Doi călători într-o vreme merindele isprăvind 

Și lîngă un sat p-o vale cu caii lor poposind, 

Zise unul: — Tu șezi, vere, și mai ia seamă de cai, 

Că eu mă duc l-acea casă să cer o pîine încai, 

Că d-alde alte bucate crez că aici nu gasim, 

Ci cu ce vom putea astăzi să ședem și să prînzim. 

Mergînd el, vede muierea în mîini cu un făcăleț 

Stînd, judecîndu-și bărbatul cu răstiri, cu grai semeț; 

Iar bărbatu-i se vîrîse pe supt pat, de frica ei, 

Și se bocea cu glas mare, ca pruncii cei mititei. 

Călătorul, de la ușă această scenă privind, 

Între multa lui mirare zise muierii grăind: 

— Ucigă-te crucea, drace! (Și se închina mereu.) 

Ia stăi, femeie, așteaptă, ce faci, pentru Dumnezeu! 

Cum poți tu să-ți bați bărbatul? Oaie e el, vacă, țap? 

Au nu știi că el îți este dat ție să-ți fie cap? 

— Tocma d-aceea — ea zise — de-mi voi bate capul eu, 

Cui ce-i pasă? Că poci face ce voi vrea cu capul meu: 

De-l voi lovi de perete or de vreun bolovan, 

La aceasta n-are treabă să mă judece Nan, Bran; 

Dar tu ce cauți aicea, ia cară-te din ăst loc, 

C-apoi încarc făcălețul în spinarea ta pe loc. 

— Am venit — el îi răspunse — ca să te rog de ceva, 

să ne dai turtă or pîine, de vei fi avînd cumva, 

Că am isprăvit merindea ce o aveam pentru drum, 

Nici ață n-am tras prin gură de aseară pîn-acum. 

— Piei d-aci! — zise muierea — dacă ai fost cerșetor, 

Ce ai venit la casa mea să te faci judecător? 

Și cu zicerea această, asupra-i se repezi, 

Ca să-l facă mai cu poftă în acea zi a prînzi; 

Care de nu fugea-ndată, precum venea ea să dea, 

Vro cîteva făcălețe în spinare-i grămădea. 

Ducîndu-se el în fugă și la celalt ajungînd, 

Cîte i se întîmplase le spuse toate pe rînd; 

Iar tovarășul său rîse ș-îi zise: — Geaba trăiești! 

Nu știi să te porți, frăție, cu firile omenești; 

Și cu tine mor de foame! Dar șezi tu, eu să mă duc, 

Și să vezi acum îndată bucate cum îți aduc. 

După ce zise el asfel, plecă ș-acolo mergînd 

Găsi pe muierea încă pe bărbatu-și judecînd. 

Stînd el și privind din ușă, zise: — Ba prea bine, zău! 

Ești bună de-l lași să plîngă ș-îngădui să-ți stea buzău; 

Dar nu ca la satul nostru, cînd îl vede supt pat tras, 

Ți-l îmboldește ș-îl bate pănă nu mai scoate glas, 

Ba încă îi poruncește și îi zice hotărît 

Să-i cînte și cocoșește cum stă acolo vîrît. 

Cum îl auzi muierea, lăsă acel făcăleț 

Ș-începu să-l îmboldească cu un băț mai lunguleț, 

Dînd și strigînd către dînsul: — Dar nu taci, mă, n-auzi tu? 

— Nu tac, fă, nu — el răspunse către ceea ce-l bătu — 

Că nu-s muiere ca tine, ci-s inimă de voinic, 

Bate-mă oricît îți place, că asta eu tot o zic. 

— Iartă-l, — îi zise streinul — e sirmanul nătărău! 

Nu știi că este o vorbă, degeaba bați fierul rău! 

Tu îi zici rasă, el tunsă, și niciodată nu poți 

Prostia cea din născare din capul lui să o scoți. 

Pe cînd zicea el acestea, femeia stînd ș-ascultînd 

Se-ntoarse către bărbatu-i ș-îi zise cu cuvînt blînd: 

— Ai văzut tu om de treabă, cuminte și înțelept? 

Ai auzit vorbe bune? Asculți cum judecă drept? 

De ce nu avesei, Doamne, parte d-astfel de bărbat, 

Să mă las el să mă bată, iar nu eu să stau să-l bat? 

Văzînd streinul acuma că femeia s-a-mblînzit, 

Socoti că este vremea să-și capete de prînzit 

Ș-îi zise: — Te-aș ruga, dragă, de ți să-ntîmplă cumva 

Vro bucățică de pîine, or turtă, or altceva, 

Să-ți faci pomană cu mine, că ș-aseară n-am cinat, 

Am avut ceva merinde, dar cu drumul s-au mîncat. 

— Bucuros, ea îi răspunse și scoase turta pe loc, 

Îi dete totdeodată și friptura după foc. 

— De vei — urmă ea a-i zice — aici să șezi să prînzești, 

Îți dau lapte dulce, acru și zmîntînă de poftești. 

— Ba, ba destul — el îi zise — și îți foarte mulțămesc, 

Calu-mi este la pășune ș-acolo merg să prînzesc. 

Așa el de la femeia prînzulețul cîștigînd 

Și la tovarășul care îl adăsta ajungînd, 

— Iacă prietine, — zise — dacă știi cum să te porți, 

Bucățica chiar din gura lupului poți să o scoți. 

De aceea zice: 

Cu o lingură de miere mai multe muște prinzi decît cu o bute de oțet. 

Nu te amesteca nepoftit în vorba altora. 

Că 

Nepoftitul scaun n-are. 

Unde nu-ți fierbe oala, nu-ți băga lingura. 

Nu te amesteca ca mărarul în toate bucatele. 

De multe ori gluma înjură muma. 

Și 

Gura aduce ură. 

Nu vorbi pe dintregul ca baba chioară. 

Că să găsește vreunul de 

Îți umflă ceafa de pumni și spatele de ciomege. 

Și 

Pîn’ la împăratul, rabzi încăieratul. 

Ș-apoi 

Bătaia și ocara nu se întoarce niciodată. 

Șarpele, pînă nu-l calci pe coadă, nu să-ntoarce să te mușce. 

Furnica cît e de mică și tot, dacă o calci pe picior, capul își rîdică și te pișcă. 

Însă 

Să vorbească și nea Chilom, că și el e om. 

        Dar

Toată paserea pe limba ei piere.