O slugă flecară pe unde slujise 

Toți tot îl bătuse și tot îl gonise, 

Încît dintr-aceasta prea rău ajunsese, 

Hainele pe dînsul toate să rupsese. 

Un negustor astfel portul prost văzîndu-i, 

Odată-ntîlnindu-l l-a-ntrebat, zicîndu-i: 

— Ce o fi pricina de nu-ți merge bine? 

Că eu te știu încă de copil pe tine, 

Bețiv, curvar nu ești, cărți nu joci, îmi pare, 

Cum putuși ajunge-n așa proastă stare? 

De ce nu-ți vîri capul la vrun om de treabă 

Și tot umbli razna pe drumuri degeabă? 

— Jupîne, — el zise — nu-mi e altă vina 

Decît căci spui dreptul e toată pricina. 

Minciuna nu-mi place, vorbesc adevărul. 

D-aceea orunde mă pisez ca mărul 

Și mă dau îndată pe poartă afară, 

De nu-mi găsesc locul și pacea în țară. 

Îi zise lui omul, auzind aceste: 

— Că spui adevărul nici un rău nu este, 

Așa slugă mie chiar îmi trebuiește 

Și de vei, d-acuma vin’ de te tocmește. 

Să tocmiră-ndată și se învoiră, 

În două-trei vorbe zapisu-ntăriră. 

Deci îl luă omul ca să-l procopsească 

Și plecă cu dînsu-n piaț să tîrguiască. 

Cumpără, îi dete un codru slănină 

Și într-o hîrtie puțină făină, 

Zicîndu-i: — Na, du-le acestea acasă 

Și zi să gătească ceva pentru masă. 

El, dacă se duse la a sa stăpînă, 

Să uită la dînsa, dîndu-i-le-n mînă, 

Și văzînd că cată cam pieziș din fire, 

Începu să-i zică ei și să se mire: 

— Aolio! cum cauți chiar ca o găină, 

C-un ochi la făină și alt la slănină! 

Ea cum îl aude, luînd furca, sare 

Ș-îl încarcă bine cu ea pe spinare, 

Strigînd: — Auzi vorbă! auzi fleac odată! 

Tocma un ca tine de min’ joc să-și bată! 

Afară! afară! slugă blestemată, 

Să nu-mi calci în curte, că-ți sparg capu-ndată. 

El fugind pe poartă în drum se oprește, 

Iacă și stăpînul său îl întîlnește. 

Îl întreabă: — Ce e? Că l-a gonit zise, 

Scărpinîndu-și locul unde îl lovise. 

— Dar de ce pricină? — stăpînul întreabă — 

Pe bună dreptate, or așa, degeabă? 

— Văz eu, — el răspunse — e cum se vorbește: 

Cine spune dreptul loc nu-și mai găsește. 

Auzind stăpînul din ce i-a fost plînsul, 

Începu să zică asfel către dînsul: 

— Ba nu-ți e, sirmane, niminea de vină, 

Ci gura-ți, flecara, este de pricină; 

Să spui adevărul altă să-nțelege, 

Nu de unul ș-altul omul să se lege; 

Gura ta te bate ș-o să te mai bată 

Daca ea îți este flecară odată.