JUDECAREA NEVINOVAŢILOR.

Geneva, 2 octombrie.

ACUM TREI SĂPTĂMÎNI am zdrobit, cu Packard-ul meu, pe o femeie bătrână şi cum familia ei reclama o despăgubire neruşinat de disproporţionată faţă de pierderea avută – ştim bine care e preţul mijlociu al femeilor – a trebuit să chem un avocat bun, care să mă apere împotriva acestor exploatatori de cadavre.

Avocatul Francis Malgaz pare, când îl vezi, un bădăran ciolănos şi uscat. Cap enorm, mâini groase, picioare gigantice, ochi de bou şi dinţi de cal. Dar, după ce stai mai mult cu el, descoperi că e un om plin de idei, cult şi plăcut la vorbă. Am petrecut cu el multe ore plăcute. Ieri seară, de exemplu, mi-a mărturisit ideile sale despre justiţie.

— Sistemul nostru, zicea el, e absurd şi complicat. Moştenirea dreptului roman ne asupreşte. Ori, dreptul roman, cu toate pretenţiile şi calculele sale, a fost opera unor ţărani zgârciţi şi neîncrezători, care considerau pedeapsa crimelor sub aspectul unei mercuriale. Crima nu se poate pedepsi din moment ce este săvârşită şi nu se mai poate îndrepta; nu se poate face altceva decât sechestrarea criminalului, spre a nu mai săvârşi alte crime. Când citesc în unele sentinţe că cineva e condamnat la trei ani, opt luni şi douăzeci şi şapte de zile de închisoare, simt că miroase a negustorie. Pare că judecători vor să facă pe vinovat să plătească actul săvârşit, după o tabelă de preţuri care merge până la centime. După ce va fi plătit acest număr de ani, de luni şi de zile, debitorul va fi achitat şi va fi considerat nevinovat ca şi înainte. E o eroare. O crimă este ireparabilă, prin urmare nu se poate plăti niciodată; nici nu se poate ispăşi în vreun fel deoarece nu se poate reda victimei pacea sau viaţa pierdută.

Pe de altă parte, dacă judecătorul cercetează adâncul lucrurilor – şi în procesele moderne, care sunt foarte lungi, nu se poate face altfel – sfârşeşte prin a se convinge ca acuzatul nu putea nici el să facă altceva decât să săvârşească ceea ce a săvârşit, ţinând seama de temperamentul, de nevoile, de pasiunile sale şi de tot restul. Dacă ne bazăm pe psihologie, orice vinovat ar trebui să fie iertat; dacă avem grijă de apărarea societăţii orice vinovat ar trebui îndepărtat pentru totdeauna. Deci, această gradare minuţioasă a pedepselor e nelogică şi arhaică, iar procesele sunt, după părerea mea, pierdere inutilă de vreme.

Important este să scoţi din circulaţie pe criminali, fără subtilităţi superficiale şi fără mari cheltuieli. Eu aş împărţi delictele în trei categorii: mari, mijlocii şi mici şi pentru fiecare categorie aş prescrie o pedeapsă unică. Cele mari, cum sunt de exemplu paricidul, trădarea patriei, etc., ar trebui să fie pedepsite cu moartea imediată, cele mijlocii – răniri, furturi, fraude şi altele asemănătoare – cu deportarea pe viaţă; cele mici – însuşirea bunurilor, necinstea – cu sechestrarea proprietăţii şi cu o amendă mare, plătită o dată pentru totdeauna, în felul acesta ar fi desfiinţate tribunalele, judecătoriile, grefierii, juraţii, procedurile, închisorile cu toţi directorii şi gardienii lor şi societatea ar fi de asemenea protejată; în plus, ar avea o imensă economie de timp şi de bani. Procesele sunt şcoli de delicte şi închisorile pepiniere de crime. O poliţie bună s-ar îngriji de toate. Când ai luat de guler pe un criminal, e uşor pentru un comisar să stabilească natura delictului său şi e uşor să scape de el. Sau e omorât sau expulzat sau îl pui să plătească. Siguranţă, rapiditate şi economie. În câţiva ani, s-ar micşora cheltuielile judiciare şi numărul delicvenţilor.

Totuşi, procesele n-ar fi complet suspendate. Şi ştiţi cui ar trebui să se intenteze? Aşa zişilor nevinovaţi. A face procese delicvenţilor e o prostie costisitoare dar a face procese nevinovaţilor, e datoria supremă a unui Stat conştient de datoriile sale. Când un delict a fost săvârşit, toată ştiinţa judecătorilor, elocvenţa avocaţilor şi severitatea temnicerilor nu pot face în aşa fel ca paguba şi ofensa să nu mai existe şi să fie uitate. Dar s-ar putea dimpotrivă, să se împiedice cel puţin jumătate din delictele care ar fi comise, dacă oamenii pretinşi „intelectuali” şi aşa-zişii „cinstiţi” ar fi supravegheaţi şi daţi în judecată.

Orice comună ar trebui să aibă un consiliu de supraveghere şi de denunţare, compus din psihologi şi din moralişti, la care s-ar putea adăuga, la nevoie, un medic şi un preot. Acest consiliu ar trebui să fie cu băgare de seamă şi în anumite cazuri să acuze pe toţi – şi aceştia sunt nenumăraţi – care trăiesc în aşa fel, încât mai curând sau mai târziu vor fi supuşi ispitei şi contagiunii de a săvârşi crime. Sunt peste tot vagabonzi cunoscuţi, trândavi lipsiţi de venituri, oameni colerici, sangvini, bănuitori, fanatici, pasionaţi. Toată lumea îi cunoaşte şi toţi prevăd că într-o zi sau în alta aceştia – în proporţie de cel puţin treizeci la sută – vor sfârşi rău. Dacă un om are o idee fixă, dacă unul îşi schimbă meseria în fiecare anotimp, dacă altul înclină spre melancolie, spre bănuieli sau spre un lux exagerat, puteţi fi sigur că nu va trece mult şi toţi aceştia vor comite vreo acţiune ruşinoasă sau criminală. Sunt în aparenţă persoane cumsecade, dar în realitate nişte criminali în devenire. Şi atunci, ajung la concluzia că procesele sunt nu numai utile, dar chiar necesare. Căci dacă pentru delicvenţii prinşi asupra faptului judecata e inoportună, pentru cei în devenire este oportună şi foarte utilă.

Aduceţi înaintea judecătorilor pe colerici, pe libertini, pe trândavi, pe zgârciţi; dojeniţi-i şi, la nevoie, pedepsiţi-i. Luaţi tiranilor familiei autoritatea părintească; oamenilor bănuitori, supărăcioşi, împiedicaţi-le pornirile mânioase; luaţi averea celor care o risipesc; celor pasionaţi scoateţi-le puţin sânge şi mii şi mii de crime vor fi astfel evitate. Aceste procese preventive vor constitui gloria legislatorului şi triumful judecătorului. Salvarea moralei şi a societăţii nu se obţine cu procese zadarnice şi costisitoare, intentate celor vinovaţi, ci cu neobosite procese intentate celor nevinovaţi. Cea mai mare parte din crime sunt săvârşite de oameni consideraţi, cu o oră înainte, nevinovaţi şi care apăreau astfel în faţa legii. Pretinşii nevinovaţi formează un rezervor periculos, din care ies rând pe rând răufăcătorii cei mai josnici. Trebuie să încetăm de a privi numai faptele exterioare – simple urmări materiale ale unei anumite stări de suflet – şi să supraveghem, din contra, purtarea, părerile, felul de trai, sentimentele şi obiceiurile tuturor cetăţenilor. Nimeni de pe pământ, dacă îl examinezi înlăuntru şi în afară, nu se poate considera nevinovat. A judeca pe un aşa-zis nevinovat înseamnă, adeseori, să-l salvezi pe el şi pe noi de crima pe care ar putea-o săvârşi mâine.

Deşi sistemul avocatului Malgaz mi se pare prea simplist şi pretându-se la abuzuri, trebuie să recunosc însă că nu-i lipseşte oarecare spoială de logică şi de bun-simţ. Dar pentru ca să desfiinţezi o sută de procese, n-ar trebui oare să intentezi cel puţin douăzeci de mii?