MIRACOLUL LA DOMICILIU.

New-Parthenon, 27 iulie.

AM RÎVNIT TOTDEAUNA să asist la vreun miracol şi, spre a nu pierde ocazia, m-am adresat specialiştilor în materie. Am rechiziţionat, în cursul călătoriilor mele, cinci oameni, care se bucurau în ţara lor de faima de a poseda o putere deosebită în arta minunilor şi-i ţin aici, la dispoziţia mea.

Mă costă sume mari – deoarece niciunul din ei nu voia să se expatrieze fără o indemnizaţie însemnată – dar cel puţin presupun că sunt singurul om din lume care are nu mai puţin de cinci vrăjitori printre personalul de serviciu. Unul singur putea să se înşele sau să nu fie totdeauna dispus, pe când în felul acesta, era sigur că obţin „miracolul la domiciliu” oricând aş fi dorit.

Primul dintre aceşti taumaturgi e tibetan şi se numeşte Adjrup Gumbo. El pretinde că e un „lama galben” şi că a dobândit puterea magică trăind mulţi ani într-o gompa, din cei mai pustii munţi ai Tibetului, ca discipol al faimosului Ralpa din Ladak.

Al doilea, Tiufa, e un negru Wambagwe, din Africa orientală şi trecea, în ochii tribului său, drept stăpân absolut al pământului şi al cerului.

În Bengal reuşii să angajez pe celebrul Baba Bharad, un sannyasi devenit unul din cei mai extraordinari fachiri din toată India.

Al patrulea e Fang-Wong, un chinez taoist, adept, apoi profesor la şcoala tantrică, adică maestru al celei mai vestite magii din Orient.

Ultimul e un european, Wolareg, care se pretinde posesorul celor mai vechi tradiţii în arta iniţierii şi afirmă că e unul din şefii ocultismului occidental.

Credeam că am făcut o alegere bună şi că voi putea, în sfârşit, să-mi satisfac dorinţa de-a asista la vreun miracol adevărat.

Ar fi fost, din când în când, un remediu contra oribilei plictiseli, care mă urmărea în acea vreme. Planuri înşelate, speranţe zadarnice. Cel puţin până acum – şi e mai mult de un an de când aceşti cinci mari vrăjitori trăiesc pe socoteala mea – n-am reuşit să văd ceva care să se poată numi miracol.

Recunosc că nu le-a lipsit bunăvoinţa. Ori de câte ori am dat ordin unuia sau altuia din ei să-mi arate o minune, ei s-au silit să mă mulţumească. Îi lăsam liberi să-si aleagă momentul şi felul miracolului; am îngăduit toate amânările posibile. Promisiunile lor îmi făceau în adevăr poftă. Tiufa făgăduia să facă să plouă într-o zi cu soare şi să alunge o furtună; Fang-Wong se simţea în stare să facă să apară un număr oarecare de demoni, care ar fi ascultat de cel mai mic semn al meu; Adjrup Gumbo zicea că e gata să învie un cadavru în faţa mea şi să mă facă să vorbesc cu orice mort aş dori; Baba Bharad, specialist în fenomene de ridicarea corpurilor omeneşti, mă asigura că într-o zi sau alta, fără ajutorul nimănui, s-ar ridica în înaltul cerului, până ce ar fi gata să dispară şi că ar coborî la chemarea mea; şi Wolareg, în fine, se declara în stare să rupă sau să mişte obiectele fără să le atingă, să transforme substanţa lucrurilor, să fabrice aur, să evoce fantome care să vorbească şi să mă facă stăpân peste lumea fenomenelor şi peste lumea ocultă.

Dar orice încercare a rămas inutilă. O dată lipseau unele esenţe sau pietre, necesare pentru reuşita miracolului, pe care trebuia să le aducem din fundul Asiei sau din Africa şi era nevoie de luni întregi până să sosească; altă dată forţele cosmice erau contrare sau nu erau favorabile conjuncţiunile aştrilor, aşa încât trebuia să amâne ceremonia; sau vrăjitorul cădea într-un fel de leşin trecător, prin manoperele unui ocultist, duşman al său – spunea el când se deştepta – care aflase de departe de operaţiunea care se pregătea. Wolareg declarase că nu poate să facă nimic, dacă nu are ca sală pentru ritualuri o peşteră subterană, toată acoperită cu bazalt, orientată după instrucţiunile lui şi prevăzută cu trepieduri, cu ierburi magice, cu baghete tăiate din oase de morţi iniţiaţi şi cu o sancta sanctorum. Pusei să se construiască grota, în partea cea mai retrasă a parcului, după planurile şi dorinţele lui Wolareg, dar, după cum spunea el, lipsea tocmai ceva esenţial şi greu de găsit – şi doar el m-a costat cel mai mult şi mi-a dat mai puţine satisfacţii.

Ceilalţi încercară, adeseori, să-mi ofere unele trucuri ingenioase, în locul miracolelor zadarnic promise. La început, îi lăsam să facă ce vor, ca să mă distrez şi apoi să-i demasc. Nu vream, în adevăr, să arunc dolarii pe fereastră. Mă aprovizionasem, ca să nu par un imbecil, cu tratate de scamatorie şi de încercări critice asupra spiritismului şi fachirismului: astfel, înşelătoria nu le reuşea cu mine.

Într-o zi, muri unul din cameriştii mei şi Adjrup îşi luă însărcinarea să-l învieze. Se închise în camera mortului câteva ore, o umplu de fum, apoi mă chemă. Prin fumul aromatelor văzui, în adevăr, pe bietul meu Ben care ridica picioarele şi capul la intervale regulate, dar pusei să se deschidă ferestrele şi observai că tibetanul, servindu-se de fire electrice, recursese nu la ştiinţa lui Lama, ci la curentul electric, pus la dispoziţia lui de ştiinţa europeană. A doua zi, pretinsul înviat fu îngropat în cimitirul vecin.

Baba Bharad voi să reproducă în faţa mea minunea cunoscută a seminţei de maghier, care pusă în pământ şi stropită se transformă, după o oră, într-o plantă cu fructe. Dar nu mi-a fost greu să-i demonstrez, cu o sapă în mână, că eu cunoşteam misterul – planta de maghier fusese de la început îngropată în pământ, pe un disc de plută şi apa o ridicase în momentul potrivit.

Fang-Wong făcu să apară, într-o cameră semiîntunecoasă, o formă verzuie, care, după cum spunea el, era unul din cei mai temuţi demoni din lumea subpământeană: unul din înfricoşătorii Fang-Leang. Lampa mea de buzunar îmi ajută să recunosc, sub mantia verde, pe un negru care ajuta la bucătărie şi care primise să joace rolul demonului, în schimbul unei sticle cu gin.

Cât despre Tiufa, a trebuit să mă mulţumesc contemplând corpul său ca funinginea şi unsuros, găurit de ace mari, din care curgeau ici şi colo picături de sânge: prea puţin pentru cât costă întreţinerea lui.

Trebuie, de acum înainte, să mă gândesc să mă descotorosesc de cei cinci taumaturgi neputincioşi. Wolareg, din înălţimea celor doi metri ai săi, mă asigură că-i lipseşte „suflul”, „atmosfera magnetică” şi că această ţară materialistă nu e favorabilă manifestării „energiilor spirituale” pure ori, în sfârşit, că scepticismul meu paralizează puterea lui şi a confraţilor săi.

Un fapt de notat: cei cinci vrăjitori au devenit foarte buni prieteni între ei şi se bucură în fiecare zi de o poftă de mâncare… Miraculoasă.