Un om la lemne mergând

Și carul în drum frângând,

Ca și alte dăți l-a dres

Și la casa sa a mers.

Copilul sau alergând

Și carul frânt dres văzând,

Îl întreabă: „Taică! dar

Cine-ți drese carul iar?”

Tatăl său răspuns i-a dat:

„Eu, fătul meu, cine alt?”

„Apoi cine te-a-nvățat?”

Copilul iar a-ntrebat.

„Nevoia, copilul meu,

Ea știe ce nu știu eu”

„D-apoi unde șade ea?”

Copilul să știe vrea.

„În pădure„, i-a răspuns.

Și la treaba lui s-a dus.

Deci copilul mai crescând

Și la pădure mergând,

Peste loc rău cum a dat,

Frânse carul încărcat

Și, să-l dreagă neștiind,

Fluiera, la el privind.

Apoi aminte ș-adus

Tatăl sau cum i-a fost spus.

Ș-începu a alerga

În sus, în jos, ș-a striga:

„Nevoie, nevoie, fă!

Vin’, mă-nvață, ori îl fă”

După ce a văzut dar

Că strigă într-un zadar,

Să apucă singurel,

Căznește destul la el,

Potrivit, nepotrivit,

Bine rău, a isprăvit.

Acasă dacă a mers

Ș-îl văzu tatăl său dres,

Îi zise : „Ei, fătul meu!

Nu e cum îți ziceam eu?”

„Nu – îi zise supărat –

Nimenea nu m-a-nvățat.

Iar tatăl său cam râzând

Îi dete răspuns zicând:

„Ba chiar nevoia a fost,

Carea-nvață p-orice prost;

Ca ea de n-ar fi venit,

Tu atât n-ai fi căznit.

Ea arată să începi

La orce nu te pricepi,

Apoi bine, rău, muncești

Și tu-n lume să trăiești”