Primăvară,-ntîia oară roazele cînd înfloresc, 

C-un fir merse la-mpăratul grădinaru-mpărătesc, 

Care cu plăcere multă-n mîna sa cum l-a luat, 

Totdodată fără veste la un deget l-a-nțepat 

Și întîia sa plăcere ce asupra-i o avea 

I s-a-ntors în supărare, cu acel gust n-o privea; 

Cum și către grădinarul zise: — Iacă un cusur 

Care n-ar fi cuviință ca să-l aibă un răsur; 

Tu cam te pricepi la multe măestrii grădinărești, 

Ș-astă roză ghimpi să n-aibă n-ai putea s-o altuiești? 

— Ba să poate, împărate, — grădinarul a răspuns — 

Și grădinăria are cîte un secret ascuns. 

— Nu știu, — împăratul zise — asta este treaba ta, 

Fă-l ca să-i lipsească ghimpii și un dar vei căpăta. 

Grădinarul dar să duse, puse-ndată, altui, 

Să se prinză și să crească îndestul se nevoi; 

În sfîrșit el cu secretu-i a văzut c-a izbutit 

Și mergînd la împăratul duse un fir înflorit; 

Care-n mîna sa luîndu-l, foarte bine i-a părut 

C-a putut să-l altuiască după cum a fost cerut, 

Dar la nas cînd îl duse, zise către grădinar: 

— Ce fel? Acum văz că n-are cel mai mic miros măcar! 

Grădinarul îi răspunse: — Împărate, să trăiești, 

Orce lucru firea-și schimbă cînd vei sta să-l altuiești, 

Și nimic iar nu se poate ca să n-aibă vrun cusur, 

Arburi, plante, flori și oameni, astfel și acest răsur, 

Care or ca-ntîi să-nghimpe și să fie cu miros, 

Or nici miros să n-aibă și să fie neghimpos. 

Fiecare poartă cîte un răvaș în spate. 

Pe al altuia îl vede și pe al său nu-l vede. 

Fiecare să ține mai cuminte decît altul. 

Fiecăruia i se pare că copilul său e mai frumos, d-ar fi cît de urîcios. 

Și 

Ce e frumos poartă și ponos. 

Fiecare trage spuză pe turta lui 

Lesne a judeca pe altul. 

Că 

Nu te pricepi să împarți un pai la doi boi. 

Și că 

Cu ce dascăl lăcuiește 

Așa carte-alcătuiește. 

Așa e lumea asta: 

Rîde om de om și dracu de toți. 

Dracu rîde de porumbe negre și pe sine nu se vede. 

Gura lumii numai pămîntul o astupă. 

Fiecare să leagă unde îl doare.