Oarecând un cântăreț

   Atât să ținea măreț,

Cât gândea în sine el

   Că-ntrece pe Cucuzel.

În biserici când cânta

   La toți de rând să uita,

Să vază care obraz

   Mai mult îl va face haz.

Astfel cum și el cântând

   Și gura la toți căscând,

Zărea p-o babă plângând

   Ș-adesea ochii ștergând;

Și fiind capricios,

   Gândi căci cântă frumos,

Inima babii rănea

   Și spre jale o pornea.

De-acest gând să-nfomura

   Ș-încă mai tare zbiera,

Cât celor ce-l auzea

   Urechile însurzea.

Și vrând a-și încredința

   Părerea ce-l înălța,

Într-adins el într-o zi

   Mătușii vreme păzii,

La un loc mai singurel

   Și o-ntrebă acest fel:

-”Mamă, te jur pe Cel Sfânt,

   Să-mi spui, dă de ce eu când cânt,

Tu începi să lăcrămezi

   Și de plâns nu încetezi?”

Baba nimic n-a ascuns,

   Ci oftând i-a dat răspuns:

-”Of! of, dragul maichii pui!

   Fiindcă mă-ntrebi, să-ți spui:

Am avut un măgărel,

   De ne hrăneam, biet, cu el,

Și de când s-a întâmplat

   De lupii ni l-a mâncat

Orcând te auz cântând,

    Plâng cu jale ascultând,

Că parcă-l auz pe el

    Cu glasul cel frumușel”.