Când a fost odată pre pământ aleasă

Nobila Gutuie poamelor crăiasă,

Dând oblăduire și peste legume

Celor ce se află în întinsa lume,

Tronul își pusese sus la înălțime,

Întinzîndu-și cortul în acea lățime,

Sta înconjurată ca crăiasă mare

De destule poame până-n depărtare;

Iar în jos pe vale sta în șir supt coaste

Feluri de legume drept vitează oaste.

Astfel dar regina, nobila Gutuie,

Vru în rânduială tronul său să-și puie

Și după talente ce ea cunoscuse

Pe vestita Chitra cap a fi o puse;

Rodia alese cum și pe Lămâia,

Piersica, Naramza pentru treapta-ntâia;

Iar a doua treaptă rândui pe Părul,

Cu Cireșa, Vișina, Zarzăra și Mărul;

Iar pe supt aceștia Coarna și pe Pruna,

Cum și dopotrivă Nuca și Aluna;

Cu aceștia dară împlinindu-și suma

Despre toată poamă și despre leguma,

Sta din înălțime, se uita în vale,

Răspândind la toate poruncile sale

Prin Migdalul tainic, ce îi sta la spate

Ș-îi avea credință a păzi dreptate.

Deci bubosul Strugur, ce-și avea șederea

Pe lângă crăiasă cu apropierea,

Pârcălab să fie cinste avusese,

De această slujbă vrednic s-alesese;

Însă el zavistnic către celelalte,

Care ocupase slujbe mai înalte,

începu cu ură multe pâri să facă,

Socotind reginei astfel să se placă,

Și pe d-altă parte poamele sărace

Nu avea de dânsul niciodată pace:

Nu-nceta în lături tot să se întinză,

Să se mai lungească, loc să mai cuprinză;

Ș-atârna de une, sugruma pe alte,

N-avea păs în sine de porunci înalte,

Bătăios, zburdalnic dintr-a sa natură,

Supără pe toate prea fără măsură,

îi plăcea să-și bată joc de fiecare,

Amețea o lume ca cu fermecare;

Într-aceste ș-alte cu semeață față,

Înfoiat în haine, răsucind mustață,

Plin de nebunie, cu arțag în sine

Se ardică-ndată, la crăiasa vine

A aduce pâră despre celelalte

Ș-într-acest chip zice cu strigări înalte:

— Mă închin, stăpână, cu supus raport,

Cum am și poruncă-n slujbă să mă port;

Eu umblând cu toate-n bun prieteșug,

Am aflat în ele mare vicleșug!

Multe din legume rele uneltesc,

Rânduielii bune să împotrivesc;

Mai cu seamă Varza, cea-ngâmfată-n foi,

Umblă să aducă-n toate mari nevoi;

Ceapa cea bărboasă d-altă parte iar,

Ea înlăcrămează prunci și mume chiar;

Prazul iar, mojicul, cu obrazul tras,

Are niște fumuri de rup parcă nas;

Când e Usturoiul, el și mai grozav

Turbură văzduhul cu al său nărav.

Aști protivnici dară n-au de ține păs,

Ci pre celelalte toate le apăs;

Eu acela care am puteri de mac

Ș-amețesc simțirea ca un țiriac,

Ei mă veninează cu spirtosul duh,

Și pe loc m-apucă tușea cu năduh;

Despre care astăzi veste ți-am adus,

După datorie, ca un mic supus.

Auzind crăiasa vestea cea adusă

De mustosul Strugur, sluga-i cea supusă,

Zise către dânsul: — Ai tu mărturie

Ca să stea dovadă după datorie?

— Am, — el îi răspunse — și nu o dovadă,

Ci îți poci aduce chiar și o grămadă,

Nu persoane proaste, ci de cinste-n lume,

Și mă rog ascultă să le spui anume:

Am întâi dovadă pe Piperul care

E la fiecine prea la cinste mare;

Am și după dânsul pe enibaharul,

Chimenul, Molotrul, Cimbrul și Mărarul,

Capera, Măslina, care sunt de frunte

Și întâi poftite la oaspeți și nunte;

Pe lângă acestea am și pe Ciuperca

Și cu preacinstita sora-i Minaterca,

Mazărea, Năutul, Cuvioasa Linte,

Care totdeauna e la mulți în cinste;

Bobul, stingătorul de orice duhoare,

Postnica Fasole, cea prea umflătoare;

Am și preacinstitul verdul Crastavete,

Agreșele, cum și Coacăzele fete,

Și ghebosul Roșcov, cel supus poruncii,

Cu Smochina care lesne-mpacă pruncii;

Am și pe Curmaua cea în sâmbur tare,

Cum și pe Castana cea cu miezul mare;

Am și pe Stafida, soru-mea cea mică,

D-o fi primită la ceva să zică;

De voiești, aceștia gata sunt să vie

Ca să stea să spuie care orice știe.

Cum simți aceasta Ceapa totdodată,

Cum e din natură foarte veninată,

Se-mbrăcă îndată, iute, cu mânie,

Douăspre'ce haine puse de dimie,

Și cămăși atâtea albe, subțirele,

îmbrăcând binișul roșu peste ele,

Pieptenă și barba-și albă și bătrână,

Scuturând-o bine de pământ, țărână,

Plecă necăjită-n toat-a ei putere,

Veninând văzduhul de catran și fiere,

Pe pământ târându-și barba sa cea lată,

Sus în deal ajunse la crăiasa-ndată.

Cum intră de față gura își deschise

Și cu îndrăzneală într-acest chip zise:

— Să trăiești, stăpână, pe înaltu-ți tron,

Să ne fii la toate pururea patron,

Să-nflorești ca măru-n fiecare an,

Aibă-ți chipul vesel fața de șofran,

Rog cu plecăciune până la pământ

Multa-ți bunătate, pentru crezământ;

Mincinosul Strugur multe ne-a pârât,

Că-ntra-a noastră slujbă ne-am purtat urât.

Dar aceste toate câte le-a vorbit,

însuși de la sine el le-a născocit.

Te încrede mie, adevăru-ți zic,

Că am barba albă, nu sunt copil mic;

Poci să-ți fac îndată orce jurământ,

Spre a te încrede la al meu cuvânt.

Când porni din gură Ceapa jurământul,

Zgudui îndată toată frunza vântul,

Cât de groază multă jos se scuturară,

Paserile-n aer de prin crăci zburară.

Ascultați și ce fel fuse jurământul,

Carea ca un retor ș-au urmat cuvântul:

—Jur cu dreptu-mi cuget să n-am parte eu

într-această lume de tot neamul meu

Și să nu mă bucur ca d-acel noroi

De al meu iubitul frate Usturoi,

Cum și în osândă să ajung să caz,

Ca să plâng de moartea socrului meu Praz;

Să se stingă neamul cuscrului meu Hrean,

Să-l mănânce viermii viu chiar în ăst an;

Să îngrop în viață și să tânguiesc

Fiicele-mi Ridiche, care le iubesc;

Cum și al meu unul ginere Ardei

Praf să se prefacă-n fiece bordei;

Să ajung eu însămi unchiului meu Nap

Și mătușii-mi Sfecla groapa să le sap,

Nici să am în lume parte-n ochii mei

De nepoții Morcovi și de Pătrunjei;

Să se rătăcească-n lunci și prin câmpii

Verele-mi drăguțe Broajbe și Gulii,

Și să n-am iar parte de Cartoful văr

De nu spui de față dreptul adevăr;

Și bubosul Strugur de n-o fi mințit,

Moartea mea să fie de tăios cuțit,

Cum și să mă facă-n mici bucăți pe loc

Și să mă prăjască în tigăi pe foc

Rog dar ca să fie Strugurul adus,

Ce-a bârfit de mine și minciuni a spus,

Voi prin judecată ca ori eu, ori el,

Să ni se aleagă dreptul la un fel;

Voi aci acuma la-ntrebări să stea

Și minciuna spusă-n față să se dea.

Auzind crăiasa aste jurăminte,

Porunci Salatei, ce îi sta-nainte,

(Zic) către Marulă și către Lăptucă,

Că aci de față legile s-aducă,

Și sobor s-adune-ndată prin chemare,

Frunte stând Dovleacul cel cu capul mare,

Pepenele verde lângă el să șază,

Și slujbași să aibă împrejur spre pază

Pe Patlagelele-n roșu îmbrăcate

Și pe cele-n vânăt, ce sunt venitate;

Bamiile încă, Loboda și Știrul

Să se afle față, să-mplinească șirul.

Deci acestea toate cum se adunară,

Pe mustosul Strugur îl înfățișară,

Cumpănă, balanța aducând porniră

Și pe cele spuse drept le cumpeniră.

Astfel dar pe Strugur l-au găsit cu vină

Și că însuși numai este de pricină;

Iar vinosul Strugur începu să plângă

Și ceru din partea-i mărturii să strângă,

Dar și fură-n spate-i trei ce îl iubiră

Și să-i părțineze singure veniră:

Pepenele galben, Piersica, Caisa,

Dar nu ascultară a acestor zisa,

Ci îl osândiră toți ca dintr-o gură,

Cum și hotărârea dintru-ntâi făcură.

Pepenele, care părtinire puse,

Se crăpă în două, c-auzit nu fuse,

Piersica asemeni și Caisa iară

De necaz și ciudă-n loc se despicară;

Iar Urzica care sta aci zbârlită,

Vrând să ias-afară iute, necăjită,

Urzică-mprejuru-i pe câți îi atinse

Și dintr-asta mare zarvă se aprinse;

Dar crăiasa foarte-n sine supărată

Cu urgie mare se porni îndată

Pe sărmanul Strugur prea greu să blesteme

Și asupra-i toate relele să cheme,

Zicând:

— Tu-n a ta viață, ca un blestemat,

Tot de lemne-n lume să fii spânzurat,

Soare să te arză, să te bată vânt,

Și să nu-ți ajungă trupul de pământ;

Ochii ciori să-ți scoată ș-alte paseri mici

Și de bruma toamnei în bucăți să pici,

Și apoi în urmă prin cuțit tăios

Trupul tău să fie dat d-acolo jos,

Și să n-ai pe nimeni a se umili

Ca să-ți tragă clopot sau a te jeli,

Ci cu râs, cu cântec a te arunca,

Cum și supt picioare-n danț a te călca;

După ce dar astfel, cum zisei te calci

Și în mici fărâme dacă te prefaci,

Sângele să-ți stoarcă, trupu-ți tescuind,

Și să-l bea voinicii veseli chiuind;

Cu strigări și jocuri a se bucura,

Cu oalele bându-l, bunuri a-și ura,

Grijile să-și uite în acel minut,

Să se socotească cei mai cu avut;

Unii iarăși limba a-și împletici,

Iar neîndrăzneții a se-nvoinici;

Alții iar, tăcuții, când îi vor gusta,

Filosofi la vorbe a se arăta;

Alții când dintr-însul vor ceva sorbi,

La arțag să prinză-n certuri a vorbi;

Alții iar să meargă pe două cărări,

Câinilor pe drumuri dând întărâtări,

Cum și ca nebunii vântul ocărând,

Să se tăvălească în noroi căzând;

Alții iar, cei lacomi, or pe unde mân,

îndărăt să-l toarne și să-l verse-n sân;

Alți cu nerușine a se dezbrăca

Și golași piperu-ntr-alții a juca;

Alții iarăși bându-l, dintr-al lui plecat

Să se bolnăvească și să zacă-n pat;

Însă toți aceștia când se vor trezi

Stând să se căiască în ceealaltă zi,

Să se rușineze chiar de fapta lor,

Ne-ndrăznind să-și scoată fața la sobor.

Astfel dar blestemul fuse-n acel ceas

Care până astăzi îl vedem rămas.

De aceea

Vinul e dat să-l bea voinicii, iar nu toți nevoiașii.

Că

Toată lumea bea vinul, dar nu-și bea mintea,

își înoată gura în vin până dă dintr-însul.

Gândește să nu mai lase în bute.

Și

Umblă cu ochii logodiți.

Pe unul îl vede ca doi.

Ci

Dacă nu ești vrednic să-l duci, nu te încărca peste măsură.

Cum a zis țiganul:

Dacă nenai puterință, la ce chichirezi gâlceava?

Iar nu

Toarnă, umple foalele,

Până-și udă poalele.

Și

Vede că nu mai încape

Și toarnă până să crape.

Ardică paharul strigând:

Dumnezeu să-l înmulțească

Ca și pe piatră să crească.