IDEILE LUI BENRUBI.

Geneva, 30 iulie.

AM PUBLICAT în mai multe ziare acest anunţ: „Caut secretar poliglot, filosof, celibatar, răbdător, nomad. A se prezenta până la 20 iulie, Hotel Mon Repos, ora zece seara”.

Cum sufăr de câtva timp de insomnie, examinarea candidaţilor m-ar fi putut ajuta să treacă noaptea.

S-au prezentat şaizeci şi trei. Din aceşti şaizeci şi trei, patruzeci şi şapte erau evrei. Am ales un evreu: cel care mi s-a părut mai inteligent ca toţi.

Doctorul Benrubi are toate calităţile cerute de mine şi câteva în plus, la care nu mă gândisem. E un tânăr scund, cu spatele puţin încovoiat, cu obrajii scofâlciţi, cu ochii duşi în fundul capului, cu părul puţin înălbit, cu tenul de culoarea noroiului verzui din mlaştini. S-a născut în Polonia, şi-a făcut primele studii la Riga, şi-a dat doctoratul în filosofie la Jena, în filologie modernă la Paris, a dat lecţii la Barcelona şi la Zurich. Are o înfăţişare foarte sărăcăcioasă şi expresia unui câine care se teme să nu fie bătut, dar care ştie, totuşi, că e necesar.

Tot vorbind, l-am întrebat, cum se face că evreii sunt, de obicei, aşa de inteligenţi şi aşa de fricoşi.

— Fricoşi? Vreţi să vorbiţi, probabil, de curajul fizic, material, animal. Cât despre cel spiritual, evreii sunt nu numai curajoşi, dar chiar temerari. N-au fost niciodată eroi, în înţeles barbar, cred că nici chiar în vremea lui David, dar cei dintâi dintre toate popoarele au înţeles că valoarea adevărată a omului constă mai curând în a-si exercita inteligenţa, decât în a omorî fiinţe asemenea lor.

Apoi după ce s-au împrăştiat, evreii au fost întotdeauna fără ţară, fără conducere, fără armată: grupuri slabe în mijlocul mulţimilor care-i urau. Cum voiţi să se fi dezvoltat în ei eroismul cruciaţilor şi al condotierilor?

Ca să nu fie exterminaţi, au fost siliţi şi ei să inventeze mijloace de apărare şi au găsit două: banul şi inteligenţa.

Evreii nu iubesc banul. Trei sferturi din literatura lor, începând cu profeţii, e o glorificare a săracilor. Dar, ca să te aperi de oameni, trebuie să-i distrugi cu fierul şi să-i cumperi cu aurul. Neputând întrebuinţa fierul, evreii se apără, în lipsă de altceva, cu aur, metal mai estetic şi mai nobil. Florinţii au fost suliţele lor, ducaţii săbiile lor, lirele sterline puştile lor, dolarii mitralierele. Arme nu totdeauna eficace, dar din secol în secol tot mai puternice din cauza întorsăturii pe care-o ia civilizaţia. Evreul devenit capitalist din legitimă apărare, s-a pomenit din cauza decăderii morale şi mistice a Europei, unul din stăpânii pământului, dar împotriva voinţei şi-a geniului său. Mai întâi, l-au silit să fie bogat; apoi au proclamat că bogăţia contează mai mult decât orice, aşa încât, prin voinţa duşmanilor săi, săracul din Biblie şi prizonierul ghetourilor a devenit stăpânul săracilor şi al bogaţilor.

Ceea ce fusese un instrument de protecţie pentru ei, deveni, cu vremea, un instrument de răzbunare; şi, după mine, mai ales inteligenţa, care e mai puternică decât aurul, a fost un astfel de instrument. Ce putea să facă evreul călcat în picioare şi scuipat, spre a se răzbuna pe duşmanii săi? Să umilească, să înjosească, să dizolve idealurile goimi-lor, să distrugă valorile graţie cărora se zice că dăinuieşte creştinismul. Şi, de fapt, dacă observaţi bine, inteligenţa evreiască n-a făcut altceva, de un secol încoace, decât să sape din temelie şi să murdărească credinţele voastre cele mai scumpe, coloanele care susţineau edificiul gândirii voastre. Din momentul în care evreii au avut libertatea de a scrie, tot eşafodajul vostru spiritual ameninţă să cadă.

Romantismul german crease idealismul şi reabilitase catolicismul: vine un jidănaş din Dusseldorf, Heine, care cu verva sa veselă şi răutăcioasă îşi bate joc de romantici, de idealişti şi de catolici.

Oamenii au crezut totdeauna că politica, morala, religia, arta, sunt manifestări superioare ale spiritului, care n-au nimic de-a face cu punga şi cu pântecele: apare un ovrei din Trevin, Marx şi demonstrează că toate aceste lucruri ideale se amestecă în gunoiul economiei vulgare.

Toată lumea îşi închipuie pe omul de geniu ca pe o fiinţă divină şi pe criminal ca pe un monstru: pe neaşteptate vine un evreu din Verona, Lombroso şi arată clar ca lumina zilei, că geniul e un seminebun epileptic şi criminalii nu sunt altceva decât supravieţuitorii strămoşilor noştri deci rudele noastre apropiate.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Europa lui Tolstoi, a lui lbsen, a lui Nietzsche, a lui Verlaine îşi făcea iluzia că e una din marile epoci ale omenirii: apare un evreu din Budapesta, Max Nordau şi se distrează explicând că faimoşii voştri poeţi sunt nişte degeneraţi şi că civilizaţia voastră e bazată pe minciună.

Fiecare din noi e convins că este, în ansamblu, un om normal şi moral: se prezintă un evreu din Freiburg în Moravia, Sigmund Freud şi descoperă că în cel mai virtuos şi mai distins gentleman e ascuns un incestuos, un asasin în devenire.

Din vremea „Curţilor de dragoste” şi-a Dulcelui Stil Nou suntem obişnuiţi să considerăm femeia ca un ideal, ca un buchet de perfecţii: intervine un evreu din Viena, Weininger şi demonstrează ştiinţific şi dialectic că femeia e o fiinţă mârşavă, un abis de murdărie şi de josnicie.

Intelectualii, filosofii şi alţii, au considerat totdeauna că inteligenţa e unicul mijloc pentru a ajunge la adevăr, care e cea mai mare glorie a omului: – se iveşte un evreu din Paris, Bergson, care, prin analizele sale subtile şi geniale, înlătură primatul inteligenţei, dărâmă edificiul milenar al platonismului şi ajunge la concluzia că gândirea conceptuală e incapabilă să cuprindă realitatea.

Religiile sunt considerate aproape de toţi oamenii ca fiind rezultatul unei admirabile colaborării între Dumnezeu şi facultatea cea mai admirabilă a omului: şi iată că un evreu din Saint Germain-en-Laye, Salomon Reinnach, îşi bate capul să demonstreze că religiile nu sunt altceva decât o rămăşiţă din vechile tabu sălbatice, sisteme de prohibiţie, cu suprastructuri ideologice variabile.

Ne închipuim că trăim liniştiţi, într-un univers solid având ca bază Timpul şi Spaţiul, considerate distincte şi absolute: apare un evreu din Ulm, Einstein şi stabileşti că timpul şi spaţiul absolut nu există, că totul e bazat pe o veşnică relativitate şi că edificiul vechii fizici, mândria ştiinţei moderne, este distrus.

Raţionalismul ştiinţific era sigur de a fi cucerit gândirea şi de a fi dat cheia realităţii: se înfăţişează un evreu din Lublin, Meyerson şi risipeşte şi această iluzie: legile raţionale nu se adaptează niciodată complet realităţii, este totdeauna un reziduu ireductibil şi rebel, care sfidează pretinsul triumf al raţiunii.

Şi s-ar putea continua. Nu vorbesc de politică, unde dictatorul Bismarck are ca antagonist pe evreul Lassalle, unde Glagstone a fost întrecut de evreul Disraeli, unde Cavour are ca mină dreaptă pe evreul Artom, Clemenceau pe evreul Mandel şi Lenin pe evreul Trotsky.

Notaţi că n-am scos în evidenţă nume obscure sau de mâna a doua. Europa intelectuală e, în mare parte, sub influenţa sau, dacă vreţi, sub vraja marilor evrei pe care i-am menţionat. Născuţi printre popoare diferite, consacrându-se cercetărilor diverse, toţi, câţi sunt, germani şi francezi, italieni şi polonezi, poeţi şi matematicieni, antropologi şi filosofi, au un caracter comun: acela de a pune la îndoială adevărurile recunoscute, de-a înjosi ceea ce e sus, de-a murdări ceea ce pare curat, de-a zdruncina ceea ce pare solid, de-a omorî cu pietre ce este respectat.

Acest efect dizolvant al otrăvurilor pe care de secole le picurăm, este marea răzbunare evreiască în contra lumii greceşti, latine şi creştine. Grecii ne-au dispreţuit, romanii ne-au decimat şi ne-au împrăştiat, creştinii ne-au torturat şi ne-au jefuit şi noi, prea slabi pentru a ne răzbuna prin forţă, am pornit o ofensivă tenace şi corosivă în contra pilaştrilor pe care se sprijină civilizaţia născută din Atena lui Platon şi din Roma împăraţilor şi papilor. Şi răzbunarea noastră vine la vreme. Ca mari capitalişti, noi dominăm pieţele financiare într-o vreme în care economia este totul sau aproape totul: ca gânditori dominăm pieţele intelectuale, sfărâmând vechile credinţe sacre şi profane, religiile revelate şi pe cele laice. Evreul reuneşte în sine cele două extreme mai redutabile: despot în domeniul materiei, anarhic în domeniul spiritului. Sunteţi servitorii noştri în ordinea economica şi victimele noastre în ordinea intelectuală. Poporul acuzat de a fi ucis de Dumnezeu, a vrut să ucidă şi pe idolii inteligenţei şi ai sentimentului şi vă sileşte să îngenuncheaţi înaintea celui mai mare idol, singurul care a rămas: Banul. Umilinţa noastră, care ţine de la sclavia babiloniană, până la înfrângerea de la Bar-Coscebà şi se perpetuează în getto-uri până la revoluţia franceză, e, în sfârşit răzbunată. Paria popoarelor poate cânta imnul unei duble victorii.

Vorbind, micul Benrubi se aprinsese puţin câte puţin: ochii îi scânteiau din fundul orbitelor, mâinile slabe tăiau aerul, vocea din răguşită se făcuse stridentă. Băgă de seamă că spusese prea mult şi tăcu deodată. Se făcu în cameră o lungă tăcere. La sfârşit, doctorul Benrubi mă întrebă, cu o voce timidă şi înceată:

— N-aţi putea să-mi daţi înainte o mie de franci din salariul meu? Trebuie să-mi fac o haină, aş vrea să-mi plătesc unele mici datorii…

Când avu în mână cecul, mă privi cu un surâs care voia să fie fin:

— Nu luaţi aidoma paradoxale pe care le-am debitat în seara asta. Aşa sunt făcuţi evreii: le place să vorbească prea mult şi când şi-au luat avânt vorbesc, vorbesc… Şi sfârşesc totdeauna prin a jigni pe cineva. Dacă v-am ofensat cu ceva, vă rog să mă iertaţi.