FILOSOFIE CHINEZEASCA.

Pecking, 28 martie.

AM CITIT într-o carte chinezească nişte cugetări aşa de frumoase, că vreau să le transcriu aici, ca să le am mai la îndemână.

ISTORIA DE-A-NDOASELEA.

Cairo, 10 ianuarie.

PROFESORUL KILLALOE – cu care am avut o lungă conversaţie la hotel, după lunch – e un irlandez de vreo şaizeci de ani, dar plin de viaţă. Înalt ca un patagon, controversist ca un diavol, savant ca Encyclopaedia Britannica, slab ca un ermit. Nu ştiu ce predă, nici unde predă, dar vorbeşte despre toate cu siguranţă şi fără să amestece în conversaţie acele lucruri comune, cu care sunt obişnuiţi profesorii.

— Mă aflu aici, îmi spuse printre altele, pentru a termina Istoria Universală a mea; capitolul despre Egipt va fi printre cele din urmă.

— Vi se pare că domnia lui Fuad e aşa de importantă încât să merite un capitol special?

— Fuad? O persoană foarte simpatică, dar care nu aparţine încă istoriei universale. Ultimul rege al Egiptului, care figurează în istoria mea, e Menes sau Mini, care poate nici n-a existat.

— Ultimul? Eu am găsit în Baedeker că Menes e, din contră, cel dintâi Faraon.

— Exact. Şi domnul Baedeker e de acord, în această privinţă, cu domnul Wallis Budge, cu domnul Eduard Meyer, cu domnul Flinders Petrie, cu domnul Breasted şi cu toţi istoricii vechiului Egipt. Greşeala dumitale, ca şi a tuturor istoricilor din lume, provine din imbecilitatea învechită, milenară, care face ca orice lucrare de istorie să plece de la un început ipotetic, ca să ajungă la un sfârşit apropiat de noi. Toţi istoricii sunt nişte creaturi ciudate, care au ochii la ceafă sau în spate. Superstiţia lor constantă, devenită apoi obişnuită, e aceea de a proceda în timp mergând din trecut către prezent. Şi din această cauză toţi câţi sunt, de la Herodot la Wells, n-au înţeles niciodată nimic din istoria oamenilor.

Spre a face o analogie, ia o carte engleză şi o carte ebraică. Cartea engleză se citeşte începând cu pagina numărul unu şi urmează până la sfârşit; cartea ebraică începe cu pagina care pentru noi ar fi cea din urmă şi ajunge până la cea dintâi. Transportând această paralelă la metoda istorică, vedem că evreii au dreptate. Metoda cea mai justă, pentru a scrie istoria în mod raţional şi inteligent, ar fi să începem cu evenimentele cele mai recente şi să sfârşim cu cele mai vechi.

— Şi cronologia?

— Cronologia, care este una din cheile istoriei, este respectată. Dar eu nu distrug cronologia, dacă în loc să plec de la unu pentru a ajunge la o mie, încep de la o mie ca să mă urc la unu. Dumneata eşti, ca toţi profanii şi ca toţi specialiştii, victima unei obişnuinţe mentale absurde şi care totuşi a dominat până azi ştiinţele istorice.

Metoda mea, care constă în a porni de la trecut către prezent, e cea mai logică, mai naturală şi mai satisfăcătoare. E singura metodă care face posibilă interpretarea faptelor omeneşti. Trebuie să fi observat că un eveniment nu capătă lumină şi importanţă decât după decenii şi câteodată după secole. Dacă constat în anul 637 intrarea musulmanilor în Ierusalim, acest fapt e un mic incident în expansiunea militară a Islamului. Dar dacă pornesc de la 1095, când începe să se predice prima cruciadă, mi se dezvăluie importanţa incalculabilă a evenimentului. Că într-o epocă oarecare creştinii din occident simt ca o ofensă intolerabilă faptul că mormântul lui Hristos e în stăpânirea necredincioşilor şi că din acest sentiment s-a născut ciocnirea dintre occident şi orient – începutul unei noi civilizaţii – iată ceea ce explică importanţa decisivă a intrării lui Omar în Ierusalim. Au trebuit să treacă aproape cinci secole, pentru ca acest fapt să producă aceste enorme consecinţe. Astfel, dacă fac de-a-ndoaselea istoria evului mediu, când ajung la anul 637, cunosc adevărata semnificaţie a acestui fapt, tocmai pentru că am povestit mai întâi intrarea cruciaţilor în Ierusalim în 1099. Şi tot astfel e cu toate celelalte fapte istorice. Pentru că înţelegi imperialismul roman, trebuie mai întâi să fi examinat invaziile barbare şi numai după ce ai studiat pe Luther poţi înţelege marile ordine călugăreşti din secolul al XIII-lea, după cum cunoaşterea lui Buddha e necesară pentru a înţelege exact India brahmanică dinainte. Întreprinderile orientale ale lui Iulian Apostatul şi ale lui Pompei trebuie în mod necesar să fi fost expuse mai întâi, dacă vrem – ajungând la Alexandru cel Mare – să măsurăm importanţa marşului său în lungul Persiei.

Fără să îi povestit aventura lui Napoleon, nu se înţelege nimic din Revoluţia franceză şi, fără revoluţie, nu e posibil să ai o idee aprofundată despre Ludovic al XlV-lea şi Ludovic al XI-lea. Ultimul război european e un punct de plecare indispensabil pentru a reconstitui formarea monarhiilor naţionale în secolul al XV-lea şi al XVI-lea. Ceea ce este, explică ce-a fost şi nu viceversa. Iată de ce istoricii antici şi moderni nu sunt decât cronicari cu ochi şi cu geniu de cârtiţă. Numai procedând de-a-ndoaselea, istoria va deveni o adevărată ştiinţă. E momentul şi aici, să adoptăm regula preţioasă care a făcut gloria celorlalte ştiinţe: mergând de la cunoscut la mai puţin cunoscut, spre necunoscut. Dar cel mai cunoscut pentru noi nu e oare timpul în care trăim? Ergo, cel dintâi capitol al oricărei lucrări de istorie trebuie să cuprindă totdeauna „ultimele noutăţi” şi cel din urmă capitol al oricărei lucrări de istorie universală, bine făcută, nu va putea cuprinde decât facerea lumii.

— Şi cum procedaţi spre a aplica această metodă inversă la biografii?

— Se aplică minunat. S-a spus de mult că nu se poate judeca un om decât la sfârşitul vieţii – şi a judeca înseamnă, pentru un om de ştiinţă, a înţelege. Pentru a înţelege pe un om mare, trebuie să pornim, în mod necesar, din ziua când a murit. Viaţa lui Cezar începe efectiv din ziua în care a fost asasinat. De ce a fost asasinat? Şi iată-ne în stare să ajungem încet, încet, la ambiţiile sale, la campaniile, la dictatura sa. Trecerea Rubiconului ne deschide calea pentru a înţelege rivalitatea sa precedentă cu Pompei şi această rivalitate explică simpatiile sale democratice, care, la rândul lor, îşi găsesc justificarea în legăturile sale cu Catilina. Dacă paragraful final al vieţii lui Cezar priveşte naşterea lui, nu-i nimic extraordinar aici: că Cezar intră în mormânt după metoda vechilor istorici sau se reîntoarce după metoda mea în pântecele mamei sale, rezultatul este absolut acelaşi: din acest moment, ori e vorba de naştere ori de moarte, Cezar nu mai există.

— Aşa încât istoria dumneavoastră…

— Istoria mea începe în 1919, după era vulgară, cu tratatul de la Versailles şi se isprăveşte cu povestirea Facerii lumii, când, după cum spune Geneza, „pământul era singurătate şi haos şi întunericul acoperea abisul”. După cum vezi, începutul şi sfârşitul se întâlnesc perfect, aş zice chiar că se unesc şi se identifică: haos şi întuneric la început, haos şi întuneric la sfârşit. Marele inel al Istoriei se închide.

Cu aceste cuvinte, profesorul Killaloe ridică de pe rocking chair lunga sa persoană şi, cu un zâmbet hamletian, mă invită să-l întovărăşesc în plimbarea sa zilnică la Sfinx.