CURĂŢENIE GREU DE FĂCUT.

Chicago, 17 septembrie.

DEZGUSTUL de turma omenească, ce se înghesuie în oraşe, mă sufocă, în unele seri, într-atâta încât mă face să mă gândesc dacă n-ar exista un mijloc rapid şi practic de a scăpa de tot pământul de ea. Unele figuri bestiale în jurul hranei, unele trupuri care seamănă nici mai mult nici mai puţin decât cu nişte saci de putreziciune, împodobiţi cu măşti care sunt o ruşine, mă fac să consider ideea unui masacru ca o misiune de curăţenie urgentă, ca o datorie.

Mi-am şi făcut un plan, care nu mi se pare deloc absurd. E foarte simplu, deoarece nu prevede decât două mijloace: explozive şi gaze otrăvitoare.

Pentru oraşe, ar fi destul trei până la o sută de mine bine aşezate, utilizând conductele de apă şi canalurile. Pentru sate, m-am gândit la mii de uzine de gaz, distribuite în mod strategic, în aşa fel, încât să nu rămână în siguranţă nici o palmă de pământ, în ziua execuţiei.

În clipa aleasă de mine, toate depozitele de cheddită şi de liddită ar trebui să explodeze şi toate fabricile să-si deschidă stăvilarele şi coşurile, toate gazometrele şi rezervoarele. În câteva momente, oraşele ar deveni grămezi de dărâmături în mijlocul munţilor de fum şi aerul câmpiilor ar fi în puţin timp otrăvit, de nerespirat, ucigător, în două ore, după calculele mele, în nici o regiune din lume n-ar mai trebui să fie nici un om viu.

Curăţenia cred că ar fi integrală şi definitivă.

Din nenorocire, există atâtea greutăţi. Mai întâi de toate, cheltuiala. Un particular, chiar peste măsură de bogat, n-ar putea dispune de capitalul enorm, care ar fi necesar, mai ales pentru construirea şi echiparea nenumăratelor fabrici de gaze. A constitui o societate anonimă, ar fi, cred, greu, căci puţini oameni, printre cei bogaţi, simt pentru semenii lor un dezgust egal cu al meu. A recurge la Stat, nu mi se pare oportun: s-ar găsi cu uşurinţă o ţară dispusă să finanţeze această idee de masacrare, dar numai cu condiţia să fie cruţaţi cetăţenii ei – şi atunci adevăratul scop n-ar mai putea fi atins.

Dar cel mai mare obstacol e, fără îndoială, nevoia de a recurge la mulţi, la foarte mulţi complici: lucrători, ingineri, chimişti, etc. Ar fi aproape imposibil să păstrezi secretul, în timpul perioadei, destul de lungi, a pregătirii. Şi îndată ce scopul ar fi divulgat n-ar fi decât un singur mort: acela care l-a conceput şi l-a vrut.

În sfârşit, trebuie să te gândeşti la spaima josnică a oamenilor, la dragostea nesocotită şi ridicolă pe care o au pentru viaţă: executorii, cunoscând dinainte binefăcătoarea mea uneltire, ar găsi mijlocul de a fugi de moarte şi ar mai rămâne pe pământ câteva mii din aceste odioase creaturi.

Cu infinit regret, trebuie să renunţ la această binefăcătoare idee – şi cine ştie când va putea pământul să scape de respingătorii săi paraziţi! Păcat! Simt în mine toată remuşcarea neputinţei şi a sărăciei mele! Trebuie să mă mărginesc să-mi închipui, ca într-un vis, această scenă înfricoşătoare şi măreaţă. O uşurare prea meschină a dezgustului meu fără sfârşit!