Frigura tremurătoarea,

Lingoarea aprinzătoarea

Și Ciuma cea rea cu ele,

Fiind surori câtetrele,

Plecară toate năucă

Prin orașe să se ducă,

Și pe drum între vorbire,

Neputând sta la-nvoire,

Ajunseră la gâlceava

Și la sfădire grozavă,

Cerând drept fieștecare

Spre a se numi mai mare;

Și după multe cuvinte:

— Stați, — zise cea mai cuminte —

Rău ne putem înțelege,

Alți de nu ne vor alege.

Aideți să curmăm din cale

Și să mergem colea-n vale,

L-acel cioban ce se vede

Păscându-și turma-n livede;

Dar însă nu toate ceată

Să ne arătăm deodată,

Ci pe rând fieștecare

Stând să-i cerem de mâncare,

Să vedem de cine-i pasă

Și cui dă mai bună masă,

S-o ospeteze cum cere,

Cu mâncări după plăcere;

Și de care, prin urmare,

Va avea frică mai mare,

Ea mare să se numească

Și gâlceava să lipsească.

Deci după ce sfătuiră

Și în astfel se-nvoiră,

Merse Frigura îndată,

In cerșetoare schimbată

(Trăgându-se celelalte

Supt niște măguri înalte,

De departe stând să vază

în ce chip se ospătează);

Și pe loc dacă se duse

La ciobanul ce-l văzuse,

Fără să se milogească.

Ceru să o găzduiască,

Numindu-se călătoare

Și pe aci trecătoare.

Ciobanul ca pe o babă

O și primi în grabă

Și cu plăcute cuvinte

Îi aduse înainte

O glugă în loc de masă

Și mămăligă rămasă,

Puindu-i și brânzișoară,

Zise: — Poftim, mămușoară,

De vei vrea, îți voi aduce

Și puțintel lapte dulce.

Frigura de masa dată

Îi răspunse supărată:

— Geaba puseși aci brânza,

Că nu mi-o sufere rânza,

Și lasă, nu-mi mai aduce

Nici lapte acru, nici dulce,

Care pe om nu-l hrănește,

Ci mai vârtos îl slăbește;

Un miel nu e lucru mare

Să tai, să-mi faci de mâncare!

Ciobanul îi zise: — Lele!

Eu sunt stăpân p-ale mele

Și alt când îmi poruncește

Necinstit se izgonește;

Și ce ești tu, ia îmi spune,

De-mi ceri mie mâncări bune?

— Eu sunt Frigura — răspunse —

Și îmi plac mâncări tot unse.

Nu fac haz nicidecum postul,

Îl las să-l mănânce prostul.

Zise ciobanul: — Ei! dragă!

Și cine-n seamă te bagă?

Fii tu ori slabă, ori grasă,

Mie nicidecum nu-mi pasă,

Ci ia cară-te cu bine,

Pan' nu-ncarc cată pe tine.

Frigura-nsălbătăcită,

Sare pe el necăjită

Și îndată se pornește

Să-l scuture vrăjmășește.

El iar fără a se teme,

Deloc nu mai pierde vreme,

S-aruncă gol să o-nece,

Supt în jgheab de apă rece;

Șezând muiat pan' la gușe,

Bând și câteva căușe,

Frigura își pierdu rostul

Ș-îndată lăsând pe prostul

Începu-n fugă să saie,

Ca un scăpat din bătaie.

Prin crâng, prin câmpie lungă,

Silind mai curând s-ajungă,

Nu vedea nici mărăcine

Uitându-se după sine.

Frică intrase într-însa

Că s-o lua după dânsa

Ș-o gonește s-o apuce

In apă s-o mai arunce.

Ajungând la celelalte,

Supt măgurile înalte,

Ele pe loc o-ntrebară:

— Soro, cum te ospătară?

Ea, tot suflând ostenită,

Le răspunse necăjită:

— De unde știe ciobanul,

Mojicul și bădăranul,

Ce fel să te primească

Și ce fel să te cinstească?

lingoarea-ncepu să zică:

— Cunoaște-te dar de mică;

Ia să mă duc eu la dânsul

Și să vezi ce scot dintr-însul.

Zicând asfel, merse-ndată,

într-o bătrână schimbată,

Și ceru s-o găzduiască

In coliba-i ciobănească.

El o primi în grabă

Și pe dânsa ca p-o babă,

Ș-aceeași masă îi puse,

Aceleași mâncări îi duse.

Dar Lingoarea și ea iară

începu alte să ceară

Și mai vârtos să-l înfigă

Un ieduleț și să-i frigă.

Ciobanul îi zise: — Bine,

Dar ce rudă ești cu mine?

Or ce cuconiță mare

De-mi ceri asfel de mâncare?

— Eu sunt Lingoarea — îi zise —

Carea vântul mă trimise,

Să dau boale grele foarte

Și să chinuiesc de moarte.

— Și ce? — urmă el să zică —

Vrei să te am eu de frică,

Ca să-ți dau orice-mi vei cere

Și masă după plăcere?

Ia cară-te mai în grabă

Dacă vrei să fii de treabă,

C-apoi mă vei înțelege

Cu vro câteva ciomege.

Lingoarea iar supărată

S-arunc-asupra-i îndată,

Ș-începând să-l chinuiască,

Aci moartea să-l găsească,

în dureri, junghiuri băgându-l,

Să răsufle nelăsându-l,

El iarăși știindu-și leacul,

Aproape fiind și lacul,

Intră supt jgheabul cel rece

Și începu să se frece;

Făcând aceasta ciobanul,

își spăimântă pe dușmanul;

Că nemaiputând Lingoarea

Să-i sufere recitoarea

își apucă-ndată drumul

Și pieri în grab ca fumul.

Ajungând la celelalte,

Supt măgurile înalte,

îndată o întrebară

Pe ea cum o ospătară.

Lingoarea le zise: — Geaba,

Ne-am găsit omul de treabă,

Cine suntem să-nțeleagă

Și umblăm să ne aleagă;

Cunoaște el, dobitocul,

Cui de ce îi e cojocul?

Ia aideți voi mai-nainte

La oameni zdraveni, cu minte;

Prin cetăți și prin orașe

Să vedeți case, sălașe,

Să vedeți așternut moale,

Iar nu fân și burieni goale;

Să vedeți acolo mese

Și mâncări bune, alese,

Iar nu post, pâine cu apă,

Ș-în loc de bucate ceapă.

— Ba! ba! sunteți mititele,

— Zise Ciuma către ele —

Și de voi puțin îi pasă

Să vă cinstească cu masă;

Dar ia să vedeți acuma

Cum tremură el de Ciuma.

Zicând aceasta îndată

Către cioban se arată

Ca o babă furioasă,

Țiind în mână o coasă,

De să-ngrozea om de dânsa

Când scotea vorbă dintr-însa.

Carea văzând-o ciobanul,

Se cutremură, sărmanul!

Și o-ntrebă zicând: — Mamă!

Unde mergi și cum te cheamă?

— Ciumă-mi zic — zise —anume

Ș-am plecat să cosesc lume,

Numai, dragul meu, fă bine,

Până odihnesc la tine,

De-mi pune puțină masă

Ș-îmi fă o friptură grasă,

Că am foarte mare grabă

Să merg, să-mi caut de treabă.

Ciobanul pe loc se duse

Și așternut îi aduse,

Zicând: — Șezi puțintel, mamă,

Să-ți frig, să-ți fac o zeamă.

Apoi îndată aleargă,

De frică tremurând varga,

Făcu slugilor strigare,

Fu și friptura-n frigare.

Deci pe când se frigea mielul

Și fierbea în oală felul,

Stând el cu neîndrăzneală

Îi zise ei cu sfială:

— Mamă! te rog, de se poate,

Până vor fi gata toate,

Ia deschide acea carte

Să vezi, sunt eu în vro parte

Scris anume, Ion Bucur,

Ca să plâng, ori să mă bucur?

îndată el cum îi zise,

Ea catalogu-și deschise

Ș-începu pe toți din lume

Să-i spuie de rând anume;

Și sfârșind zise: — Nepoate!

Astea sunt numele toate;

Și precum auziși bine

Tu nu ești trecut la mine.

El vrând spre încredințare

Să vază de nu îl sare,

Îi zise ei iarăși: — Mamă!

Eu nu prea am băgat seamă;

Ia mai citește o dată,

Să-mi stea inima-mpăcată.

Vrând ea să-i facă pe voie,

Îi citi iar foaie, foaie,

Și isprăvind zise: — Iată,

Nu ești scris, ț-am spus o dată.

Auzind el, ia frigarea

Ș-îi arde cu ea spinarea,

Zicând: — Scol', boală urâtă,

Ca să nu-ți trag și vro bâtă.

Dacă nu sunt scris la tine,

De ce ai venit la mine?

Du-te, cere de mâncare

Unde de frică te are!

Atunci ea înspăimântată

Plecă și fugi îndată;

De rușine ce îi fuse

Pe alte drumuri se duse,

Lăsând d-atunci pe acele

Ca să umble singurele.

Prin urmare dar,

Omul boala singur ș-o caută.

Ș-apoi,^

O boală când vine la om, strigă către celelalte: săriți, că

l-am prins.

Însă

A dat Dumnezeu și boale, dar a lăsat și leacuri.