„FOM”

Chicago, 3 aprilie.

AZI DIMINEAŢA, pe când îmi pregăteam în linişte itinerarul pentru Asia, s-a prezentat un om de vreo cincizeci de ani, simpatic, aproape respectuos, care mi-a spus că trebuie să-mi vorbească între patru ochi, despre lucruri foarte importante. Am rugat pe secretarul meu să plece şi m-am pregătit să-l ascult.

— Cunoaşteţi Fom? M-a întrebat încet vizitatorul.

A trebuit să mărturisesc că nu auzisem niciodată vorbindu-se de aşa ceva.

— Îmi închipuiam şi e bine că este aşa. E vorba, după cum vă voi explica, de o asociaţie secretă şi şefii mei cred că afilierea Domniei-voastre ar fi extrem de dorită.

Am crezut mai întâi că e vorba de un fel de Ku-Klux-Klan şi-am răspuns că nu voiam în nici un caz să mă amestec în societăţi secrete.

— După ce vă voi fi spus ce este Fom, sunt sigur că vă veţi schimba părerea. Numele, după cum cred că aţi ghicit, e format din trei iniţiale. Asociaţia noastră se numeşte Friends of Mankind şi scopul ei este cu totul dezinteresat. Fondatorii, ale căror nume nu vi le pot spune deocamdată, au pornit de la acest principiu: creşterea continuă a omenirii este contrară bunului mers al omenirii înseşi. Oricât încearcă industria, agricultura şi politica colonială să compenseze deficitul, e limpede că după câtva timp va fi o disproporţie prea mare între banchet şi numărul oaspeţilor. Malthus avea dreptate şi singura sa greşeală a fost că a crezut dezastrul prea apropiat. Desigur, natura, sub forma de cutremure, erupţiuni vulcanice, epidemii, foamete şi războaie, se îngrijeşte de decimarea periodică a neamului omenesc. De asemenea, traficul automobilistic, comerţul, cu stupefiante, înmulţirea sinuciderilor contribuie, de câtva timp, la reducerea locuitorilor planetei. Dar toate, aceste providenţe – ca să le zicem aşa – nu reuşesc să ţină piept creşterii numărului naşterilor – fără să socotim că acestea constituiesc, pentru victime, forme de suprimare prea dureroase.

Care e remediul? Chiar dacă n-am ajuns la foamete, e aproape momentul când porţiile noastre vor fi reduse. Şi atunci intervine Fom. Aceasta îşi propune să accelereze, în mod raţional, dispariţia celor mai puţin demni de a trăi. Asociaţia noastră s-ar putea numi – în prima sa perioadă – Asociaţia pentru euthanasia nebănuită. Inconvenientul flagelurilor naturale – ca epidemiile şi războaiele – este suprimarea tinerilor, a nevinovaţilor, a celor puternici. Dar dacă e nevoie să uşurăm pământul, e drept ca înainte de toate să eliminăm pe cei inutili, pe cei periculoşi sau pe cei care au trăit destul. Cutremurele şi holera sunt oarbe: noi avem ochi şi încă ochi buni. Asociaţia noastră îşi propune, deci, să grăbească, în mod blând şi discret şi în cea mai absolută taină, stârpirea celor slabi, a celor infirmi incurabili, a bătrânilor, a imoralilor şi a criminalilor; toţi, fiinţe care nu merită să trăiască sau trăiesc pentru a suferi, ori impun societăţii cheltuieli grele.

Mijloacele de care ne servim sunt dintre cele mai perfecte: otrăvuri care nu lasă urme, injecţii cu doze mari, inhalaţii de gaze anestezice sau toxice. Din asociaţia noastră fac parte mulţi medici, infirmieri şi servitori, care se găsesc în condiţii foarte favorabile pentru îndeplinirea acestor acte umanitare şi rezultatele sunt excelente. Dar mai avem şi concursul a numeroşi particulari, care sunt gata, cu toate precauţiile necesare, să suprime un prieten, o rudă sau chiar simpli necunoscuţi. Morala publică, orbită de vechile superstiţii, n-a ajuns încă să recunoască sau cel puţin să tolereze activitatea noastră binefăcătoare şi de aceea suntem siliţi să lucrăm în cea mai desăvârşită taină. Niciunul din noi n-a fost descoperit până acum. Şi, în ciuda piedicilor, statistica mortalităţii arată că de când s-a constituit Fom, opera noastră filantropică n-a fost inutilă.

„Pe lângă secţiunea tanatofilă – ca să-i zic aşa – Fom mai are încă una, tot aşa de preţioasă şi care s-ar putea numi moralizatoare. Sunt din nefericire greşeli pe care legile noastre nu le pedepsesc şi pe care poliţia nu e în stare să le descopere. Asociaţia noastră s-a îngrijit şi de această represiune necesară. Un consiliu, format din profesori de morală şi din jurişti, se îngrijeşte să alcătuiască o listă cu cei care trebuiesc pedepsiţi, aici şi în alte oraşe. În ce priveşte executarea pedepselor, a trebuit să ne adresăm criminalilor profesionişti sau voluntari, care se însărcinează, totdeauna în cel mai mare secret, să pedepsească pe vinovaţi. Ei pradă pe hoţi, pe zgârciţi, pe contrabandişti; ei sechestrează şi lovesc pe cei care persecută sistematic pe fiii sau pe subalternii lor; supun pe cei orgolioşi la pedepse umilitoare; trimit scrisori ameninţătoare judecătorilor şi înşelătorilor; pedepsesc în diferite feluri pe speculanţii necinstiţi, pe gazdele de hoţi şi pe alţi indivizi periculoşi şi imorali. Suntem, în acest caz, homeopatici: crimă pentru crimă. Pentru a pedepsi răul, trebuie să ne resemnăm a aplica răul, dar nobleţea scopului ne iartă.

După cum vedeţi, Fom are două scopuri necesare şi onorabile: pe de o parte să împiedice dezechilibrul lui Standard of life, ameninţat de numărul excesiv al populaţiei şi de a combate pe vicioşii şi criminalii pe care legea nu-i pedepseşte. Eliminarea celor de prisos şi profilaxia societăţii. Noi contribuim deci, în felul acesta, prin acţiunea noastră dublă, la îmbunătăţirea materială şi etică a neamului omenesc şi ne putem numi, cu conştiinţa liniştită, Friends of Mankind.

Am lăsat pe limbutul apostol al Fom-ei să vorbească până la sfârşit. Mă interesa foarte mult să aflu tot şi mărturisesc că unele din argumentele sale nu-mi displac. Oricine e liber – cum sunt eu – de orice scrupul moral şi religios, nu se poate opune în mod serios unei astfel de propuneri. Dacă nu există decât viaţa prezentă şi dacă viaţa înseamnă a avea o porţie bună la banchetul universal, atunci programul „Prietenilor omenirii” e logic şi ştiinţific. Numai sila mea de a mă întovărăşi cu alţii şi a mă lega cu lanţurile secretului m-au reţinut de a mă înscrie în Fom.

Totuşi, am dat bune speranţe emisarului, de teama răzbunării lor. După patru zile plec la San Francisco şi în China: la întoarcere, voi avea timp să mă mai gândesc.