Un grec oarecare, din sate plugar,

Plecă și se duse cu al său măgar

Până la o rudă ce-i era cumnat

Și avea șederea departe l-alt sat.

Cumnatu-său, care prea mult îl iubea,

Ș-în casa-i văzându-l o dată abia,

Îl primi vesel, cum i s-a căzut,

Și seara la cină cu el a șezut,

Cu vorbe, cu glume tot s-a îndemnat,

Ș-a dat cu paharul pan' s-a îmbătat.

Culcându-se astfel și dormind ceva,

A doua zi capul grozav îi urla,

Îi părea mai mare de cum era-ntâi

Ș-il trăgea să-l puie iar pe căpătâi;

Îl punea, și geaba, orcum nu-i trecea,

Îi atârna, parcă locul nu-i plăcea,

Necăjit se scoală, greața a-și scuipa,

Vrând și dobitocul a și-l adăpa,

Și dacă se duse în sat la cișmea,

Fluiera din buze, silindu-l să bea.

Dobitocul însă, dacă a băut,

își ardică capul ș-în loc a stătut.

Deci văzând țăranul pe al său catâr,

Că la fluierarea-i nu face hatâr

Și de îmbiere n-are nici habar,

Ca o picătură să-nghiță măcar,

Zise (clătinând capul): — Hai, dobitoc, hai!

Tu mai multă minte decât mine ai!

De făceam aseară ca tine și eu,

Nu era să-mi fie astăzi așa greu.

Fiindcă și următoarea poveste este

A rădăcinii beției, o alăturăm aici.