Spun c-a fost odată un crai oarecare 

Ce avea din fire un nas foarte mare; 

El își vedea bine cusurul ce-l are, 

Dar tot gîndea cum că poate i să pare. 

Supușii și alții, carii întrebase, 

Că îi șade bine îl încredințase. 

Căci cine-ndrăznește la unul mai mare 

Să-i spuie de față cusurul ce-l are? 

Tot pe acea vreme ș-în acea cetate 

Era ș-o cocoană gheboasă în spate, 

Ce o amăgise lingăii să crează 

Că ea e în lume cea dintîie rază, 

Cu poezii, versuri o încorunase 

Ș-a se ținea zînă o înfumurase. 

Aceasta se duse la craiul odată, 

Cu alt oarecine avînd judecată, 

Și văzînd că craiul hatîr ei nu-i face 

Să vorbească-n parte-i după cum îi place, 

Prerumpînd cuvîntul, zise cu mirare: 

— Va—a—ai de mine, ce nas ai mare! 

Pe craiul cu astă vorbă îl împunse, 

Dar deocamdată nimic nu răspunse. 

Ea însă părîndu-i că nu auzise 

Între alte vorbe iară îi mai zise. 

Craiul și aceasta o-nghiți cu noduri, 

Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri 

Și mai zise iarăși: — Ce ciudat îmi pare! 

N-am mai văzut încă astfel de nas mare!

Se înăspri craiul și zise: — Cocoană! 

Știi că ești cu totul ciudată persoană! 

Ce îmi tot spui mie că-mi e nasul mare 

Și nu-ți vezi cocoașa ce-o porți în spinare? 

Cusurul cel mare nu ți-l simți din spate 

Și judeci p-al altui, el ț-e greutate. 

Plecînd ea să meargă și ieșind în tindă, 

Zise craiul iară, privind în oglindă: 

— Nu a fost minciună ce a zis neștine 

Că greu se cunoaște cineva pe sine!