CELE MAI NOI ORAŞE.

Capetown, 8 noiembrie.

CINE-O FI SPUS lui Mr. Sulkas Perkunas că în adevăr mă gândeam să creez un oraş nou? După câte îmi amintesc n-am mărturisit niciodată nimănui nimic. Şi cum o fi făcut, acest extraordinar lituanian, să mă descopere tocmai în sudul Africii, unde speram, în sfârşit, să rămân necunoscut?

Mr. Sulkas Perkunas n-a vrut să-mi satisfacă curiozitatea. E un om aproape de treizeci de ani, însă posomorit şi acru ca un director de casă de corecţie, care ar avea şaizeci. Pe faţa sa, arsă de soare şi înroşită, se deschid doi ochi albaştri, luminoşi, aproape albi, atenţi şi severi, ca ochii copiilor săraci. Lung, uscat, îmbrăcat prost, cu o pălărie foarte mare, de pâslă cenuşie, se apropie de mine cu îndrăzneală, pe când intram în hotel şi-mi ceru o întâlnire, pentru o conversaţie care, zicea el, nu poate suferi amânare. Îl invitai să intre într-o sală de aşteptare. Observai atunci că avea părul blond şi că ţinea sub braţ un sul mare de hârtie.

— Nu voi pierde vremea cu scuze inutile, începu el. Sunt Sulkas Perkunas şi fac planuri de oraşe. Mi-am început studiile în Germania, ca arhitect, dar m-am dezgustat repede de o artă care se limitează, în mod stupid, la edificiile izolate, supuse sclaviei estetice a celor existente dinainte. După mine, cred că a sosit epoca de creaţie integrală şi vremea oraşelor diferenţiate. Un arhitect nu mai poate concepe un templu sau un palat în sine, pe care să-l înglobeze într-un complex învechit, ci numai o masă compactă de construcţii, inspirată de o concepţie unitară şi revoluţionară. Închipuiţi-vă un poet modern, care ar vrea să introducă un vers de ai lui în mijlocul unui cânt din Iliada sau o scenă inventată de el în mijlocul unui act de Shakespeare? Ceea ce se cere arhitecţilor moderni şi ceea ce aceştia execută, în mod laş, e o absurditate de acest soi.

Eu nu înţeleg să vă propun planuri pentru o vilă, pentru un teatru, o bancă sau pentru un Kurssal. Acestea sunt lucruri bune pentru arhitecţii de duzină, fără conştiinţă şi fără stil. Eu, din contra, vă ofer proiecte de oraşe întregi, deosebite de toate câte există. Presupun că numai dumneavoastră puteţi înţelege noutatea artei mele şi vă veţi hotărî să alegeţi unul, pe care să-l construiţi în adevăr.

Toată această adunătură de case împrăştiate prin lume care se cheamă oraşe, sunt – în afară de oarecare patină – de o uniformitate care te înfurie.

Niciunul n-a fost conceput de un geniu ca o sinteză, ca o operă de artă şi executat cu fidelitate spirituală, ca să întrupeze în piatră o idee. Cele mai multe sunt adunături monstruoase datorită întâmplării şi capriciilor generaţiilor şi toate ţinând seamă de nevoile uzuale ale odioasei vieţi în comun. Pretutindeni, clădiri cu uşi şi ferestre, cât se poate de bine aliniate, grămezi de moloz locuite, care pot plăcea aqua-forţiştilor, decadenţilor sau speculatorilor, dar dezgustă pe cei care au o idee mai delicată despre demnitatea omenească…

— Iartă-mă, îl întrerupsei eu, am auzit până acum destulă teorie. Ai vorbit, mi se pare, de proiecte…

— Iată-le, răspunse fără să clipească Sulkas Perkunas, dar nu pot, din nefericire, decât să vă schiţez în câteva cuvinte unele din concepţiile care v-ar putea ispiti mai mult. Pot să vă ofer, de exemplu, un oraş fără case, compus în întregime din clopotniţe şi din turnuri, o pădure mândră de trunchiuri de piatră şi de cărămidă. Sau, dacă v-ar plăcea mai mult, un oraş format dintr-o singură clădire: un palat uriaş, lat de o milă, cu galerii, coridoare şi balcoane nesfârşite, scări şi etaje multiple şi de proporţii întinse, curţi şi subsoluri bine împărţite; aşa fel ca să poată adăposti, sub acoperişul său unic şi enorm, zeci de mii de locuitori.

Dar poate că v-ar conveni mai mult un oraş făcut în întregime din case foarte înalte, fără uşi şi ferestre. Intrările locuinţelor sunt nişte chepenguri, care se deschid la nivelul pământului şi camerele primesc lumina de sus prin deschizături în pereţii opuşi faţadei. Străzile ar fi, în acest oraş, nişte coridoare lungi printre ziduri goale, albe de tot sau, dacă preferaţi, zugrăvite de pictori vizionari, până sub acoperiş.

Sau aţi dori, mai curând, Oraşul Egalităţii Perfecte? Acesta e format din mii de case absolut la fel: de aceeaşi înălţime, de acelaşi stil, de aceeaşi culoare, cu acelaşi număr de uşi şi de ferestre. Ansamblul poate părea puţin monoton, dar efectul e impresionant – fără să socoteşti valoarea simbolică, ce sare în ochi, care întrece idealul tuturor timpurilor.

Dar, în cazul în care Oraşul Egalităţii nu v-ar atrage, aş putea să vă propun altul, mult mai original: Oraşul Invizibil. Cine ar privi de departe, n-ar observa că există: ar vedea calcanuri lungi de ciment, care se încrucişează şi nimic altceva. Apropiindu-se, ar observa că pe laturile acestor calcanuri se află puţuri pătrate, asemănătoare, în mic, cu intrările metropolitanului şi înăuntru coboară scări, care conduc la locuinţe; pentru că acest oraş e clădit în întregime la subsol şi locuinţele sunt subterane. Totuşi, nu lipseşte nici aerul, care e introdus şi împrospătat prin tuburi reci sau încălzite, după anotimp: nici lumina, care e asigurată prin instalaţii automate.

În cazul când oraşul subteran nu vă satisface, pot zidi pentru dumneavoastră Oraşul Multicolor, cu case de stil geometric, dar toate pictate cu culori pure, foarte vii. Şi dumneavoastră trebuie să fiţi dezgustat de tonurile cenuşii şi negre care domină în oraşele septentrionale sau de cele prea luminoase din oraşele orientului. În oraşul conceput de mine, dimpotrivă, veţi avea palate în roşu, case de închiriat în verde întunecat, edificii publice în galben metalic şi, pentru cei bogaţi, castele în întregime aurite sau argintate.

Sau, aş putea să vă ofer ceva încă mai nou şi mai igienic: Oraşul Suspendat. Străzile s-ar prezenta ca nişte şiruri de ziduri foarte înalte: în vârf, unde acuma sunt acoperişurile, ar fi terase mari de pământ, prefăcute în grădini în mijlocul acestor grădini s-ar înălţa cottages de locuit. Comunicaţia ar fi asigurată de ascensoare pentru chiriaşi şi de avioane, pentru călători. Dacă un astfel de oraş vi s-ar părea periculos sau incomod, pot să vă propun pe cel mai original dintre toate: Oraşul Cimitir. Acesta ar constitui un acord practic şi sugestiv între viaţă şi moarte. Mormintele ar trebui să fie spaţioase şi aerate, încât să poată adăposti, la un loc, pe vii şi pe morţi. Capelele familiilor ar putea fi transformate, după nevoie, în săli de banchete în comun şi o secţie a cuptorului crematoriului ar putea fi amenajată în bucătărie colectivă. Fiecare familie ar putea să-si ţină morţii acasă, închişi în firidele din perete şi astfel cultul morţilor ar fi cu mult uşurat. Ca locuitori ar fi nevoie aici de admiratori ai Annei Radcliffe, ai lui Hoffmann şi ai lui Poe, dar n-ar fi imposibil să aduni câteva mii, spre a popula acest oraş, care ar fi unic în lume. M-am mai gândit că s-ar putea construi în mijloc, spre a folosi ca primărie, un schelet gigantic de marmoră galbenă. Prin coloana vertebrală ar merge scara, iar craniul enorm ar servi ca sală: închipuiţi-vă pe consilieri care s-ar ivi în orbitele goale, ce ar ţine loc de ferestre şi pe primar, care s-ar arăta să vorbească mulţimii în îngrăditura dinţilor, care ar fi transformată în balcon?

Sau v-ar plăcea, dimpotrivă, Oraşul Uriaş? Imaginaţi-vă bulevarde lungi, mărginite de palate mari, înalte ca nişte catedrale, toate de marmoră albă şi de culoarea sângelui, iar în mijlocul străzilor, statui de uriaşi, trecători nemişcaţi şi eterni. Apoi, ici şi colo, scări foarte largi, nesfârşite, care să se piardă în cer şi deasupra lor giganţi de bronz, în atitudinea de a se urca spre porţile mari ale Arcului Stelei sau spre altare mari ca nişte pieţe ori către obeliscuri de aramă, care ar părea că ating constelaţiile. Acesta va fi un oraş destul de costisitor – dar mai frumos decât un vis de Piranesi şi decât o poemă a lui William Blake, superior Ninivei, Persepolisului şi tuturor fanteziilor.

— Cât ar costa?

— Cel puţin douăzeci şi cinci de miliarde, răspunse uscatul şi seriosul Sulkas Perkunas.

— Bine. Îmi vei aduce peste un an devizul, planul de unu pe zece mii, prospecte şi desene panoramice.

Şi spunând acestea, mă ridicai, spre a conduce pe periculosul plănuitor de oraşe. Mr. Sulkas Perkunas îşi strânse în tăcere foile şi adăugă numai atât:

— Voi fi punctual.

Şi în sfârşit, după ce schiţă un salut, ieşi în grabă din cameră şi din hotel.