Într-un oraș oarecare, 

Ca și Bucureștiul de mare, 

Unde lumea în piaț iese 

Și-ncoaci-încolo să țese, 

Pintre cei ce vînd producte 

Și fel de feluri de fructe, 

Unde răsună haznale 

Trîntindu-se pe tablale, 

Unde unii iau, dau, număr, 

Alții încarc braț, mîini, umăr, 

Unde glasuri și guri multe 

Nu stau să se mai asculte, 

Vorbind orce-n gură mare, 

Altul de ei habar n-are, 

Unde mulți casc guri degeabă 

Și de sănătăți să-ntreabă, 

Aci și-eu ca lumea toată, 

Într-o zi umblînd prin gloată 

Ș-ascultînd cum vorbea unii 

Cu glasuri mari, ca nebunii, 

Văzui doi inși se-ntîlniră 

Și cu zîmbet se opriră, 

Căciulile își luară 

Și asfel se salutară: 

— Bună ziua, măi, neavere! 

— Îți mulțumesc, dragă vere! 

— Ce mai faci, cum îți mai pasă, 

Sînt toți sănătoși p-acasă? 

— Tari, mari, neavere, ca piatră, 

Mănînc cenușe pe vatră. 

— Dar tu, măre, dragă vere, 

Ai de mîncare, de bere? 

Cum o duci cu sărăcia? 

Ce-ți mai face calicia? 

— Sănătos voinic sînt, vere, 

Și trăiesc după putere, 

De sărăcie nu-mi pasă, 

Că șade supt pat acasă, 

Au ouat ș-acum clocește, 

Ce-o vrea Dumnezeu sporește. 

Și de multă datorie, 

Umblu beat de bucurie. 

— Ba ca să zici, măi neavere, 

Vesel ești, or am părere? 

— Dar or nu vezi? Ce pustie ! 

Tu o să mori în prostie. 

Apoi, te uită la față 

Și mă-ntreabă de viață. 

— Ba te văz cu fața ⁷ vie 

Și, de deochi să nu-ți fie, 

Ești la piele ca curcanul, 

Galben de gras ca șofranul. 

Dar ce mănînci de ți-e bine 

Și ești numai os și vine? 

Ce bucată îți priește, 

Așa de te-ngălbenește? 

— Și asta mă întrebi încă, 

Nu știi omul ce mănîncă? 

— Negreșit, nici fîn, nici paie, 

Nici bea apă din copaie, 

Ci mămăligă cu ceapă 

Și un căuș, doi, cu apă. 

— Ba, ba, vere, mă cam iartă, 

Că nu ț-e fasolea hiartă, 

Eu am mîncat, ce să cheamă, 

Un mezelic de pastramă 

Cu un dumicat de pîine, 

De sînt patru zile mîine, 

Și uite pe loc mă dete 

La o pustie de sete; 

Nu faci tu vrun fleac de cinste, 

Ca să-mi ud măcar un dinte? 

— Bucuros, cu voie bună, 

Dar în buzunări nu sună, 

Că croitorul, ovreiul, 

Mi le-a cusut cu temeiul, 

S-au spart păn’ la săptămîna, 

Făr’ să bag într-înșii mîna; 

Punga, care n-o am iară, 

S-a bolnăvit d-astă-vară 

Ș-au ajuns într-o slăbire, 

De nu-și poate veni-n fire. 

Și dintr-asta, cum să vede, 

Îți spui dreptul, de m-ai crede, 

De cînd n-am văzut paraua, 

I-am uitat cum e turaua. 

— Tpiu! la dracu, pentr-o pungă 

Ținuși un ceas vorbă lungă, 

Aci în mijloc de cale; 

Nu intrarăm colea-ncaile 

La acea ospătărie, 

Unde pe părete scrie: 

„Azi bem și mîncăm bucate 

Pe parale peșin date, 

Și mîine, fără cîrteală, 

Ospătăm pe cicăleală?“ 

Astfel zicînd, se-mbiară 

Ș-a se ospăta intrară. 

Mă făcui și eu cu treabă 

Și-ntrai după ei în grabă, 

Să văz ce-o să se urmeze 

Și cum o să ospeteze. 

Șezînd dar eu deoparte 

Și ascultînd de departe, 

Văz, ei după ce cerură 

Mîncare și băutură 

Și se săturară bine 

De toate, cum se cuvine, 

Au venit să-i socotească, 

Ospățul ca să-și plătească. 

Neaverea se scoală-ndată 

Și pe perete arată, 

Zicînd: — Domnule, azi scrie 

Ca să bem pe datorie, 

Fiindcă ieri fuse anul 

De cînd trîntii colea banul, 

De-ți plătii cum să cuvine 

Și te-ai mulțămit de mine. 

— Domnule, — birtașul zise — 

N-ai înțeles cele scrise; 

Ia mai citește o dată 

Și vezi, zice ș-azi cu plată 

Și iar ca ieri mai la vale 

Că mîine fără parale? 

— Jupîne, — zise neaverea — 

Și orcum ț-o fi plăcerea 

Și sporește ⁸ cît de multe 

Cui o vrea să te asculte. 

Nu trebuia să-mi scrii mie 

Vorbe cu iconomie, 

Că fiecare cap n-are 

C-al dumitale de mare, 

Să judece cele scrise, 

Că sînt după cum zici zise, 

Ci pe șleau le înțelege, 

Fără să le mai deslege. 

Iacă eu unul sînt care 

N-am înțeles ce tîlc are, 

De aceea nici n-am vină, 

Dumneata ești de pricină, 

De venii făr’ de parale 

După scrisurile tale. 

Că-mi este urît, nu-mi vine 

Să port parale la mine, 

Ba nici acasă în ladă 

Nu-mi place bani să văz grămadă, 

Ca și acum, bunioară, 

Nu e în ea para chioară; 

Dar cîntecul dumitale, 

Fiindcă cere parale, 

Și eu iar, deocamdată, 

Ț-oi cînta ceva drept plată. 

— Ce spui? — birtașul îi zise, 

Strigînd (cum se necăjise) — 

Să-mi cînți cîntece pe plată? 

Bani, că te-ncaier îndată! 

Eu am dat bani pe bucate, 

Nimeni nu-mi dă pe cîntate; 

Haide, zic, parale scoate, 

De nu, te despoi de toate. 

Neaverea sfecli de frică, 

Gîndi, hai, îl ia de chică; 

Și-ncepu cu binișorul 

Să moaie pe negustorul, 

Zicînd: — Jupîne, mă iartă, 

Aici nu încape ceartă, 

N-am plecat pe uș-afară, 

Ca să mă iei la ocară; 

Stăi, aici e învoială, 

Noi să facem o tocmeală, 

Să-ți cînt și, daca nu-ți place, 

Atunci fă-mi orce-mi vei face, 

Iar de-ți va fi pe plăcere, 

Atunci n-ai nimic a-mi cere; 

Am un cîntec, s-auzi numa, 

E nou, făcut chiar acuma, 

Ia să încep și ascultă, 

Că nu e cu vorbă multă. 

Așa el tuși dodată 

Ș-începu să cînte-ndată:

„Toată vara fără treabă, 

O pierdui ca un nerod, 

Cîți umbla-nhaitați degeabă, 

Eu eram cu ei pe pod. 

Dacă mi să făcea foame, 

Eu la masă mă duceam, 

De la supă păn’ la poame 

Închinam și chef făceam. 

Cîte basne firoscoșii, 

Undeva spune-n vileag, 

Și eu ca năbădăioșii 

Alergam s-ascult cu drag. 

Dacă mi să făcea foame, 

Eu la masă mă duceam, 

De la supă păn’ la poame 

Închinam și chef făceam. 

Îmi plăcea la cîntecele 

Să ascult; cînd auzeam 

Frunză verde trei lalele, 

Alți cînta, eu chiuiam. 

Dacă mi să făcea foame, 

Eu la masă mă duceam, 

De la supă păn’ la poame 

Închinam și chef făceam. 

Nu-mi venea să șez în casă, 

Nici de lucru să m-apuc, 

Lumea unde sta mai deasă, 

Mă grăbeam iar să mă duc. 

Dacă mi să făcea foame, 

Eu la masă mă duceam, 

De la supă păn’ la poame 

Închinam și chef făceam. 

Cîțiva bani ce-aveam în ladă, 

Să-i păstrez nu mai gîndeam; 

Tot luam des din grămadă, 

Cheltuiam, galant eram. 

Carne cumpăram și poame 

Și acasă le duceam, 

Dacă mi se făcea foame, 

Beam, mîncam și chef făceam. 

Vreme bună pe cît fuse, 

Eu la iarnă n-am gîndit; 

Cînd din pungă tot se duse, 

Iacă și ea a sosit. 

Dacă mi să face foame, 

Privesc masa cînd mă duc, 

Nu e supă, nu e poame, 

N-am o dată să îmbuc. 

Ies pe poduri, viu acasă, 

Văz ca și afară frig, 

Nu e pîine, nu e masă, 

N-am ce să fierb, ce să frig. 

Nevasta acum îmi strigă: 

„Bărbate, lemne, mălai“, 

Pruncii: „pîine, mămăligă“, 

Îmi zbier toți ș-îmi fac alai.“ 

*

Sfîrșind cîntecul, neaverea 

Întrebă să-și dea părerea 

De i-a plăcut cîntecelul, 

Iar de nu, să-i schimbe felul. 

Birtașul îi zise iară: 

— Bani, bani, și curînd afară! 

De cîntec nu-mi pasă mie, 

Plătește-mi cu omenie, 

Iar de nu, ieși cu necinste! 

Ai înțeles de cuvinte? 

Scoate colea pungulița, 

Fă-o să-și caște gurița, 

Să verse din gît dulci glasuri, 

Soprani, secunde și basuri, 

Să vezi cum mă-mpaci cu ele, 

Iar nu cu seci cîntecele. 

Neaverea nu zăbovește, 

Ia punga ș-o descrețește 

Binișor cu două dește, 

Cîntînd vorbele aceste: 

— Deschide-te, punguliță, 

Cască draga ta guriță, 

Răsună frumos din corde 

Ale tale dulci acorde 

Și scoate acele glasuri, 

Soprani, secunde și basuri ⁹ , 

Birtașului cum îi place, 

Ca cu mine să se-mpace. 

El încă nu isprăvise, 

Dar birtașul sărind zise: 

— Ha, vezi, ast cîntec îmi place, 

Asta pentru mine face, 

Dar nu d-alde pierde-vară, 

Fire-ai cu el de ocară! 

La aste vorbe, neaverea 

Sare îndată cu verea 

Ș-apucă pe uș-afară, 

Zicînd: — Ne plătirăm dară. 

Este o zicală: 

Boul se leagă de coarne și omul de limbă.