Despre cusururi sau urîciuni

Aideți să vorbim degeabă, 

Că tot n-avem nici o treabă. 

Fiindcă 

Gura nu cere chirie, 

Poate vorbi orce fie. 

De multe ori însă 

Vorba, din vorbă în vorbă 

Au ajuns și la cociorbă

Ș-atunci vine proverbul: 

Vorba pe unde a ieșit 

Mai bine să fi tușit. 

De aceea 

Cînd vei să vorbești, la gură 

Să aibi lacăt și măsură. 

Adică: 

Vezi bîrna din ochiul tău 

Și nu vorbi p-alt de rău. 

Spre pildă: 

Cînd vei vorbi de mucos, 

Nici tu să fii urduros. 

Că nu e mai urît cînd cineva 

Face pe frumos că e ponevos 

Și pe cel urît că e aurit. 

Altul iar 

Trîntește cuvîntul tronc, 

Ca cloșca cînd face clonc. 

Și se pomenește vorbind: 

Frumoasă nor' dobîndiși, 

Dar se uită cam piaziș. 

Și că 

După ce e neagră, o cheamă și Neagă; 

După ce e mută, apoi e și slută. 

Sau 

Urît meșter a croit-o, 

Rău ciocan a ciocănit-o. 

Sau 

Bun ciocan te-a ciocănit, 

Că frumos te-a potrivit. 

Și 

Urît tată a avut, 

Să-i semene l-a făcut. 

Sau 

Fă-mă, tată, ca să-ți seamăn 

Ca frate cu frate geamăn. 

Dar însă 

A semănat crastaveți 

Și au răsărit scăieți. 

Sau că 

Tata avea armăsar, 

Dar el a ieșit măgar. 

Și așa, 

Cu vorbe îmbolditoare 

Îl atinge unde-l doare. 

De aceea niciodată 

Chelului despre chelie 

Să nu-i spui vro istorie. 

Și 

Cu pleșuvul cînd vorbești 

Tivgă să nu pomenești 

Și nici 

Să nu rîzi de măgar cumva, 

Că poate îl încaleci cîndva. 

Totdauna 

Gura care e-mpuțită 

Altui e nesuferită, 

Că dacă 

Mie-mi miroasă a floare, 

Dar altuia a putoare. 

Și în scurt, 

Noi rîdem de unul-doi 

Și patruzeci rîd de noi. 

Pentru că 

Nu este răsur să n-aibă cusur. 

Share on Twitter Share on Facebook