Într-o zi Nastratin Hogea pe o uliță trecând

Și pe poartă-n curtea unui bogat ochii aruncând

Se opri ca să privească la un lucru foarte rar.

Adică la-mpodobirea a unui mânz de magar,

Carele avea căpăstru peste tot cu fir lucrat

Și pe ciucuri împrejuru-i margaritar înșirat,

Un cioltar cu flori de aur pe spatele lui întins

Și drept chingă peste dânsul un cordon de fir încins,

Pus pe o saltea luxoasă, ș-alături pernă de puf,

Ș-un rob cu apărătoare răcorindu-l de zaduf;

Iar bogatul, de departe, în pridvorul său șezând,

Îl privea-n mare plăcere, dintr-un ciubuc lung fumând.

Nastratin văzând aceasta, fără a întârzia,

Se apropie de dânsul ș-începu a-l mângâia;

Bunioară ca copilul când vedea vrun mielușel

Merge, îl îmbrățișează ș-îl sărută frumușel.

Bogatul vesel privindu-l, când îl mângâia mereu,

Întrebă: — Dar or îți place cum e măgărușul meu ?

— De minune ! el răspunse, este vrednic d-a-l iubi,

Și alt nici un cusur n-are, decât nu poate vorbi.

— Ce fel ? bogatul îi zise, poate vorbi un măgar ?

— Cum nu ? — Hoge îi răspunse — numai să mi-l dai școlar,

Și într-un an ți-l fac ritor, or în ce limbă vei vrea.

— Ba nu voi — bogatul zise — că-l procopsești așa prea,

E destul ca să vorbească limba care o știu eu,

Și vreo patru limbi streine, ca să-l fac tâlmaciul meu.

— Așadar, îi zise Hogea, trebuie să ne tocmim,

Însă să mi-l dai acasă, că-n alt chip nu ne-nvoim.

— Bine ! — îi zise bogatul — cum știi tu, așa să faci,

Numai despre plată spune-mi cu câți galbeni te împaci.

— Să-mi dai — Nastratin îi zise — o sută de-mpărătești,

Răspunzându-mi înainte jumătatea din acești;

Iar jumătatea ceilaltă să mi-o dai la șase luni,

Când și examen voi face, între câți vei să aduni,

Ca să vază fiecare că nu dai bani în zadar,

Ci pentru o-nvățătură așa auzită rar.

Bogatul de vorba Hogii atât de mult s-a-ncântat,

Încât scoase banii-ndată și jumătate i-a dat,

Poruncind și pe școlarul să-l aibă în casa sa,

Nu cumva la ne-ngrijire vreodată a-l lăsa:

Pe salteaua lui să-l culce și pe perna cea de puf,

Cum și după prânz când doarme să-l apere de zaduf

Că el pe fiece lună îi va trimite mertic

Cu toată îndestularea, să nu-i lipsească nimic.

După ce aceste toate s-au făcut ca prin înscris

Și pe școlarul cu Hogea împreună l-a trimis,

Femeia Hogii, cu masa care sta și-l aștepta,

Și din când în când pe poartă ca să vie se uita,

Văzându-l cu măgărușul cel împodobit intrând,

Se mira ce o să fie, pricina necunoscând.

— Dar ce e asta, bărbate ! îl întrebă ea pe loc.

El arătă acei galbeni, ca jaratecul de foc,

Ș-îi răspunse cu amăruntul cum și ce fel l-a tocmit,

Cum și jumătate banii-nainte i-a primit.

— Dar or ț-ai ieșit din fire ? zise ea, la el privind.

Unde ai văzut în lume vreodată măgar vorbind ?

Or te-ai apucat acuma pe oameni să amăgești

Și la bătrânețe tocma belele să pătimești ?

— Fii pe pace, el îi zise, n-avea nici o grije tu,

Că tocma acuma ceasul norocului îmi bătu.

E o vorbă: „Pân' la anul câte căciuli nu rămân

Într-această-ntinsă lume pustii și fără stăpân !”

Asemenea pân-atuncea or să-ntâmplă de mor eu,

Or cumva se bolnăvește și moare școlarul meu.

Cu asemenea cuvinte și cu alte Nastratin

Își mai împăcă nevasta și se liniști puțin...