ORAŞUL PĂRĂSIT.

Tien-Tsin, 18 decembrie.

CEL MAI MINUNAT ORAŞ pe care l-am văzut în Asia e, desigur, acela pe care l-am descoperit, într-o seară de octombrie, la răsărit de Khamil, în mijlocul pustiului.

Caravana de cămile, reunită cu mare greutate la Turfan, mergea prea încet, pentru cineva obişnuit, în America şi în Europa, cu viteza trenurilor de lux. Conducătorii de cămile mongoli îmi deveniseră astfel odioşi, numai după trei etape, şi-n fiecare zi trebuia să-mi înfrânez dorinţa de a biciui pe cei mai trândavi. Ajunşi la Khamil, pretextând că trebuie să-si facă provizii, păreau că nu mai vor să se mişte din loc. Disperat de a mă vedea închis în acest oraş infect, unde nu era nimic de făcut sau de văzut, întrebai pe Ghitaj, şeful servitorilor, dacă era posibil să plecăm călare înainte, ca să aşteptăm apoi caravana în mijlocul pustiului.

În zori, călare pe doi cai pletoşi, mici dar foarte iuţi, părăsirăm respingătorul Khamil, alergând spre răsărit.

Vremea era rece, dar senină. Drumul se lungea, aproape drept, prin iarba scurtă şi deasă a imensei stepe. Călărirăm multe ore în tăcere, fără să întâlnim vreo vietate. Ne oprirăm în şanţul unei dune nisipoase, ca să mâncăm o bucată din berbecul fript, pe care-l luasem cu noi. Ghitaj reuşi să aprindă un foc de ramuri şi-mi oferi băutura faimoasă a mongolilor: ceai cu unt lichefiat. Caii păşteau sub soarele palid. Reluarăm cursa, până în amurg. Ghitaj susţinea că s-ar afla, în drum, o tabără de păstori de cai. Dar nu se vedea nici un fel de fum, în nici o parte a orizontului. În amurgul încă limpede, se mai distingea drumul. A ne întoarce la Khamil, însemna să parcurgem îndărăt tot drumul făcut până acum, adică să călărim toată noaptea. Ghitaj căuta mereu, în prăfăria alburie a imensităţii, vreo urmă a taberei, care trebuia să fie, după spusele lui, aproape. Luna se ridicase, caii nechezau; vântul îngheţat al nopţii începuse să sufle şi nici o ridicătură de pământ sau vreun copac nu se afla ca să ne apere. Din când în când ne opream să ascultăm şi să bem un gât de vodka. Nici un cort, nici un glas, nici un zgomot. Mă uitai la ceas: era ora zece. Călăream de şaisprezece ore. Caii mergeau acum la pas şi ne temeam de clipa în care s-ar fi întins la pământ, sfârşiţi.

Deodată se zări, în faţa noastră, la depărtare de o jumătate de milă, o umbră lungă, înaltă, masivă, lineară. Ghitaj nu ştiu să-mi spună ce putea să fie. În unele locuri umbra se înălţa dreaptă, ca un turn. Cu cât ne apropiam, cu atât mi se părea că acolo erau zidurile unui oraş. Ghitaj, mai tăcut ca de obicei, nu răspundea la întrebările mele.

Nu mă înşelam. Sub albeaţa voalată a lunii tomnatice, se ridica înaintea noastră o împrejmuire imensă cu ziduri înalte, cu turnurile sale rotunde de pază: un oraş.

Eram fericit: aceste ziduri însemnau un adăpost, un hotel, o masă, un pat, salvarea. Dar Ghitaj tăcea mereu şi nu-mi părea deloc mulţumit că se află aici. Îl întrebai cum se cheamă oraşul, dar el nu voi să spună.

— Mai bine să nu intri, zise el.

Nu înţelegeam. Ajunsesem în faţa unei porţi foarte înalte, de lemn vechi, presărată cu ornamentaţii mari de fier. Era închisă. Lovii tare, cu patul puştii: nici un răspuns. Ghitaj coborâse de pe cal şi şedea la o parte, gânditor.

Văzând că nimeni nu deschide, mă gândii să înconjur zidul, spre a găsi o poartă. După o jumătate de milă, între două turnuri se deschidea o arcadă largă şi întunecoasă, ca intrarea unui tunel. Pătrunsei înăuntru, dar după vreo douăzeci de paşi, calul se opri. În fundul bolţii arcului, o poartă închisă. Nici un zgomot nu se auzea dincolo de uşile uriaşe.

Leşii şi de aici, pentru a face din nou ocolul incintei. Zidurile se ridicau mereu, înalte, vechi, inegale, întunecate, tăcute, ca un şir de stânci fără sfârşit. La o mică distanţă de poarta principală descoperii o uşă tainică, puţin vizibilă, dar care se observa totuşi, deoarece era încununată cu sculpturi de marmoră înnegrită: mi se păru, la lumina nesigură a lunii, că reprezintă doi şerpi cu cap de om, care se sărutau. Era închisă ca şi cealaltă, dar, împingând cu putere, se părea că cedează. Poruncii lui Ghitaj să-mi ajute: împingând cu umerii, cele două canaturi de lemn putred se sfărâmară şi se deschiseră larg.

Dar Ghitaj nu voi să intre cu mine. Nu-l văzusem niciodată aşa de abătut. Se întinse pe pământ, cu capul rezemat de zid şi scoase un fel de mătănii.

— Ghitaj aşteaptă aici, zise el. Ghitaj nu intră. Nici dumneata n-ar trebui să intri.

Nu-l ascultai. Calul meu era obosit, dar se părea că vecinătatea caselor îl făcea să-si recapete vigoarea. Intrai într-un labirint de străzi înguste, goale, tăcute. Nici o lumină la porţi sau Ia ferestre; nici un glas, nici un semn de viaţă. Toate uşile erau închise. Casele erau joase, sărăcăcioase şi în stare proastă.

Ajunsei într-o piaţă largă, scăldată de lumina lunii. De jur împrejur mi se păru că zăresc un cerc de figuri, prea mari ca să fie omeneşti. Apropiindu-mă, băgai de seamă că erau statui de piatră, reprezentând animale. Recunoscui leul, cămila, calul, balaurul.

Casele dimprejur erau mai înalte şi mai maiestuoase, dar închise şi mute, ca şi celelalte. Am încercat să bat la uşi, să strig. Nici o uşă nu se deschise, nici o voce nu răspunse. Nici zgomotul unui pas omenesc, nici lătratul unui câine, nici nechezatul unui cal nu veneau să întrerupă tăcerea aceea halucinantă. Străbătui alte străzi, ajunsei în alte pieţe: oraşul era sau cel puţin mi se păru foarte mare. Pe un turn înalt, care se înălţa în mijlocul unui fel de curte de mănăstire imensă, mi se păru că zăresc o licărire de lumină. Mă oprii ca să văd mai bine. Un fâşâit de aripi îmi arătă că era vorba de un stol de păsări de noapte. Nici o altă vietate nu părea să locuiască în oraş. Pe o stradă văzui ceva albind la umbra unui portic. Coborâi de pe cal: la lumina lanternei recunoscui scheletele a trei câini, încă legate de zid prin lănţişoare ruginite.

Nu se auzea, în acest oraş pustiu, decât ecoul tropăitului obosit al calului, Toate străzile erau pavate, dar intre pietre crescuse o iarbă rară. Oraşul părea părăsit de câteva săptămâni sau cel mult de câteva luni. Clădirile erau intacte, ferestrele închise cu grijă de obloane vopsite în roşu, uşile zăvorite cu drugi. Nu te puteai gândi la un incendiu, la un cutremur sau la un masacru. Totul părea intact, curat, ordonat, ca şi când toţi locuitorii ar fi plecat împreună, printr-o hotărâre unanimă, în linişte, la aceeaşi oră. Dezertare în masă, nu distrugere sau fugă. Găsii pe pământ numai o haină de femeie şi un portmoneu cu câteva monede de aramă. Când mă opream să ascult, nu auzeam decât ronţăitul viermilor sau tropăitul şoarecilor.

Călăream printre umbrele geometrice pe care luna le proiecta între siluetele inegale ale clădirilor. Ajunsei lângă un palat enorm de cărămizi, care avea înfăţişarea unei fortăreţe şi care poate fusese o reşedinţă regală sau o închisoare. Înaintea porţii principale, doi coloşi de bronz, doi războinici cu armuri verzi, se ridicau ca nişte santinele ale veacurilor dispărute, privindu-mă cu mândrie din fundul orbitelor goale.

Şi atunci începui să simt toată oroarea acestui oraş spectral, părăsit de oameni, pustiu în mijlocul pustiului. Sub lumina lunii, în acest labirint de străzi şi de pieţe locuite numai de vânt, mă simţii îngrozitor de singur, infinit de străin, irevocabil îndepărtat de oameni, aproape în afară de timp şi de viaţă. Eram scuturat de fiori, poate de oboseală şi de foame, poate de frică. Calul mergea acum foarte încet, cu nările în pământ: şi el, din când în când, se oprea şi tremura.

Reuşii, din fericire, să găsesc portiţa pe care intrasem. Ghitaj dormea înfăşurat în cojocul său. În zori, zărirăm un fum în depărtare: era tabăra pe care o căutasem seara trecută. Caravana mea sosi după două zile.

Nimeni, în toată Mongolia, n-a vrut să-mi spună numele oraşului părăsit. Dar adeseori, la Tokio, la San Francisco, la Berlin, îl revăd ca într-un vis îngrozitor, din care, totuşi, n-aş vrea să mă deştept. Şi simt o mare nostalgie, o mare dorinţă de a-l revedea.

Share on Twitter Share on Facebook