreze locul central în opera autorului său şi în producţia filosofică europeană. Dar, deşi tradusă în toate marile limbi de cultură, cartea aceasta nu a fost, cred, receptată pe măsura importanţei sale. Sigur, nu eu, un outsider filosofie, mi-aş putea îngădui să-i analizez puterea de iradiere, pe de o parte, şi capacitatea corespunzătoare de receptare a cercurilor specializate faţă de ea, pe de alta. Nu pot spune decât, ca o impresie de cititor, că zadarnic străluceşte soarele pentru cei ce se închid în aule cu storurile trase şi uită sau vor să uite – că afară un mare spirit continuă să vorbească, riguros, dar liber, academic, dar vital, despre marile întrebări ale vremii, în timp ce în laboratoarele de gândire, fastuos, dar artificial luminate, ale filosofiei contemporane, mulţi cultivă trudnic o retorică a afaziei sau, dimpotrivă, o verbigeraţie cu panaş.

Nici „vitalism”, nici „raţionalism”, sistemul lui Ortega se întemeiază pe ceea ce el considera a fi „realitatea radicală”, adică viaţa umană, şi anume eul confruntat cu circumstanţele sale. La care se adaugă ideea perspectivei: fiecare subiect îşi are „propria lume”, ocupată şi coordonată de perspectiva particulară a fiecăruia, fără însă ca divergenţa lumilor diferite să presupună falsitatea vreuneia dintre ele. Viaţa, spune Ortega, „nu are nevoie de nici un conţinut determinat – ascetism sau cultură – pentru a avea valoare şi sens”, în timp ce raţiunea este ameninţată de postura sa raţionalistă, raţiunea poate deveni „raţionalism”, adică „utopism”, adevăr nelocalizat, văzut din „locul de niciunde”. Avantajul doctrinei punctului de vedere sau a perspectivismului este împrejurarea că ea presupune obligaţia ca în fiecare sistem să fie integrată şi perspectiva vitală din care acesta a emanat, ceea ce îngăduie articularea fiecărui sistem astfel construit cu alte sisteme viitoare sau chiar străine lui, ceea ce e cu putinţă deoarece „raţiunea pură” este – şi trebuie să fie – înlocuită cu o „raţiune vitală”. „Vitalismul” lui Ortega este, în accepţiunea dată de el termenului, „o filosofie care nu acceptă altă metodă de cunoaştere teoretică decât pe cea raţională, dar socoteşte obligatoriu să situeze în centrul sistemului ideologic problema vieţii”. În confruntarea cu viaţa, „raţionalul” ajunge să-şi definească puţinătatea şi fragilitatea teritoriului său ferm, „mică insulă înconjurată din toate părţile de iraţionalitate”. Dar, ca să prelungim metafora lui Ortega, insulele se pot organiza în arhipelaguri, fasciculaţia vitalului nedrămuindu-şi comunicarea, aşa încât, amânând problema unei ierarhii a valorilor, toate „sistemele” de viaţă sunt validabile într-o primă instanţă, pentru ca ulterior viziunea vital elitistă a lui Ortega să poată rezolva, pare-mi-se, şi dilema pur „culturalistă” a incompatibilităţii, sub ochiul unui Dumnezeu al culturii, dintre băcan şi filosof, aşa cum îi apărea ea lui Noica; nu există o divinitate părtinitoare care să se ofere ca unealtă de percepţie privilegiată unor anumiţi oameni, ci toţi oamenii, indiferent de poziţia lor, spune Ortega, sunt „organe vizuale ale divinităţii”. Filosoful spaniol vrea să rezolve de fapt un vechi conflict declanşat între raţiune şi viaţă, între raţional şi iraţional, o dată cu Socrate; dacă acesta a descoperit linia de unde începe puterea raţiunii, vremea noastră ne-a pus în faţa unei descoperiri opuse: hotarul unde puterea raţiunii ia sfârşit.

Misiunea vremii sale era, după Ortega, redescoperirea spontaneităţii. Socrate nu avea încredere în spontaneitate şi o cenzura prin filtrul normelor raţionale; contemporanul lui Ortega e neîncrezător în raţiune şi o judecă prin intermediul spontaneităţii. Raţiunea nu e însă decât tot o formă şi o funcţie a vieţii, iar tema vremii „noastre”, spune Ortega, este de a supune vitalităţii raţiunea. Dar „tema vremii” se schimbă în perindarea generaţiilor istorice şi redescoperirea ei constituie o sarcină permanentă pentru fiecare dintre ele, de unde şi caracterul „provocator” al titlului, închizând în sine sfidarea şi provocarea continuă a autoidentificării.

Dar cel ce profesa aceste idei ale timpului său – unele din ele regăsibile şi la contemporanii ce respirau aceeaşi atmosferă — este, după cum am mai subliniat, în primul rând un spaniol legat indestructibil de istoria, geologică şi umană, a peninsulei din extremul occident al Europei. Foişor al Africii în Europa sau al Europei în Africa, pământ al tuturor contrastelor, al belşugului şi sterilităţii, al convivialităţii şi autismului, al entuziasmului frenetic şi al negrei descurajări, al credinţei de masă şi al ateismului intransigent, iată câteva dihotomii spaniole.

„Suntem, într-adevăr, poporul care a trecut în modul cel mai radical de la voinţa de a fi prea mult la voinţa de a nu fi”, scria Ortega. I-a fost cu neputinţă să se desprindă de pe palierul spaniol al lumii şi să se consacre netulburat unei existenţe de catedratic neamţ. Condiţia neaşezată a ţării sale l-a făcut pe Ortega să rămână „prizonier al preocupărilor naţionale” şi să se implice vital în cele mai diverse activităţi formative. Câţi filosofi de talia lui şi-au publicat cărţile fundamentale sub formă de foiletoane în mari cotidiene (dintre care El Sol fusese întemeiat chiar de el)? Câţi filosofi şi-au mai putut declara cărţile, fără sentimentul unei autodeprecieri, drept „o involuţie către dialog”, făcând din ele un mediu vital de comunicare cu un cititor ţintit şi identificabil (acea „mână ectoplasmică” ce se ridică din text), la fel cum identificabil acestuia se voia şi el ca autor?

Ortega, acest spaniol universal care a adus decisiv Europa culturală şi filosofică, mai cu seamă în ipostaza ei germană, în Spania, dar nu numai aici, ci şi în America Latină, a putut, bizuindu-se şi pe o trăsătură caracteristică a viziunii culturale spaniole, perspectivismul, să se aplece contemplativ peste un pervaz al turnului pirineic (E. R. Curtius) şi să contemple restul continentului cu care şi-a dorit racordată ţara, după ce în prealabil şi-l asimilase el însuşi. În această multitudine de preocupări şi solicitări îşi are probabil originea şi cel mai fin aparat de comunicare al său, eseul, adică încercarea, în cel mai nobil înţeles al cuvântului. Eseul, acest instrument al tuturor posibilităţilor, pe care l-a practicat cel puţin la fel de strălucit ca marii reprezentanţi englezi ai speciei, a fost pentru el ochiul multiplu plimbat pe drumurile şi prin ipostazele Spaniei, a fost un mijloc de vitalizare a circumstanţei culturale şi de cultivare a vitalităţii foarte speciale manifestate de popor prin care încă se mai rostesc inconfundabil, către Europa şi restul lumii, străvechii celtiberi, pe care s-a înălţat arhitectura masivă şi plină de fineţe a spiritualităţii hispanice. Filosof impecabil şi extraordinar scriitor, Ortega mă călăuzeşte, aşa cum o fac Cervantes şi Gracian, în fluxul vital peren al Spaniei, sensibilizându-mă încă o dată şi în raport de situarea mea sub cer ca român. Dacă în alt sens fundamental un Eckhart sau un loan al Crucii îmi spun mai mult, prin aparenţele pestriţe ale vieţii el poate fi unul dintre cei mai calzi îndrumători, ştie şi el la fel de bine că imemoriale răspunsuri au aţipit într-o bătrână biserică parohială din Belmonte, sau într-un umăr de deal andaluz pârjolit de secetă şi spânzurat de cer în degetele subţiratice ale măslinilor, sau în profilul pur al unei fete rămase în rama uşii de hambar, cu rochia udă de ploaie mulată pe şoldurile feciorelnic fremătătoare, într-o regiune înaltă a Castiliei. Şi atunci mi se va îngădui să propun acest şir de gânduri capricante despre un mare filosof sistematic care însă, spre deosebire de alţii, şi-a luat precauţia, gândindu-se mereu la „celălalt”, să-şi dorească (regretând însă că nu-i poate găsi) drept cititori „vânătorii de capre negre”, obişnuiţi ai salturilor exacte pe prispele de granit. Sau măcar să-mi marchez trecerea prin opera lui cu o piatră albă depusă în stela mercurială. De aici înainte e rândul filosofilor să-şi spună cuvântul şi să răspundă cu analize exacte provocărilor cărţii de faţă, fără a trece însă cu vederea faptul că Ortega, deşi filosofează tehnic, ştie să ridice o laudă metaforei, să elaboreze concepte în evoluţia hurducată a unui automobil învechit pe drumurile prăfoase ale Spaniei, şi chiar să imagineze, în paginile acestea, posibilitatea unei anatomii a îngerilor. Aşa mă simt şi eu îndreptăţit să savurez filosofia ca pe o artă subtilă a imposibilului sistematizat.

Sorin Mărculescu