CANIBALUL POCĂIT.

Dakar, 28 ianuarie.

BĂTRÎNUL NSUMBU, pe care l-am luat ca să-mi ţină de urât, e prea melancolic. Nu credeam că un negru s-ar putea lăsa învins de remuşcări până la acest punct. Atât de mult se căleşte, că a devenit nesuferit.

Nsumbu are şaptezeci şi cinci de ani şi a crescut în vremea în care în tribul său înflorea încă, fără scrupule sau restricţii, obiceiul, cu faimă rea, a antropofagiei. Patruzeci de ani în şir, Nsumbu a mâncat de toate şi, cât se poate de des, carne omenească, albă sau neagră, indiferent.

Dar, la sfârşitul secolului trecut, satele care ţineau de tribul său au fost cuprinse într-una din noile colonii europene şi canibalismul a fost reprimat crunt: cei care erau suspectaţi de a fi ucis, au fost ucişi. Cadavre erau ca şi înainte, dar n-a mai fost posibil să se hrănească nimeni cu ele.

În această epocă de reacţiune, Nsumbu n-a făcut nimic. Străinii îi luaseră de la masă cea mai bună hrană. Nsumbu deveni trist, dar, de frică, nu voi să recurgă la fraudă, ca să-si procure, în ciuda legilor, hrana sa preferată. Acestei precauţii îi datoreşte el faptul că e încă viu şi aproape celebru în acest colţ al Africii, ca unul din veteranii antropofagiei. Străinii care trec pe acolo îl pun să povestească şi-i dau ceva bani.

Mă gândii să-l iau cu mine, pentru a găsi, în momentele de plictiseală, o conversaţie mai puţin anostă ca de obicei. Oamenii care vorbesc mereu de tablouri, de baluri, de binefaceri sau de probleme industriale, mi-au devenit nesuferiţi. Un om care a devorat, în patruzeci de ani de canibalism, cel puţin trei sute de semeni, ar fi trebuit să aibă o conversaţie infinit mai „apetisantă” decât un clergyman, un boss sau un estet. Dar a fost o dezamăgire.

Pentru mine, care în general îi detest pe oameni, chiar aspectul unui canibal e reconfortant. Uitându-mă la Nsumbu, mă gândesc cu sadică satisfacţie că acea burtă încreţită de bătrân fusese mormântul unei falange de oameni egală în număr cu a eroilor de la Thermopile. Dacă fiecare din noi, în cursul vieţii sale, ar consuma un număr egal de semeni, teoriile lui Malthus ar fi combătute din punct de vedere economic şi practic. Trei sute de oameni reprezintă, oricum, mai bine de două sute de chintale de carne sănătoasă şi gustoasă.

Nsumbu n-avea nimic de zis împotriva calităţii omului ca hrană.

— Nu toţi oamenii, îmi spunea el, sunt la fel de digestibili, dar gustul lor e totdeauna plăcut şi delicat. Putem să ne lăudăm că printre alte superiorităţi ale speciei umane, carnea noastră e mai bună decât a tuturor animalelor şi, de asemenea, orice s-ar zice, mai hrănitoare. După ce făcusem un prânz bun dintr-un duşman fript, puteam să postesc, chiar lucrând, câteva zile. Sunt unii care preferă femeile, alţii copiii. Cât despre mine, am apreciat totdeauna oamenii bine făcuţi şi mi-a mers excelent. Mâncând un animal, după cum ştiţi, dobândeşti şi calităţile lui. Ca să devii curajos, trebuie să mănânci inimi de lei; ca să fii şiret, să mănânci creieri de vulpe. Hrănindu-mă cu oameni maturi, am câştigat forţă şi înţelepciune şi-am putut trăi până la această vârstă.

Dar, până la urmă, carnea omenească te plictiseşte. Bunătatea ei te dezgustă de orice altă carne, dar pe urmă devine, la rândul ei, dezgustătoare. Mereu acel gust dulceag, acele limbi care seamănă mereu cu ale noastre, acele mâini care adeseori ne-au mângâiat, acele inimi pe care le-am simţit bătând!

Şi pe urmă, mai e şi pericolul sufletelor. Mâncând atâţia oameni, vreun suflet sfârşeşte prin a se instala în noi şi atunci se răzbună. Eu am impresia că am în mine, acum, patru sau cinci care mă chinuiesc: când unul, când altul şi câteodată toate împreună. Cel mai puternic este, cred, sufletul unui alb milostiv, care m-a torturat mulţi ani în sir cu ispitele credinţei. Şi acum, când sunt bătrân, tocmai acel suflet a pus stăpânire pe mine. Nu pot să-mi amintesc fără greaţă de veselele banchete victorioase, când în tinereţea mea tribul făcuse o vânătoare buna şi erau în sat prăzi vii, ca să te saturi pentru o săptămână. În schimb, îmi vin în minte, cu remuşcări care ard, unele figuri disperate de victime care aşteptau moartea, legate în coliba sacrificiului, în mijlocul urletelor noastre flămânde. Misionarii au dreptate: e un păcat să-i mănânci pe semenii tăi, care au un suflet ca şi noi. Carnea omenească e cea mai gustoasă din mâncăruri, dar tocmai de aceasta ai mai mult merit când te lipseşti de ea. Vouă celor albi, care vă abţineţi, Stăpânul Cerului v-a dat ca o răsplată stăpânirea întregului pământ.

Mă tem că Nsumbu a dat în mintea copiilor, din cauza vârstei. Spre marea mirare a bucătarului meu, nu mănâncă decât legume şi fructe. Civilizaţia l-a stricat: l-a făcut să devină uman şi vegetarian. Cred că voi fi silit să-l concediez, în cel dintâi port în care vom face escală.