COSMOCRATOR.
New-Parthenon, 2 noiembrie.
MI-E TEAMĂ că m-am înşelat asupra planetei. Aici sunt prea la strâmtoare. Nu-i destul loc pentru mine.
Ori poate că m-am înşelat asupra secolului. Adevăraţii mei contemporani au murit de milenii sau trebuie să se nască de acum înainte.
Fapt este că mă simt peste tot străin şi sacrificat. Pământul e un bulgăre de murdării uscate şi de urină verde, pe care-l înconjuri azi în câteva ore – mâine în câteva minute. Şi nici nu există aici ocupaţii pentru cineva care simte în el poftele şi fanteziile unui titan.
Mi se întâmplă să mă gândesc că Asia ar putea fi moşia mea; Africa terenul meu de vânătoare sau grădina mea de iarnă; America de Nord uzina mea, cu administraţiile anexe; cea de Sud, păşunea cu turmele mele; Europa muzeul şi vila mea de odihnă. Dar şi acesta ar fi un fel meschin de a trăi. Să ai Atlanticul ca bazin de înot; Pacificul ca eleşteu; Etna în loc de calorifer; să-ţi faci duşul sub Niagara; să stăpâneşti Australia ca grădină zoologică şi Sahara ca terasă pentru băi de soare, iată lucruri care ar părea, creaturilor mici şi stupide care locuiesc pe această sferă de a cincea mărime, extraordinare sau monstruoase.
Pentru mine, dimpotrivă, ar trebui ceva mai mult. Să fiu Cosmocratorul suprem, conducătorul vieţii universale, inginerul şef pe teatrul lumii, marele scamator care jonglează cu pământul şi cu mările, aceasta ar fi adevărata mea vocaţie. Dar când nu poţi deveni Demiurg, cariera de Demon e singura care nu dezonorează pe un om ce iese din comun.
Dacă aş putea de exemplu, să înfometez un continent întreg, să inund două state, să fărâmiţez un imperiu într-un număr infinit de republici ca San Marino sau Andora, să distrug o rasă de oameni, să despart Europa de Asia printr-un canal care ar merge din golful Botnic până la Marea Caspică, să silesc pe toţi oamenii să vorbească şi să scrie o singură limbă; cred că pentru doi sau trei ani aş reuşi să înving plictiseala mea mereu crescândă.
Mi-ar plăcea încă să am la mine acasă, la ordinele mele, un preşedinte de republică drept dactilograf, un rege oarecare ca chauffeur, o regină detronată ca bucătăreasă, kaiserul ca grădinar, mikadoul ca portar; şi mai cu seamă, aş vrea să am în serviciul meu, ca idol domestic şi vorbitor, un Dalai-Lama, adică un Dumnezeu viu. Cu ce voluptate m-aş răzbuna asupra acestora, stăpâni ai lumii reduşi la sclavie, de disperarea în care mă aruncă ideea micimii mele insuportabile!
