Cezar Boliac şi posteritatea lui

Conceputa în gen monografic, lucrarea reprezintă o contribuţie la cunoaşterea amănunţită a vieţii şi îndeosebi a activităţii publicistice a scriitorului militant de la 1848 şi implicit a epocii sale. Bazat pe o documentaţie foarte bogată, autorul aduce date noi, inedite, referitoare la atmosfera culturală, politită şi economică a uneia dintre cele mai agitate şi interesante perioade din istoria poporului nostru.

Lucrarea pune la lumină cu multă concreteţe locul şi rolul pe care l-a avut în epoca sa Cezar Boliac, unul dintre cei mai activi participanţi la evenimentele timpului.

Ceçar Dcuiac şi posteritatea lui.

Spre sfârşitul celui de-al 4-lea deceniu al secolului trecut, poezia îşi făcea o intrare impresionantă în Ţara Românească prin treimea de scriitori: Grigore Alexandrescu, Cezar Boliac şi mai tânărul Dimitrie Bolintineanu. Prin ei, poezia munteană ajungea în consonanţă cu spiritul modern al epocii, cu lumea tematică şi stilistică a liricii europene, dominată pe atunci de marii poeţi romantici ai Franţei: Lamartine şi Hugo, ca şi de gloriile atât de zgomotoase în contemporaneitatea lor: Lamennais şi Béranger, atât de atrăgători pe atunci prin conţinutul social al operei lor. Poezia va rămâne mai în urmă în Moldova aproape încă un deceniu, până când V. Alecsandri, găsind o cale mult mai rodnică: aceea de a porni de la izvoarele vii şi puternice ale poeziei populare, va acoperi cu succesul său întreaga suprafaţă a pământului unde se vorbea româneşte. Eliade se dovedise un mult mai bine orientat, mai îndrăzneţ şi mai larg deschizător de drumuri în literatură decât Asachi, care se închistase timpuriu în canoanele esteticii acade-mizante din Italia peregrinărilor din adolescenţă.

C. Boliac era cam de aceeaşi vârstă cu Gr. Alexandrescu, anul naşterii celui de-al doilea fiind încă nesigur, putând fi stabilit între 1810 şi 1814. Debutând în literatură cam în acelaşi timp, Boliac îşi va desfăşura cariera publicistică într-un paralelism surprinzător cu cea a lui Alexandrescu, după cum a observat de altfel la timp PV. Haneş '. Ei se întâlnesc aproape în toate domeniile scrisului, de la lirică până la gazetărie, la început chiar în arheologie, Gr. Alexandrescu întreprinzând şi el, în vara anului 1842, împreună cu Ion Ghica, o călătorie spre trecutul depărtat, prin mănăstirile din Oltenia, şi publicându-şi însemnările de drum în acelaşi timp cu Boliac, în 1845, în „Vestitorul românesc". Şi Gr. Alexandrescu, ca şi Boliac, se luptă din greu cu dificultăţile limbii literare a vremii şi sucombă

1 în Prefafa la Cezar Boliac, Meditaţii fi poezii, Bucureşti, 1915, p. X-XIII.

6 CEZAR BOLIAC adesea poeticeşte sub povara prozaică a „muntenismelor", a unor trăsături dizgraţioase ale graiului vorbit în Muntenia.

Sub aspectul valorii, carierele lor literare se compensează aproape. Poet incomparabil mai profund şi imai complex decât Boliac, gazetarul Gr. Alexandrescu e în schimb neasemănat mai palid, neavând suculenta, vioiciunea şi orizontul ideologic al ziaristicii lui Boliac, care rămâne pe departe, alături de C. A. Rosetti – acesta pierdut însă în nebulozităţile lui de gândire şi în frazeologia exaltată care le corespundea – cel mai de seamă gazetar al epocii, între Eliade, care a pus temeliile acestei arte specifice a scrisului cotidian, şi Eminescu, care a ridicat la cea mai înaltă treaptă a gândirii şi a expresiei acest scris în al XIX-lea secol la noi. Boliac a izbutit să îmbine, în gazetăria sa, verva pamfletară neobosită a lui Eliade, corosivitatea extremă a atacurilor lui ad personam, fără însă a egala fantezia diabolică a acestuia în deformarea caricaturală a ideilor adversarului, pentru a-1 nimici, şi mai ales nici grandoarea acestei fantezii, mergând până la tonuri şi viziuni apocaliptice, cu însuşirea specifică a gazetarului modern: aceea de a îi larg deschis tuturor ideilor care frământă o epocă, de a avea acea curiozitate iscoditoare, acea sete de a şti care-1 îndreaptă spre cele mai diverse domenii ale activităţii umane. Aici e superior lui Eliade, care – tocmai în epoca de întemeiere a presei cotidiane româneşti, adică aceea a luptei pentru Unirea Principatelor, a luptelor politice care au urmat Unirii şi a constituirii partidelor politice la noi —, desfăşurându-şi cu cea mai mare vehemenţă calităţile de pamfletar, şi-a pierdut mult din limpezimea spiritului, apărând cu o strălucire stilistică impresionantă o cauză pierdută: aceea a reac-ţiunii împotriva ideologiei revoluţionare a anului 1848, împotriva urmărilor acestei revoluţii înseşi. In această privinţă, Boliac i-a fost net superior şi lui C. A. Rosetti, fiind sprijinitorul cel mai entuziast şi mai puternic, în presă, al domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi mai ales al încercărilor lui generoase de reformă, între care primul loc îl ocupă începutul luptei pentru împroprietărirea ţăranilor, a foştilor dâcaşi, – pe când directorul ziarului „Românul" îl combătea pe Al. I. Cuza şi până la urmă a contribuit hotărâtor la răsturnarea lui. După căderea domnitorului, Boliac a fost luptătorul cel mai de seamă şi cel mai neclintit împotriva „monstruoasei coaliţii" între liberali şi conservatori, căreia Boliac i-a dat acest nume stigmatizator, în timp ce Rosetti a fost părintele spiritual al acestei coaliţii. Paradoxul istoric face ca Boliac să fie unul dintre marii animatori ai presei moderne în România tocmai alături de C. A. Rosetti, desăvârşind începuturile acesteia din timpul revoluţiei de la 1848. Unii cercetători ai secolului al XIX-lea ar putea fi ispitiţi – şi au şi fost de fapt ispitiţi în ultimul timp, deşi nu şi-au argumentat public această convingere – să considere ca primul nostru cotidian periodicul intitulat atât de frumos „România", apărut la Bucureşti în 1838. Acesta a apărut într-adevăr zilnic, cu excepţia duminicii. Dar, în afară de aceasta, nu avea nimic din specificul cotidianelor moderne: nici ca format – foarte aproape de cel al unei cărţi în 4 pagini —, nici ca cuprins şi organizare a lui. întreprindere mai mult comercială a librarului-tipograf Fr. Walbaum, cu toate intenţiile generoase ale profesorilor FI. Aaron şi G. Hill, pe care acesta îi angajase ca „redactori", publicaţia era inferioară „Curierului românesc" al lui Eliade, pe care-1 copia palid. Se deschidea cu o rubrică intitulată stereotip "Ţara Românească sau Bucureşti, în care se comunicau ştiri interne, de cele mai multe ori de sursă oficială, se consemnau mai pe larg ceremoniile oficiale, de cele mai multe ori cu elogii excesive şi niciodată cu accente critice. Continua apoi cu rubrici intitulate tot atât de stereotip Franţa, Marea Britanie, Rusia etc., ce cuprindeau felurite ştiri referitoare la ţările respective, ştiri extrase din gazetele străine care veneau în Bucureşti. Se încheia apoi cu felurite anunţuri şi reclame. O singură dată s-a strecurat în rubrica Bucureşti un articol de idei, şi anume împotriva fanatismului religios. Literatura e reprezentată doar prin câteva poezii de Gr. Ale-xandrescu, iar la rubrica Varietăţi întâlnim trei proze semnate de căpitanul Şt. Stoica, în realitate traduceri sau imitaţii.

În această privinţă, Boliac nu a fost un inovator, ci un norocos realizator al unor necontenite străduinţe – începând din anul 1855, când Kogălniceanu a scos în Moldova gazeta „Steaua Dunării" – de a realiza o presă pe măsura grandioaselor ţeluri care se urmăreau în epocă: pregătirea Unirii Principatelor, cu toate reformele politice şi sociale care se aşteptau de la înfăptuirea ei, şi apoi apărarea acestei uniri şi a încercărilor lui Alexandru Ioan Cuza şi ale oamenilor de bine din preajma lui de a transforma în realitate aceste aşteptări. Ca unul care contribuie hotărâtor la alegerea lui Cuza şi apoi ca unul care avea amici vechi printre miniştrii cei mai influenţi din guvernele primului domnitor al ţărilor unite, Boliac a putut avea de la început londurile necesare pentru a crea o gazetă modernă de mare strălucire în „Buciumul" (1862), căruia i-a urmat, îm 1865, „Trampetta Carpa-ţiloru", durând până «la îmbolnăvirea lui, în 1877. Periodicul iniţiat de nohac a fost o foaie politică în adevăratul sens al cuvântului, un periodic^ în care gazetăria de idei predomină hotărât faţă de cea informativa. De gazete moderne în acest sens nu a dus lipsă această epocă, însăşi foaia care i-a făcut începutul: „Steaua Dunării", întemeiată de

Kogălniceanu în 1855, a însemnat o strălucită tranziţie de la tradiţionalele modeste gazete informative cu caracter mai mult sau mai puţin enciclopedic – pe linia „Curierului românesc" al lui Eliade şi a „Albinei româneşti" a lui Asachi – la foile de atitudine liberă, consacrate în primul rând dezbaterilor de principii, în politică, dar şi în diversele domenii ale vieţii sociale şi culturale din epocă. Tot în 1855 a apărut, la Bucureşti, „Timpul", urmat în 1857 de „Secolul", foi redactate de Bossueceanu, dar sprijinite financiarmente „de casele cele mari de negoţ din Bucureşti", după cum le caracteriza Kogălniceanu, gazete de format modern, dar timide şi şterse ca atitudine, ceea ce le-a adus în curând stingerea, fără să lase mari regrete. în 1858 ia fiinţă „Dâmboviţa", gazeta poetului D. Bolintineanu, pornită cu cele mai frumoase intenţii, avându-şi rolul ei binefăcător în pregătirea Unirii, dar palidă ca realizare jurnalistică, ceea ce iarăşi i-a scurtat brusc durata existenţei. Toate aceste gazete – chiar dacă şi-au mărit treptat formatul, chiar dacă şi-au îmbogăţit şi şi-au diversificat cuprinsul, până aproape de echivalenţa cu gazetele de mare tiraj din ţările Occidentului – n-au putut depăşi însă periodicitatea de două cel mult de trei ori pe săptămână. E adevărat că în 1858 a apărut în Moldova „Zimbrul şi vulturul", zilnic, în formatul maxim şi cu o frumoasă ţinută tipografică şi de idei. Dar orientarea şi cuprinsul lui erau axate aproape exclusiv pe ideea pregătirii şi apărării Unirii, astfel că a pălit, până la încetarea apariţiei, când această faptă istorică a părut cât de cât consolidată. Să nu mai vorbim de „Dioa", cotidianul iniţiat de poeţii G. Sion şi G. Baronzi, care a avut o existenţă, desigur, mai lungă decât i-o sugera titlul, dar totuşi efemeră, nedurând decât o lună.

Primul nostru cotidian de factură modernă 1-a realizat C. A. Rosetti prin „Românul", care – începând în 1857 cu o apariţie de două şi apoi de trei ori pe săptămână – a trecut la apariţia zilnică în 1859.

Fără a depăşi periodicitatea de 3 ori pe săptămână, foile lui Boliac se caracterizează prin cea mai frumoasă ţinută grafică şi organizare tehnică. Folosind experienţa căpătată la Paris, prin redactarea în 1857 a unei foi româneşti cu acelaşi titlu, Boliac a ştiut să-i dea „Buciumului" de la început o somptuoasă prezentare în ceea ce priveşte tehnica tipografică, superioară tuturor gazetelor noastre de până la el, precum şi o vie mişcare interioară nu numai în ceea ce priveşte ideile şi informaţiile, dar chiar şi în structurarea grafică a fiecărei pagini. Paginile imprimate cu cerneluri speciale, imitând aurul, bronzul – din numerele consacrate marilor evenimente politice, izbânzii 9 reformelor iniţiate de domnitorul Cuza – au rămas celebre în istoria presei noastre din secolul al XIX-lea. Pe de altă parte, în aceste periodice, el a continuat tradiţia eliadistă a interesului larg pentru manifestările artistice şi ştiinţifice ale timpului. Dar partea ştiinţifică nu mai consta din naiva informare a cititorilor, mai mult a curiozităţii lor, despre minunile ştiinţei moderne sau despre stranii fenomene ale naturii, ca în periodicele anterioare, cu caracter enciclopedic. Con-tinuând pasiunea arhivistică ce a animat „Arhiva românească" a lui Kogălniceanu, „Magazinul istoric pentru Dacia' al lui N. Bălcescu şi A. Tr. Laurian, ca şi revistele scoase de tânărul B. P. Haşdeu, Boliac tratează partea ştiinţifică a gazetelor sale în stilul sobru al acestor reviste, orientând-o mai ales spre cercetarea trecutului patriei. In „Buciumul" şi în „Trompetta Carpatiloru" s-au publicat texte de vechi hrisoave, de cronici – dintre care cronicile în versuri, precum vestita Plhigere a mănăstirii Silvasului, sau Facerea de stihuri pentru moartea lui Grigore Ghica au deschis interesul nu numai al istoricilor, ci şi al publicului larg pentru acest tip de documente ale secolului al XVIII-lea, până atunci trecute cu vederea, prin comparaţia strivitoare cu operele în proză ale marilor noştri cronicari —, apoi relatări istorice în proză referitoare la trecutul mai apropiat, precum faimoasa Genealogie a Cantacuzinilor sau C/ironica revoluţiunii din 1821 de Ioan Dârzeanu2. Tot aici se publică cronici străine sau fragmente din ele referitoare la români. Nu lipsesc nici studiile de istorie, între care strălucesc cele semnate de B. P. Haşdeu. Arheologia se află de asemenea în mare cinste, în primul rând prin relatarea amănunţită a călătoriilor şi descoperirilor lui Boliac, care preia, într-o formă superioară, amatorismul entuziast al inginerului W. de Blaramberg, al profesorului Gh. Seulescu, al inspectorului general al carantinelor de pe Dunăre, generalul Mavru, socrul lui Ion Ghica, al maiorului D. Papazoglu, care făceau „descoperiri" la întâmplare şi mai ales îşi alcătuiau colecţiile cumpărând obiecte antice de la negustori. Boliac, cu toate că nu avea o pregătire de specialitate – ceea ce 1-a făcut să greşească uneori până la ridicol în identificările şi ipotezele lui —, are marele merit de a fi iniţiat şi săpături arheologice în serie după un anumit plan, înscris în itinerarul unei călătorii. Cu toate ironiile U care 1-a tratat Odobescu, fără de această activitate a lui, consemnată mai ales în paginile ziarelor sale, începuturile arheologiei ştiinţifice la noi ar fi fost şi mai dificile. La fel, Boliac deschide coloanele gazetelor sale şi cercetărilor numismatice, bazate aici în primul rând tot pe o frumoasă colecţie personală a lui. în filele acestor gazete s-a risipit Boliac ca memorialist şi critic de artă, a discutat despre literatură, muzică, teatru.

Dar mai presus de toate, Boliac a fost aici gazetar politic, cu foarte mare priză în publicul epocii lui. în amintirile sale, Gh. Panu 3 vorbeşte de el şi de C. A. Rosetti ca despre marii ziarişti ai vremii, iar N. Petraşcu povesteşte ca tatăl său, om de la ţară, fără învăţătură, văzând că-i place să citească, îl abona prin 1870, pe când era în clasa a IlI-a primară, la „Trompetta Carpaţiloru"4. Iar la moartea lui, ziarul „Timpul" de sub redacţia lui Eminescu scria: „Boliac a fost un prozator energic, un publicist din cei mai citiţi şi mai preţuiţi. Pana sa a fost în slujba intereselor naţionale astfel cum le înţelegea şi le-a rezolvat Vodă Cuza. (.) Atât „Buciumulu", cât şi „Tompetta Carpaţiloru" au fost la vremea lor ziare foarte mult citite, scrise în graiul viu al poporului, cu acel bun simţ şi cu acea bogăţie de locuţiuni şi figuri care ele abia dau un caracter curat şi naţional limbii noastre" 5.

Într-adevăr, Boliac ca gazetar al cotidianului e un scriitor matur şi,perfect limpezit din punct de vedere stilistic, cu totul deosebit de poetul Boliac şi de stângăciile lui enorme de limbaj. Nu trebuie să uităm că activitatea poetică a lui Boliac – cu oscilaţiile stridente între abuzul de neologisme franceze şi de neaoşisme munteneşti – încetează în anii exilului său la Paris, după înăbuşirea revoluţiei din 1848. în gazetele sale, el nu face altceva decât să-şi retipărească poeziile mai vechi. Prozatorul e acum deplin stăpân pe meşteşugul său şi mai ales pe resursele atât de complexe ale graiului popular şi ale folclorului. Iată-1 înfăţişând cu o ironie bonomă frecuşurile nesfârşite dintre Adunarea deputaţilor şi domnitorul Cuza: „Dară astea sunt toate numai glume. Camera şi guvernul or să facă foarte bun menagiu şi or să trăiască împreună până la adânci bătrâneţe. El o să se mai lase de cheltuieli; ea o să se mai lase de economii şi n-o să mai fie gâr-mâr între dânşii. Numai hopul ăsta d-ar trece, căci se zice c-ar mai fi ş-altă cauză de netrai în casă: el este temător; şi pe dânsa

3 Amintiri de la Junimea, voi. I, Bucureşti, 1908-1910, p. 296.

4 N. Petraşcu, Biografia mea, în I. E. Torouţiu, Studii fi documente literare, voi. VI, p. CXIII.

5 „Timpul", VI (1881), nr. 45, p. 1.

CEZAR BOLI AC şi POSTERITATEA LUI se zice c-o cam doare măseaua cam de mult pentru alţi feţi-logofeţi, care i-ar fi viind pe drum de seară:

Pe o lună gărgăună, Pe bidivii de alună, Cu tichie de frânghie Cu pene de ciocârlie Şi la gât eu sangulie, s-ar fi lăsând zburători noaptea pe coş şi s-ar fi dând cu libov. Lucru curat nu e; şi cum am zice, casa stă astăzi cam în doi păreţi" 6.

Nu e aici numai plăcerea pe care i-o procură gazetarului folosirea pastei grase a hazului popular, ci şi o subtilă tehnică de a spune lucrurilor pe nume şi de a evita în acelaşi timp rigorile legii presei.

Dar când vorbeşte de cei care înconjurau şi linguşeau domnitorii, pe timpul aceluia care îi urmase lui Cuza-Vodă, hazul expresiei dispare, şi Boliac ştie să apese vârful gros al unui creion satiric dur până aproape de trivialitate: „Aceştia se întâlnese neprevestiţi, prin surpriză, în salonul lui Vodă, pre scara din dosul palatului, la uşa ietacului; se izbesc în faţă, unul ieşind cu ceva puturos în mână şi altul intrând cu ceva mirositor; se izbesc în piept, se roşesc oleacă unul de altul, şi-şi motivează situaţiunea:

— Am auzit că nu i-a fost bine!

— Da, frate, aşa; d-aseară.

— Da ce-a avut?

— S-a supărat se vede, de verio bârfire de prin gazete; ori, cine ştie, că nu ştiu cine-i tot aduce fleacuri de astea, că am băgat de seamă pre la finitul mesei că nu prea mânca cu poftă. După masă, ştii că-i place să vorbească, şi aseară a vorbit prea puţin, apoi a intrat să se culce. întrebai slu-gele deaca s-a culcat, şi nicidecum; ascultam la uşă, şi tot tuşa din când în când; până la trei, uite am stat aici pre scaunul acesta şi abia atunci a dat Dumnezeu de a adormit.

— N-am ştiut, săracul de mine, că veneam şi eu. Eu de la masă n-am observat ce-ai văzut d-ta şi m-am dus colo! mă chiămase o geloasă de n-are margini. Are un văr, va să-1 facă directore şi mi-a zis să aduc vorba de el şi să-1 laud lui Vodă. Da de ce nu m-ai chemat, că veneam oricum. Acum îi e mai bine?

— A cam avut colică despre ziuă.

— Ce om, ce geniu, ce bună-*aţe Totul – servilismul şi aroganţa, sinceritatea cinică şi ipocrizia cea mai laşă – e prins în mişcare, fără nici o calificare directă, şi portretul curteanului abject se încheagă firesc şi exemplar.

6 Revista interioară, în „Buciumulu", 1863, p. 13.

' Camarilla, în „Trompetta Carpaţiloru", 1869, nr. 779, p. I.

CEZAR BOLIAC.

În polemica directă, personală, Boliac ştie să amestece abil şi expresiv pateticul cu sarcasmul: „Pigmei mormoloci! ce faptă aţi îndemnat până acum pe domnitoriu să facă de când aveţi fericirea să încungiuraţi tronul ţărei? De stricat, le-aţi stricat toate; deară de făcut, făcut-aţi ceva? Voi care aţi cântat pre toţi domnii, voi care v-aţi târât la picioarele totor domnilor – buni" şi răi – pe când noi gemeam în temniţe şi internat pe la monastiri pentru că ceream de la dânşii să facă ce-a făcut Cuza: să dea libertate poporului, să dea libertate ţiganilor, să dea împroprietărirea, să dea votul universale, să dea instrucţiunea, să facă unirea, să ridice tortura, să zdrobească privilegiul (.) voi care, pe atunci galonaţi, ţineaţi mantalele la perdelele domnilor, ce făceaţi? Ce idee produceaţi? (.) Cântaţi la perdea, ca să facă haz Vodă şi boierii:Tu-m.i ziceai odată'".s

Altă dată tonul polemic e grav, aproape trist, cu un fel de fior prevestitor a rău, ca atunci când se adresează primului ministru: „Nu ţi-e frig, domnule Catargi, în mijlocul deşertului în care ai rămas? Nu vezi dumneata că n-a mai rămas nimeni în juru-ţi care să te adăpostească? Nu simţi că nu se mai dirige spre dumneata nici o suflare caldă şi că toate câte-ţi vin sunt reci ca crivăţul?" 9

După moartea lui, timp de două decenii, poetul a intrat în umbră cu totul. în 1895 „Adevărul ilustrat" – care pe atunci era foarte apropiat de mişcarea socialistă —, împodobindu-şi pagina întâi cu un frumos portret în gravură al lui Boliac, îi recunoaşte din plin meritele de gazetar: „însemnătatea cea mai mare a lui Cezar Boliac este ca ziarist, în care calitate a contribuit mult la stabilirea unui stil gazetăresc viguros şi curat românesc". în privinţa poeziei lui, judecata posterităţii imediate e severă, dar nu lipsită de dreptate: „Dintre numeroasele poezii pe care le-a scris în tinereţe, deşi multe pătrunse de o arzătoare şi nobilă compătimire pentru suferinţele claselor apăsate, una singură a rămas, fiind şi în privinţa formei mai aproape de înălţimea sentimentelor ce exprimă. Este cunoscuta Sila" 10.

În acei ani în care amintirea lui Eminescu era încă atât de copleşitor vie – după lecţia magistrală de poezie politică şi socială pe care o dăduse el începând cu Împărat şi proletar şi culminând cu Scrisorile – era greu să se entuziasmeze cineva de versurile lui Boliac.

În cursul său de istorie a literaturii româneşti, ţinut la Facultatea de litere din Bucureşti în anii 1899-1901, Ovid Densusianu releva şi el în poetul Boliac mai mult luptătorul, punându-1, alături de N.

8 „Trompctta Carpaţiloru", 1867, nr. 445, p. 1 777. s. Trompetta Carpaţiloru", 1876, nr. 1 236, p. 1. 10 Cezar Boliac. în „Adevërul ilustrat", VIII (1895), nr. 2 153, p. 3. 13

Băkescu, în galeria celor mai combativi scriitori de pe la jumătatea secolului al XIX-lea n.

Mai târziu, când expansiunea simbolismului ameninţa să anemieze poezia, lipsind-o tocmai de tonicul accentelor viguroase ale protestului social direct, poetul Boliac revine în actualitate, şi anume tocmai prin poezia lui socială.

Nicolae Iorga este entuziasmat de ea şi de personalitatea poetică a lui Boliac, dându-i celebra definiţie: „poetul libertăţii, duşmanul privilegiilor, osânditorul boierilor", comparându-1 cu BérangerI2 şi declarând că,vor rămâne nemuritoare" versuri ca acestea, de evocare a lumii ţărăneşti:

Cu furcile în brâne, cu feţele voioase, întind cât pot cu fusul din caiere stufoase.

Cu estetica lui profund conţinutistă, Iorga nu se putea simţi jenat artistic de un vers ca acesta în care Boliac condamna mania titlurilor de boierie:Să-nceteze astă boală de paharnic şi pitar". în entuziasmul său pentru ceea ce aducea într-adevăr nou ca poet social în literatura anului 1840, adică înainte ca Alecsandri să fi dat acel prestigios exemplu al apropierii poeziei de viaţa maselor prin intermediul folclorului, N. Iorga observă totuşi cât de aproape era de proza lui Lamennais o poezie ca Muncitorul, mergând până la decalcul lingvistic în celebrele versuri de atât de puţină reuşită artistică:

Noi n-avem decât braţul, şi braţul este-al nostru; Noi nu putem să-1 spargem în veci în lucrul vostru:

Să mai scădeţi ceva., unde verbul a sparge nu e decât o stângace transplantare a verbului francez briser. De altfel, nu de mult poezia Muncitorul a fost identificată ca,o simplă versificaţie a cunoscutului poem în proză Une voix de prison" de Lamennais13. Fără a fi atât de categoric, N. Iorga

De fapt, aşa cum observa cu justeţe D. Popovici în pertinenta analiză pe care a consacrat-o poeziei lui Boliac în 1929, Ovid Densusianu e departe de a fi rost aici un admirator al acestei poezii. Singura poezie realizată i se pare Sila, şi vocaţia literară a lui Boliac i se pare a fi de căutat în proza politică, adică în ziaristică.

N. Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, voi. II, Bucureşti, 1908, p. 178-186.

13 G. Zâne, Mişcarea revoluţionară de la 1840 din Tara Românească, în Studii şi materiale de istorie modernă, Bucureşti, 1963, p. 229, nota 2.

CEZAR BOLIAC totuşi nu cade victimă a entuziasmului. Reproducându-se adesea, în vremile noastre, faimoasa caracterizare elogioasă a lui Boliac, pe care am amintit-o şi noi mai sus, se uită sau se tace aproape întotdeauna că N. Iorga – în concluziile capitolului pe care 1-a consacrat poetului Silei – e foarte măsurat, şi pe bună dreptate:„dacă nu s-ar pierde în declamaţii retorice şi în valurile cuvintelor abstracte, de pare c-ai ceti un articol de ziar versificat; dacă ar fi mai,cu alegere în cuvintele ce întrebuinţează – îl vezi scriind curent: „concherani", „muşari" (mouchards), „parfet", „belă", „belică", „catişism"; dacă în sfârşit ar avea mai puţină ambiţie de a cuprinde toată filosofia şi întreaga istorie universală în versurile sale – ca Hugo, care avea însă uriaşa lui fantezie şi geniul retoricii maiestoase – Boliac, aşa de bogat, de nou, de creator în poezia noastră, şi-ar lua locul nu între romanticii interesanţi, ci mai sus şi mai sigur, între clasicii literaturii româneşti, căreia i-a dat, aşa cum este el, versuri ce nu se vor uita" 14.

Aşa cum îl definise aici N. Iorga – poet de antologie, în poezii şi mai ailes în versuri izolate —, aşa cum îl rânduise aici, printre romanticii epocii, şi nu printre clasicii literaturii noastre, Cezar Boliac a fost privit apoi cu tot respectul cuvenit pentru luptătorul social, pentru avântatul om politic, pentru gazetarul care i-a reunit în scrisul său destinat ciocnirilor de idei ale vremii sale. în 1913, Asociaţia generală a presei organizează comemorarea centenarului naşterii lui printr-un festival în care Victor Eftimiu recita o avântată Odă lui Boliac, se evoca în cuvântări Omul şi opera şi Ce a fost „Trompetta Carpaţiloru". Gazeta lui Boliac reapare festiv într-un număr unic, 1 066, cu câteva luni mai înainte, amintind festivalul care a avut loc în ziua de 13 decembrie. în pioase însemnări pe marginea acestei aniversări, redacţia revistei „Luceafărul" îl defineşte pe Boliac în ceea ce avea el mai bun: „în 1913 s-au împlinit 100 de ani de la naşterea acestui spirit avansat în vremea lui. A fost un democrat convins şi un apărător al celor mici şi năpăstuiţi, al muncitorilor în opinci". Rezervele faţă de carenţele artistice ale poetului se simt însă şi aici: „Boleac e cel dintâi poet care a zugrăvit viaţa reală, suferinţele celor săraci şi slabi. Forma poeziilor e însă slabă. Abia Sila s-a putut menţine şi în zilele noastre" 15. Conferinţa care a constituit centrul festivalului a fost publicată mai târziu, în revista „Ramuri"16,. fiind reprodusă de aici în gazeta „Bucovina". în 1915, Petre V. Haneş.

14 N. Iorga, op. cit., vol. II, p. 185.

15 Însemnări, în „Luceafărul", XIII (1914), p. 30.

» Ion Dragu, Cezar Boliac, în „Ramuri", XII (1919), p. 6-11. 15 dă la lumină întâia ediţie completă a poeziei lui Boliac, precedată de o prefaţă plină de entuziasm pentru poetul social17.

În perioada dintre cele două războaie mondiale preţuirea lui Boliac se dezvolta pe aceleaşi linii de judecată. în 1920, în două lecţii ţinute la Universitatea din Cluj 18, G. Bogdan-Duică constată cu regret că, „deşi activitatea lui a fost prodigioasă, nici o monografie nu i-a cercetat-o", iar referitor la Boliac cel din 1847 subliniază lărgimea de orizont şi diversitatea ideologiei lui: „Este evident, poetul lui Boliac devine un organ al tuturor curentelor, un microcosm concentrat al naţiunii sale". Cât priveşte însă valoarea estetică a literaturii lui Boliac, G. Bogdan-Duică nu se deosebeşte de predecesori în judecarea ei, accentuându-i numai frumuseţea ideologiei şi însemnătatea ei istorică în epocă: „C. Boliac nu a fost un poet pe care posteritatea să-1 mai caute setoasă de plăcere. Nimeni nu-1 va mai răscoli, afară de istoricul epocii lui. Pentru epoca sa, el a fost însă un tip caracteristic, util epocii, pe care, împreună cu alţii, o împingea: în cultură, spre lumină; în politică, spre egalitate; în artă, spre un realism pătruns de idei nobile".

Sinteza reclamată de G. Bogdan-Duică a realizat-o nu mult după aceea – cel puţin în ceea ce priveşte bazele poeziei şi ideologiei lui Boliac – Ű. Popovici19. Cu inegalabila sa cunoaştere a literaturii secolului al XVIII-lea şi a primei jumătăţi a secolului al XIX-lea în occidentul Europei, D. Popovici a identificat cu precizie mai toate sursele literaturii lui Boliac, îndeosebi în gândirea şi în opera marilor romantici francezi, Lamartine şi mai ales Victor Hugo, cărora le adaugă influenţa prodigioasă în epocă a lui Lamennais şi Béranger, eu a căror tematică şi ideologie poetul român s-a hrănit uneori până da simpla rezonanţă a unui puternic ecou.

Încheierea studiului său întăreşte opiniile formulate înaintea lui: „Dar dacă valoarea artistică a operei e contestabilă, istoriceşte ea se prezintă altfel. Interesul ce se fixează asupra ei e stârnit de varietatea temelor tratate şi îndeosebi de natura unora dintre ele. Dezvoltând subiecte sociale, el transpunea la noi, din poezia franceză, preocupări ce caracterizau intelectualitatea apuseană. Şi, fixat în timp la începutul literaturii noastre moderne, interesul se accentuează prin timpuria încetăţenire a acestui gen în poezia română. în vremea lui

17 Cezar Boliac, Meditaţii fi poezii, Bucureşti, „Minerva", 1915.

18 G. Bogdan-Duică, Istoria literaturii române moderne. Întâii poeţi munteni, Cluj, 1923, p. 291-301.

19 D Popovici, Poezia lui Cezar Boliac, în „Viaţa românească", XX (1929), nr. 11-12, p. 128-161.

CEZAR BOLIAC şi după el s-a trecut cu mult peste nivelul poetic al operei sale; dar fondul ei a fost un puternic generator de idealuri, care au luminat multora zarea viitorului. Ea a însemnat unul din punctele cele mai ridicate din istoria socialismului român şi, în acelaşi timp, deschide larg perspectiva asupra unor ţinuturi neexploatate încă decât în mod incidental. Mulţi scriitori se vor îndrepta, în urma' lui, în direcţia aceasta. în mijlocul lor se fixează Eminescu: cu dimensiuni de artă superioară, dar şi cu temeinice restricţiuni. Şi prin aceasta Boliac ct 20 e un precursor.

După aceste mişcări largi de simpatie reţinută, de subliniere mai ales a generoasei gândiri sociale a lui Boliac – simpatie explicabilă prin ecoul profund, deşi nu întotdeauna direct sesizabil în anii ce au urmat primului război mondial, al Revoluţiei din Octombrie şi apoi al înfiinţării Partidului Comunist Român —, în perioada următoare, se aşterne asupra poetului un răstimp' de tăcere.

În 1941, în plin război, G. Călinescu se ridică împotriva acestei tăceri21:0 uitare nedreaptă s-a întins asupra lui Cezar Boliac, personalitate interesantă din toate punctele de vedere". După ce accentuează energic patriotismul scriitorului – printr-una din acele mişcări suprinzătoare care îi erau caracteristice, în sensul diferenţierii nete, uneori chiar voit paradoxale, de opiniile curente —, G. Călinescu elogiază tocmai poetul: „Numai abundenţa a stricat lui Boliac, care de altfel face dovada unei mari imaginaţiuni şi a unei amplitudini lirice excepţionale". în slujba acestei demonstraţii inedite, G. Călinescu foloseşte inimitabilul său dar de a selecta şi a pune în lumină citatele necesare, alegând cu un gust infailibil întreg puţinul ce se poate salva artistic din poezia lui Boliac. în sprijinul demonstraţiei aduce şi procedeul, iarăşi caracteristic, al alăturărilor neaşteptate: feeria desenelor lui Johannot, arta decorativă a lui Th. Gautier, somptuozitatea exotică a parnasienilor francezi. Cu aceasta nu face decât să întărească, cu marele său prestigiu personal, ceea ce spusese şi mai înainte: că Boliac e doar un poet de antologie, un realizator de rare versuri frumoase, şi aici e latura inedită a viziunii lui Călinescu: un poet ale cărui posibilităţi de realizare a frumosului sunt

20 în 1944, D. Popovici reia dezbaterea asupra izvoarelor ideologiei lui C. Boliac, insistând de astă dată asupra legăturii gândirii poetului cu realităţile de la noi, mai ales în ceea ce priveşte ecourile mişcărilor socialiste din Occident, în studiul Cezar Boliac. Romantism şi socialism în definiţia poeziei, Bucureşti, 1944, extras din volumul omagial C. Giurescu, p. 391-411.

21 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, 1941, p. 233-236. limitate la evocarea colosalului arhaic în natură şi a interioarelor luxuriante. Tot ca evocator, şi anume ca memorialist, G. Gălinescu pune în lumină – prin citate din articolul Mozaicul social – „excelenta artă de gravor istoric" a gazetarului Boliac. Este pentru prima dată când se apreciază arta literară a ziaristicii lui Boliac.

În anii revoluţiei socialiste, Boliac a ajuns în mod firesc în centrul atenţiei istoricilor literari şi alcătuitorilor de ediţii. Institutul de istorie şi teorie literară iniţiază cercetări asupra lui, al căror rezultat este un mic studiu monograficn. înaintea unor reeditări ale operelor lui Eliade, Alecsandri, Haisdeu, Macedonski, se tipăresc ediţii ample, incluzând şi selecţiuni din proza politică a lui C. Boliac, însoţite de studii introductive, apoi volume în „Biblioteca pentru toţi", în „Biblioteca şcolarului"23. în aceste studii introductive, poezia lui C. Boliac a fost analizată în toate laturile ei şi cu toate implicaţiile istorice, folosindu-se toate contribuţiile istoricilor literari de până acum. Era, în definitiv, momentul lui Boliac, în noua perspectivă a împrejurărilor sociale. Tot ceea ce se putea spune bun despre poetul social a fost spus, şi încă cu un prisos de entuziasm – de exagerare a valorii lui artistice chiar – inerent acestui moment favorabil. în privinţa aceasta, ceva nou ar fi foarte greu de adăugat.

Astăzi, în faza de maturizare a noii noastre istoriografii literare, este vremea ca aprecierea lui C. Boliac să fie echilibrată. Şi aceasta credem că nu se poate realiza eficient decât situându-1 cât mai amplu pe Boliac în perspectiva epocii sale. în această epocă, activitatea atât de întinsă a scriitorului a acoperit aproape toate momentele importante ale secolului al XIX-lea la noi: renaşterea sentimentului naţional în 1830, momentul revoluţionar de la 1840, revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor, domnia lui Alexandru Ioan Cuza, apariţia junimismului, războiul pentru independenţă, până în pragul apariţiei „Contemporanului".

În această perspectivă istorică, însemnătatea ziaristului Boliac – a puternicului animator şi răspânditor al ideilor celor mai înaintate în preajma anului 1848 – creşte enorm în pondere în opera lui. însuşi poetul se justifică şi rămâne tot în această perspectivă. Pentru

22 * » * Qezar ft0nac luptător revoluţionar şi progresist, în. Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor", II (1953), p. 141-174.

23 Cezar Boliac, Opere alese. Studiu introductiv de Victor Adrian, Bucureşti, 1950; Cezar Boliac, Opere. Ediţie, note şi bibliografie de Andrei Rusu, cu o introducere de George Munteanu, Bucureşti, 1956, voi. I-II; Cezar Boliac, Pagini alese, ediţie de aceiaşi autori, Biblioteca pentru toţi, 1959; Cezar Boliac, Pagini alese, ediţie îngrijită de Andrei Rusu prefaţă şi note de Viorica Huber, Biblioteca şcolarului, 1961.

— c. 105

CEZAR BOLTAC a omagia atest rol istoric al lui Boliac, ne-am gândit la studiul de faţă, consacrat în primul rând ziaristului Boliac şi epocii lui. 'Aici putem aduce încă informaţii, date şi judecăţi noi, care credem că sunt în măsură să contribuie la conturarea cât mai exactă a personalităţii scriitorului, a rolului său istoric şi a împrejurărilor în care s-a format şi în care şi-a desfăşurat activitatea. E adevărat că ultimii ani ai gazetarului Boliac au fost trişti, întunecaţi de grave inconsecvenţe politice. Dar chiar atunci el n-a trădat linia fundamentală a personalităţii lui literare: mila şi dragostea pentru oamenii din popor, pentru cei săraci şi asupriţi şi mai ales pentru aceia care pe atunci – prin numărul lor de milioane – deveniseră simbolul acestei imense suferinţe: ţăranii, foştii clăcaşi. Aceasta, şi meritele activităţii lui anterioare, sunt suficiente ca să-1 răscumpere pe ziaristul Boliac în faţa istoriei.