Un văcar adese tot se mânia,

De care sătenii nimic nu știa;

Așa el odată iar s-a mâniat

Și o zi întreagă nimic n-a mâncat.

Seara dacă vine la nevasta sa,

Cu părere-n capu-i că lumii păsa,

O-ntreabă, zicându-i: ce zicea prin sat?

Le păsa de dânsul, căci el n-a mâncat?

Nevasta lui, care era ca și el,

Prea cu minte mare, ca de copăcel,

Îi zise: — Zău nu știu, ei nu mi-au vorbit,

Poate și pe mine s-o fi necăjit,

Că orcâți cu carul pe la noi trecea

Asupra-mi nici ochii nu ș-îi întorcea,

Ci-și biciuia caii, boii își bătea,

Ca când de la dânșii necazu-și scotea.

— Fie! — el zise — tot nu mă împac,

Nu mănânc nici mâine, ca să vezi ce fac

Așa el se duse, ca un sec și prost,

Și ținu, săracul, ș-a doua zi post.

Seara iar întreabă ce au zis de el

Și ea îi răspunde tot în acel fel.

El iar se-ntărâtă, cum o auzi,

Și: — Nu mănânc — zise — nici a treia zi.

Dar răzbindu-l foamea n-a mai întrebat,

Ci îi părea miere codrul cel uscat.

Prin urmare dar,

S-a mâniat rău pe sat

Și trei zile n-a mâncat.

Le-a făcut-o pe piele.

Că

Nu mai putea de dânsul.

Însă,

Omul îndărătnic și pizmaș ca racul își mănâncă carnea singur.

Îi auzi strigând:

Nu mă plec, d-aș ști că m-aș târî cu inima pe pământ.

Omul răutăcios și necăjicios,

De nu poate strica altui, își strică luiși.

Ca

Ursul când n-are de mâncare își mușcă din labe.

Muierea rea singură își dă palme ș-își bate capul de pereți.

De vreme ce pe

Muierea înțeleaptă o bate cineva și i-e rușine să plângă,

Iar muierea rea numai dintr-o vorbă ardică mahalaua în cap.

Țipă ca când o belește cineva de vie.

Și

Ca când îi frige cineva șerpi pe inimă.

Și

In necaz că i-a zis neroadă ș-a tăiat din rădăcină coada.