Unul trecând un râu mare, când vru carul a-și suci,

Cu-ntâmplare deodată rupe oiștea aci.

El necăjit stă, se uită, fluierând și înjurând,

își dă palme, bate boii, dă-n car și-n toate de rând;

Dup-aceea ca s-o lege o funie de tei ia

Și începe să o scuipe, s-o poată ceva muia,

Dar, din contră, și l-aceasta înjura, se necăjea,

Că cum vrea el să o moaie, scuipatul nu-i ajungea;

Iar un om ce sta deoparte și la dânsul se uita

începu de el să râză, zicând: — Vai de mintea ta!

Mă! omule, dar nebun ești? Moaie funia în râu!

Ce tot stai și scuipi din gură, când ț-e apa pan' la brâu?

— Da, bine zici, — el răspunse — că mai știu ce fac și eu!

Parcă-mi lipsește o doagă, acum la necazul meu.

Unii de necaz când dau

Pierd și mintea ce o au;

Iar alți de el nu mai scap

Și tot au simțit în cap.