Unul auzind aceasta prin povești a se vorbi,

O gândea în toți de obște fără a mai osebi,

Pentru că nu auzise ș-ăst proverb zis de români:

Că „sunt tineri între tineri și bătrâni între bătrâni.”

                                                                             

Într-acestea se însoară și cu întâmplare ia

O copilă prea de treabă ș-orfană ca el și ea;

Dar moralul și virtutea ce asupra-i se vedea

S-arăta că se silise muma-i creștere să-i dea;

Că blândețea în cuvinte și unirea-ntre bărbat,

Era pildă-n alte case, și amorul neschimbat;

Totdeauna ea pe dânsul într-acest chip îl trata,

Chiar ca în ziua de nuntă, când cu drag se mărita;

El în toat-a ei purtare, mulțămirea ce-o simțea,

Pe răposată ei mumă-n inima sa o sfințea,

Zicând: — „Ah! cum n-avui parte soacra mea să fi trăit,

Să mă-nchin ei ca la sfântă ș-în suflet s-o fi iubit!

Carea într-a ei viață acest înger mi-a născut

Și o asfel de consoartă pentru mine a crescut.”

Dar orșicum chiar tot omul de familie stăpân

Este bine ca să aibă în casa sa un bătrân.

Așadar,

Mulțămit tânăru-n sine

Că trăia tihnit și bine,

Dorea s-aibă soacră numai,

S-o iubească ca pe muma-i;

Însă din reaua lui soartă

S-a-ntâmplat să fie moartă;

Dar când vrea omul să facă

Lesne inima-și împacă;

Ș-în dragostea soții sale,

Puse îndată la cale

Și mergând dete arvuna

Să-i facă de ipsos una;

Care după ce fu gata,

El cu față bucurată

Ia ș-în dulap o așază,

Unde mai des să o vază.

Deci într-o zi cu-ntâmplare,

D-a casii cutremurare,

Cade soacra, îl lovește

Și capul îi amețește.

El atunci de usturime

Zise soacrei cu asprime:

— Tu n-ai suflet ș-îmi spargi capul,

Nu te-a mulțămit dulapul?

Dar vai! de erai și vie,

Ce-mi făceai, Dumnezeu știe!

In adevăr,

Este bătrân, să te-ntinzi,

Cu patru mâini să-l cuprinzi,

E și de care să fugi,

Opt cu-a brânzii să te duci.

Cum a zis unul:

Soacră, soacră,

Poamă acră

De te-ai coace

Cât te-ai coace.

Poamă dulce

Nu te-ai face.

Că

Umblând să mă prinz în danț,

Dând un ban, intrai în lanț (horă).

Și de voie dau cinci, șase,

Ca să scap și să mă lase.

Babele însă zic:

Am ajuns să ne ia copiii în picioare.

Zicând:

N-are dinți să roază pâinea ș-îi cere inima mere acre.

Și

Nu să lasă nici o babă,

Căci e bătrână și slabă,

Ci pentru că îi zic „mamă”

Și n-o mai bagă în seamă.

Șică

Pruncul și bătrânu-n toate

Fără doică nu se poate.

Și,

Când ai pisică bătrână,

Șoarecii-n casă-ți fac stână.

Că

Parcă are orbul găinilor.

Dar,

D-ar avea și baba ca oamenii barbă,

Atuncea i-ar zice: ce mai moș de treabă!

Însă,

Știu d-aci-nainte bine

Că n-o să fac doi din mine!

Sau:

D-acu-ncolo bine vezi

Că n-o să fac eu boi brezi!

Și

Lasă să latre-n spatele mele,

Ca cățelele seara la stele.

Că

Ursul de lătratul câinilor nu se sperie.

Ei nu știe că

Ceasul umblă și lovește,

Iar vremea se odihnește.

Și

Trebui să vie și ei

Ca mâine la anii mei.