Un bătrân odinioară sfârșitul său cunoscând

Și văzând că o să moară, bani, avere nelăsând,

Chemă să vie la sine pe fiul său cel iubit

Și cu cuvinte puține în astfel l-a sfătuit;

— Fătul meu, eu mor acuma și alt nimica nu-ți las,

Decât trei cuvinte numa în cel mai din urmă ceas.

Care ca p-o bogăție să ți le păstrezi de mic,

Să le aibi la bărbăție, aceste ce ți le zic:

P-al tău stăpân sau mai-mare cu dreptate să-l slujești,

Dar bani sau vro-mprumutare să nu-i dai, să te păzești.

Pe nevasta ta-n viață din inimă s-o iubești,

Dar nici cât un fir de ață taina-ți să nu-i dezvelești.

Pe copiii tăi firește o să-i iubești d-or trăi,

Dar fiu de suflet nu crește, că-n urmă te vei căi.

Aste ale lui cuvinte ca o diată fiind,

Le ținu fiul său minte, ce-nchipuiesc neștiind.

Omul însă din natură este făcut curios,

Cât să-i dai învățătură, îi este far' de folos;

Căci el până nu încearcă orșice va auzi,

Neted lui nu-i vine parcă odihnit a le păzi.

Să-i spui c-o să pătimească, să-i spui că se va jertfi,

El va să le pipăiască, să vază, așa vor fi?

De aceea dar ferice de cel ce va primi

Ceea ce lui i se zice până a nu pătimi!

Așa ș-acest prin urmare lângă un stăpân fiind

Și cu buna sa purtare mai multă vreme slujind,

Crescu, veni-n bărbăție, fu cuminte, bani făcu,

Se-nsură, luă soție o fată care-i plăcu.

Se iubea cu osebire, unul p-alt se mângâia

Ș-în cea mai mare unire în viața lor trăia;

Îi venea în multe rânduri să-i spuie câte ceva,

Dar se oprea, stând pe gânduri să nu greșească cumva.

Într-aceste vine vreme, fără el a cugeta,

Ca stăpânul său să-l cheme să-i cear-a-l împrumuta,

Zicând că-i trebui acuma o mie de lei să-i-dea,

Ca să împlinească suma pentru graba ce-o avea;

Și că, de la oareunde niște bani cum i-o veni,

îndată îi va răspunde, fără a mai pomeni.

El își iubea pe stăpânul, cum și pe loc a gândit

Cum că tatăl său bătrânul să nu dea l-a sfătuit;

După socoti iar în sine că poate n-o fi nimic:

Ia să-i dau eu lui mai bine, că bătrânii multe zic.

După ce-i dă, stă, se uită să-i răspunză banii dați,

Stăpânul său iarăși uită că bani are-mprumutați.

Dacă vede că tăcere de banii lui s-a făcut,

Merge într-o zi ș-îi cere să-i dea acel împrumut.

Stăpânul său auzindu-l bani împrumutați cerând,

Îl ocărî izgonindu-l cu înjurături, zicând:

— Ce bani sunt dator eu ție? Om viclean și prefăcut!

D-unde ai tu bogăție să-mi dai mie împrumut?

Nu-mi ești tu, tu, slugă mie de atâția ani trecuți?

Eu îți dau ție simbrie, ș-apoi tu să mă-mprumuți?

— T-am dat, săracul de mine! dar să vede c-ai uitat,

Ia adu-ți aminte bine și nu intra în păcat.

— Auzi! auzi! vicleșuguri! să nu știu eu ce lucrez!

Ia vezi cu ce meșteșuguri va să mă facă să crez!

Ieși afară de mă lasă, nu mă face să turbez,

Și să nu-mi mai calci în casă, că mă pui de te pisez.

Ești un hoț, un păr-de-câine, nu voi să te văz mai mult,

Nu ești vrednic d-a mea pâine, fugi, piei dintr-acest minut!

Ieși bietul om îndată, necăjit și amărât,

Să nu sară să-l și bată, că destul l-a ocărât;

Pe drum zicând întru sine: „Iacă una s-a-mplinit

Din cele trei ce pe mine tatăl meu m-a sfătuit.”

Trecând ceva dup-aceasta și copiii lui murind,

Luă un sărman nevasta, să-l crească c-al ei dorind;

Vrând și el ca să nu plângă pentru care i-a născut,

Nu vru voia să-i înfrângă, o lasă și l-a crescut.

După ce făcu aceasta, cugetul tot îl muncea:

„Acest copil și nevasta ce mi-o face? — el zicea —

Nu o fi degeaba zisul și sfatul cel părintesc,

Voi însă-n grab să-mi văz visul, ș-apoi să mă odihnesc.”

Așa-ntr-asta cugetare fură el un copilaș

D-ai stăpânului, pe care îl duce în alt oraș;

Apoi după ce îi lasă, o cămășuț-a lui ia,

O sângerează ș-acasă se-ntoarce în grab cu ea,

Zicând: — Dragă nevestică! o taină să-ți spui aș vrea,

Dar mult mă sfiesc de frică că n-o vei putea ținea.

Răspunse ea: — Vai de mine! De asfel mă socotești?

Așa cinste am la tine? Ș-într-atâta te ferești?

— Mă iartă dar, — el îi zise — tu știi că stăpânul meu

Când i-a trebuit, trimise de l-am împrumutat eu,

Și în loc să mi-i plătească m-a-njurat, m-a necinstit,

Ca p-o albie porcească m-a făcut și m-a gonit;

D-acel necaz și eu dară sâmbetele i-am păstrat

Și tocmai în astă-seară cum am vrut mi-am răzbunat;

Că-ntâlnind cu întâmplare pe al său copil urât,

Îl momii ș-în depărtare ducându-ll-am omorât;

Numai astă cămășuță având pe el, o luai,

Ca să prinz vro părăluță, cu dânsa nu-l îngropai.

Dar să taci, dragă nevastă, să nu îți iasă cuvânt,

C-apoi ait! din lumea astă, cum vei spune, pierdut sunt.

Nevasta-ncepu să zică: — Vai! cum poci eu să crâcnesc?

Nu vezi că tremur de frică numai unde mă gândesc?

Ba să tăcem, zău, ca zidul, că nu-i lucru să-l vorbim.

De să va afla ucidul, cu toții ne prăpădim.

Lăsându-o dar bărbatul în făgăduială ei,

Aștepta să vază sfatul de va avea vrun temei.

Stăpânul său prin tot locul copilul își căuta,

Mumă-sa-l jelea cu focul ș-îndestul se văieta.

Într-aceste ucigașul, ca să zic acum astfel,

Ce omorî copilașul, cum a spus nevestii el,

Nu știu pentru ce pricină cu nevasta s-a certat

Și la acea a ei vină câteva palme i-a dat.

Ea pe loc ieșind afară inima-n gură își ia,

Și țipă, răcnește, zbiară, aolio și vai de ea!

— Săriți, mă junge bărbatul, hoțul, tâlharul de crâng.

Cum omorî și băiatul stăpânilor săi, ce-l plâng.

Oamenii, cum auziră, au alergat de l-a spus

Și îndată străji veniră de îl duseră pe sus.

Ducându-l la judecată, după cum a fost pârât,

Fără prelungire-ndată la moarte fu hotărât.

Care văzând vinovatul se rug-a-l îngădui

Ca diata sau legatul pe scurt a își rândui;

Ș-începu-n vileag să zică: — Eu am treizeci mii de lei,

Dragii mele nevestică îi las zece mii din ei;

Cinci mii lei las la băiatul ce-l crescui neavând prunci

Și ceilalți îi las la gâdea ce m-o agăța de furci.

Auzind băiatul suma ce gâdii o hotăra,

Uită mila, ca și muma, și sări a-l spânzura;

Îi aruncă ștreangu-ndată, zicând: — Gâde mă fac eu,

Am drept l-această diată, ca la a tatălui meu.

Deci după ce-n pază mare pe vinovatul l-au dus,

La locul cel de pierzare și îl înălțară-n sus,

Și când tocmai se suise gâdea cu ștreangul de gât,

Atunci gura își deschise cel de moarte hotărât

Ș-începu o cuvântare în auzul tuturor,

Pe care o striga tare în chipul cel următor:

— Stați, creștini, nu mă răpuneți ș-ascultați al meu cuvânt,

L-altă pedeapsă mă puneți, c-atât vinovat nu sunt.

Dau stăpânului meu veste ș-îl rog să-mi fie milos,

Că copilul mort nu este, ci e viu și sănătos;

El este în depărtare dat de mine-n pansion

Ș-în prea bună căutare se află ca un cocon.

Decât asta a mea faptă numai cercare a fost,

Pentru povață-nțeleaptă tatălui meu celui prost,

Care mi-a zis să țiu minte sfatul său cel părintesc,

Și aceste trei cuvinte cât trăiesc să le păzesc,

Adică: „P-al mai-mare sau stăpân nu-mprumuta,

Taina îți păzește tare de către nevasta ta

Și să nu iei în viață copii de suflet să crești,

Păzește a mea povață, de vei să nu te căiești.”

Dar eu nu m-am putut teme c-oi pătimi vreun rău,

Ci le-ncercai după vreme, ca un prost și nătărău!

Mi-a zis tatăl meu, bătrânul, și eu nu l-am ascultat,

împrumutai pe stăpânul și ură mi-am câștigat.

Spusei în urma nevestii o taină ce o făcui,

Și după pâra aceste iată viața îmi răpui.

Crescui copil, uite-l, gâde! el îmi e spânzurător,

Lumea plânge și el râde, că îl las moștenitor