Două pisici dintr-o casă, surori, frați vei să le zici,

In cămară după masă intrând ca niște pisici,

201

Mirosiră, cotiliră din taler în taleraș

Ș-între altele găsiră și o felie de caș.

Sar amândouă deodată, asupra-i să grămădesc,

Pentru el vor să se bată, fac gură, se gâlcevesc.

Și una și alta rele, mârâia și miuia,

Să-l împartă între ele nicidecum nu se-nvoia.

Și ca să nu se mai certe merg la cotoi, cer la el

Ca prin dreaptă judecată să le-mpace la un fel.

Cotoiul, ca un cu minte, le-a zis: — Nu vă mai certați,

Ce folos mii de cuvinte? eu știu cum vă împăcați:

Care le împacă toate e cumpăna pre pământ,

Și împotriva-i nu poate nimeni să zică cuvânt.

Zicând aceste, apucă și cumpenele pe loc,

Ceru cașul să-i aducă, îl rupe drept prin mijloc,

Pune într-o parte ș-alta cașul cel în două frânt,

înalță cu mâna-ndată cumpăna de la pământ;

Dacă vede că-ntr-o parte atârna mai greu nițel,

Ia din ceealaltă parte și mușcă ceva din el.

Îl pune iar, iar rădică, acum dincoaci greu văzând,

Mușcă și d-aci nițică, ca să potrivească vrând.

Apoi iar și iar și iară, când aci, când colea greu,

Vrând lor rău să nu le pară, el a mușcat tot mereu,

Pan' se satură pe sine și lăsă părțile mici;

Atunci le potrivi bine și le dete la pisici.

Ele dar silite fură astfel a se mulțămi,

Dacă minte nu avură singure a-l împărți.